Reflecţie la duminica a 3-a de după Paşti - Anul A - 2017

Pe când stătea la masă cu ei, Isus, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut (cf. Lc 24,30-31).

Ziua cea mai lungă din istorie este ziua bucuriei Paştelui. Este o zi mai lungă decât cea a victoriei lui Iosue asupra amoriţilor când soarele şi luna s-au oprit pe cer (cf. Ios 10,13); este o zi mai lungă decât cele 50 de zile până la Rusalii; este o zi care durează până la venirea lui Isus de-a doua. De aceea, mai ales în timpul pascal, ne rugăm şi cântăm: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 118,1-2)! Şi ascultăm cu încredere îndemnul: "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,2).

În toată această "zi lungă", Isus cel înviat lucrează până la venirea sa de-a doua (cf. In 5,17), atât la pregătirea locurilor din cer (cf. In 14,2-3), cât şi la ridicarea ucenicilor căzuţi datorită dramei Calvarului şi a deziluziilor vieţii (cf. Lc 24,13-31); dar mai lucrează asiduu şi pentru câştigarea de noi oameni pentru paradisul său pe care l-a deschis pentru noi prin pătimirile, moartea şi învierea sa (cf. Evr 10,20).

Citind pericopa evanghelică de astăzi, care ne vorbeşte despre cei doi ucenici din Emaus care se retrăgeau acasă după drama Calvarului (cf. Lc 24,13-31), până la un anumit punct am putea spune că acest drum spre Emaus este: drumul orbilor, drumul fugarilor, drumul dezertorilor, drumul întristaţilor, drumul celor care cred că ştiu totul dar nu ştiu nimic, drumul nerăbdătorilor, drumul repetenţilor la Scriptură, etc.

Aşa cum pentru a înţelege mesajul unei cărţi sau a unei acţiuni trebuie citit şi urmărit totul până la sfârşit, altfel nu numai că nu înţelegem nimic, dar am pierdut şi timpul; tot astfel unii dintre ucenicii Domnului n-au mai avut răbdare să aştepte şi să urmărească desfăşurarea evenimentelor referitoare la viaţa şi răstignirea lui Isus până la sfârşit, plecând prea devreme, plecând chiar imediat sau la puţin timp după moartea şi îngroparea lui, deşi Isus, înainte de a-şi începe pătimirile sale mântuitoare, i-a anunţat pe ucenicii săi că el va învia a treia zi după moartea sa (cf. Mt 16,21; Mc 8,31; Lc 9,22).

Referitor la "răbdare" însuşi Dumnezeu a spus încă din Vechiul Testament: "În linişte şi răbdare va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră" (cf. Is 30,15). Apoi Isus însuşi le-a cerut ucenicilor săi "răbdare până la sfârşit" (cf. Mt 10,22; 24,13; Mc 13,13). Dar, ca şi Toma, cei doi ucenici de la Emaus n-au ţinut seamă de cuvintele lui Isus şi ale Scripturii, n-au avut "răbdare până la sfârşit" şi au plecat înainte de vreme. Şi imediat după plecarea lor a venit Isus înviat, iar ei au rămas trişti, abătuţi şi descurajaţi şi au avut nevoie de argumente suplimentare pentru a crede, când bucuria era deja revelată. De aceea să nu venim în "Cenacol", adică la sfânta Liturghie, nici mai târziu, ca Toma, şi nici să plecăm mai devreme, ca ucenicii de la Emaus, căci pierdem foarte mult, rămânând numai cu descurajarea şi tristeţea în viaţa noastră. Să avem răbdare "până la sfârşit" (cf. Evr 10,25).

Mergem mai departe cu meditaţia noastră şi spunem că Isus, asemenea "Păstorului cel bun" cu care s-a identificat (cf. In 10,14-16), a mers şi merge mereu, până la a doua lui venire, în căutarea oiţelor pierdute pentru a le aduce în staulul mântuirii, aşa cum a mers de la început (cf. Lc 15,4-6).

Când "Păstorul cel bun" s-a alăturat celor "două oiţe" care au părăsit "staulul", acestea nu aveau ochi ca să-l cunoască, deoarece sufletul lor era paralizat de deziluzia Calvarului. Speranţele lor mesianice rămăseseră îngropate în mormântul celui răstignit. În ciuda veştilor despre învierea lui Isus care au început să circule în cercul ucenicilor, nimeni dintre ei până la plecarea lor nu-l văzuse pe Isus înviat. Toţi erau trişti şi descurajaţi şi nimeni nu mai aştepta ceva de la el. Asta le-au spus ei "străinului" care s-a apropiat de ei. Atunci "străinul" a început să le vorbească din Scripturi despre cele referitoare la Mesia, mai ales cele despre singura cale de mântuire rămasă în urma păcatului, care este calea suferinţei, morţii şi învierii lui Mesia (cf. Lc 24,25-26). Despre suferinţă ca singura cale rămasă pentru mântuire ne vorbeşte şi sfântul Petru în lectura a doua, preluând ideea din Isaia 53,7: "Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos, care, ca un miel fără cusur şi neprihănit, era cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost dezvăluit pentru voi în timpurile de pe urmă" (1Pt 1,18-20). Deşi Scripturile vorbeau despre aceste lucruri de sute de ani, lor li se părea că acum le aud pentru prima dată, atât de mult le paralizase Calvarul mintea şi inima.

Ucenicii i-au vorbit şi ei "drumeţului" despre faptele şi minunile văzute de ei la Isus, dar şi despre speranţele lor cu privire la el, ca Mesia. I-au mai spus şi că preoţii cei mai de seamă, care erau preoţii falşi făcuţi de oameni şi nu rânduiţi de Dumnezeu, preoţi falşi care s-au ridicat împotriva lui Isus, l-au condamnat la moarte şi l-au ucis, scoţându-l afară din cetate, aşa cum viticultorii au scos afară din vie "moştenitorul" şi l-au ucis, crezând că-i pot lua via, dar s-au înşelat. (cf. Mt 21,39; Mc 12,8; Lc 20,15).

Când au ajuns la Emaus, pentru a le proba dragostea, Isus s-a purtat ca şi când nu l-ar fi interesat cele petrecute zilele acelea la Ierusalim, lăsând impresia că vrea să meargă mai departe. De altfel, ca Mire divin, Isus a venit special pentru ei, cum special vine şi pentru unul fiecare dintre noi. Şi iarăşi, tocmai când le-a aprins inima pentru el şi pentru cele spuse de el, Isus i-a lăsat să creadă că intenţionează pe plece mai departe. Rezultatul? Ei s-au străduit să-l reţină: "Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!" Nu mai puteau trăi fără el. Atunci a intrat să rămână cu ei (Lc 24,29).

Noi ne arătăm interesul şi dragostea faţă de Isus după modul cum participăm la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie. Dacă ne putem lipsi de sfânta Liturghie şi de sfânta Împărtăşanie, este semn că avem încă ochii credinţei închişi de potrivnicul, că nu l-am întâlnit personal pe Isus înviat şi că trăim încă trişti şi abătuţi.

Astăzi vedem că Isus are mare plăcere şi dragoste să stea la masă cu noi, să frângă pâinea pentru noi, adică să-şi frângă trupul său pentru noi, adică să se facă "pelican pios" pentru noi, cum plastic se exprimă sfântul Toma de Aquino (1225-1274), "pelican" care, după cum ştim, îşi hrăneşte puii cu carnea şi sângele său, căci pentru Isus nu este dragoste mai mare ca aceea să-şi dea viaţa pentru prietenii săi, pentru fraţii săi, pentru mireasa sa, care suntem noi ucenicii săi (cf. In 15,13-14).

După ce au fost pătrunşi de cuvintele lui Isus şi inima a început să le "ardă" în ei, ucenicii l-au invitat pe "străin" în casă pentru a mânca pâine cu ei. Atunci "străinul" a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. În acel moment "focul" aprins în ei la explicarea Scripturilor a devenit dintr-o dată "flacără mare" care i-a ajutat să vadă şi să recunoască în acel "străin" pe Isus înviat din morţi, Isus despre care David, Luca şi Petru spun astăzi în lecturile biblice că Dumnezeu l-a înviat din morţi, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub stăpânirea ei (cf. Fap 2,22-25; 1Pt 1,21; Lc 24,26).

Dar tocmai când li s-a deschis ochii ca să vadă şi să recunoască în acel "străin" pe Isus înviat, tocmai când erau în culmea fericirii ca apostolii pe Tabor (cf. Mt 17,4), tocmai atunci Isus a dispărut instantaneu din ochii lor. Şi acum o întrebare: unde a dispărut Isus instantaneu? Răspuns simplu: în pâinea pe care a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a lăsat-o pe masă (cf. Lc 24,30-31).

Isus ne-a revelat astăzi nu numai că duminica este noua zi oficială de sărbătoare, dar ne-a revelat şi că prezenţa sa euharistică va fi de acum înainte noul său mod de prezenţă în mijlocul ucenicilor săi (cf. Lc 24,31), adunaţi în numele său până la venirea sa de-a doua (cf. Mt 18,20).

Cei doi ucenici de la Emaus, împărtăşiţi acum de Isus din Scripturi şi din Euharistie, care nu mai trăiau ei, ci Cristos trăia în ei (cf. Gal 2,20), n-au mai simţit nici o tristeţe, nici o oboseală şi nici o teamă; de aceea au mers în prag de noapte la Ierusalim, 26 km pe jos, pentru a împărtăşi colegilor lor bucuria întâlnirii cu Isus înviat (cf. Lc 24,33). Nu poţi să nu vorbeşti de cel pe care-l iubeşti, spune o cântare creştină.

Asemenea lor: Fecioara Maria a mers repede să împărtăşească bucuria naşterii lui Mesia cu ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,39); Andrei s-a dus să împărtăşească bucuria întâlnirii cu Isus fratelui său Petru (cf. In 1,41); Filip s-a dus să împărtăşească aceeaşi bucurie prietenului său Natanael (cf. In 1,45). Unul fiecare dintre noi, cu cine am împărtăşit bucuria întâlnirii cu Isus? Toţi cei amintiţi în aceste exemple biblice, purtând bucuria întâlnirii lor cu Isus altora, au primit la schimb cu vârf şi îndesat bucurie de la alţii (cf. Lc 6,38), pentru ca, după promisiunea lui Isus, bucuria lor să fie deplină (cf. In 3,29; 15,11; 17,13).

Deci, după ce Isus a venit pe acest drum al descurajării pe unde umblau oiţele sale, tot ceea ce era întunecat s-a luminat, tot ceea ce era închis acum s-a deschis, tot ceea ce era trist s-a înveselit. De aceea întreg capitolul 24 din Evanghelia după sfântul Luca, unde ni se vorbeşte despre învierea lui Isus şi despre unele apariţiile ale sale, stă sub semnul cuvântului "deschis". Astfel avem: mormânt deschis, locuinţa deschisă, ochii deschişi, scripturi deschise, buze deschise, mintea deschisă, ceruri deschise.

Da, tot ceea ce mai înainte omul şi păcatul lui au închis, Isus mort şi înviat a deschis. Sfântul Luca, descriind întâlnirea lui Cristos cu discipolii din Emaus, ne spune că toate generaţiile de oameni căzuţi, pentru a avea o întâlnire reală cu Cristos şi pentru a dobândi bucuria şi lumina lui, trebuie să parcurgă un drum rezumat de evanghelia de astăzi în trei puncte: ascultarea Scripturii, frângerea pâinii şi comuniunea cu fraţii. Urmând acest ghid spiritual, drumul descurajărilor noastre se transformă dintr-o dată într-un drum de speranţă şi de bucurie.

Primii creştinii au iubit mult Scripturile şi le-au păzit bine de duşmani. Scriptura este "focul" lui Dumnezeu care coace pâinea înţelegerii tainelor divine. Ei ştiau că Scripturile sunt "Scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către mireasa sa, Biserica". Ei ştiau că a neglija Scripturile, aşa cum spunea sfântul Ieronim (347-420), înseamnă a-l neglija pe Cristos prezent în ele şi în acelaşi timp a neglija viaţa veşnică pe care ele o dau (cf. In 5,39). Diocleţian (244-311) credea că a distrus toate Bibliile din lume; la moartea lui, numai la o primă strigare s-au adus 50 de exemplare ale Bibliei.

Primii creştinii au iubit mult şi Euharistia, căci aşa cum ne spun Biblia şi sfântul Ignaţiu din Antiohia (50-115), "Euharistia este Medicamentul nemuririi" (cf. In 6,54); iar ei, după cum ne spune sfântul Ioan Crizostom (349-407): "Primii creştini au murit, dar nu au spus taina ei duşmanilor lor". Euharistia este trupul şi sângele lui Cristos (cf. 1Cor 10,16).

Aşa cum astăzi Isus, pentru a întări credinţa celor doi ucenici în învierea sa, a făcut o minune şi li s-a arătat viu pe drumul de la Emaus, tot astfel Isus, care a rămas viu cu noi în Euharistie până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru a întări credinţa creştinilor în prezenţa sa reală din Euharistie a făcut multe minuni în decursul veacurilor, pentru a arăta că el este acolo prezent cu trupul şi sângele său, ca Dumnezeu şi om. Astfel, din ostia euharistică şi-a arătat carnea şi sângele omenesc, a vorbit cu glas de om; apoi şi-a arătat puterea sa divină apărând miresele sale de duşmani şi vindecând instantaneu boli grave. Iată toate acestea în câteva exemple concrete:

- Într-o zi de duminică, pe când sfântul papă Grigore cel Mare (540-604) celebra Liturghia în bazilica "Sfântul Petru" şi o femeie care adusese pâinea pentru euharistie era în dubiu cu privire la prezenţa reală a lui Isus din sfânta împărtăşanie, pâinea albă s-a transformat dintr-o dată în carne sângerândă.

- În anul 1240, sarazinii ţineau oraşul Assisi sub asediu. Au intrat şi în Mănăstirea "Sfântul Damian", unde locuia sfânta Clara de Assisi (1194-1253) împreună cu surorile. Atunci, sfânta Clara a strigat: "Apără, Doamne, te rog, aceste slujitoare ale tale, pe care eu nu le pot salva". Imediat o voce de copil a răsunat din ostensor: "Eu vă voi păzi întotdeauna!". Când Clara a apărut în faţa duşmanilor, având în mână ostensorul în care era ostia consacrată, sarazinii au fugit ca prin minune, părăsind oraşul.

- În anul 1453, la Torino, un animal de povoară pe care călărea un hoţ cu un potir cu ostii furat, n-a mai voit să mai meargă în ciuda loviturilor primite şi astfel hoţul a fost prins şi ostiile au fost returnate.

- În 22 august 1888, la Lourdes, în timpul binecuvântării cu preasfântul sacrament, un domn Pietro Delannoy a fost vindecat instantaneu de ataraxie (cf. Catehism Euharistic).

Tot primii creştini îl mărturiseau pe Isus până la dăruirea vieţii. Reuşeau aceasta fiindcă zilnic meditau Scripturile, zilnic se împărtăşeau şi zilnic trăiau în comuniune unii cu alţii. Când scade interesul pentru sfintele Scripturi, zelul pentru sfânta Împărtăşanie şi comuniunea dintre oameni, proporţional scade şi zelul pentru mărturia publică a lui Isus, deşi apostolatul este prima porunca lui Isus înviat (cf. Mt 28,10.20).

Să nu pierdem niciodată ocazia de a citi şi medita cuvintele Scripturilor, căci ele dau viaţă veşnică (cf. In 5,39). Să nu pierdem niciodată ocazia de a participa la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie, căci ele sunt garanţia învierii (cf. In 6,54). Să nu pierdem niciodată ocazia de a vorbi semenilor noştri despre mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt, căci cine mărturiseşte cu gura lui va fi mântuit (cf. Rom 10,9-10). Când vom face toate acestea vom schimba tristeţea cu bucuria, neliniştea cu pacea, pământul cu cerul, timpul cu veşnicia.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 16.