Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 26 aprilie 2017

Speranţa creştină - 20. "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20): promisiunea care dă speranţă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

"Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Aceste ultime cuvinte din Evanghelia lui Matei amintesc de vestea profetică pe care o găsim la început: "Îi vor pune numele Emanuel, care, tradus, înseamnă Dumnezeu-cu-noi" (Mt 1,23; cf. Is 7,14). Dumnezeu va fi cu noi, în toate zilele, până la sfârşitul lumii. Isus va merge cu noi, în toate zilele, până la sfârşitul lumii. Toată Evanghelia este cuprinsă între aceste două citate, cuvinte care comunică misterul lui Dumnezeu al cărui nume, a cărui identitate este a fi-cu: nu este un Dumnezeu izolat, este un Dumnezeu-cu, îndeosebi cu noi, cu creatura umană. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu absent, sechestrat de un cer foarte îndepărtat; este în schimb un Dumnezeu "pasionat" al omului, aşa de duios iubitor încât este incapabil să se despartă de el. Noi umanii suntem abili în a rupe legături şi punţi. El în schimb nu. Dacă inima noastră se răceşte, inima sa rămâne mereu incandescentă. Dumnezeul nostru ne însoţeşte mereu, chiar dacă din nefericire noi am uita de El. Pe creasta care desparte necredinţa de credinţă este decisivă descoperirea de a fi iubiţi şi însoţiţi de Tatăl nostru, de a nu fi lăsaţi singuri niciodată de El.

Existenţa noastră este un pelerinaj, un drum. Şi cei care sunt mişcaţi de o speranţă pur şi simplu umană percep seducţia orizontului, care îi determină să exploreze lumi pe care încă nu le cunosc. Sufletul nostru este un suflet migrator. Biblia este plină de istorii de pelerini şi călători. Vocaţia lui Abraham începe cu această poruncă: "Ieşi din ţara ta" (Gen 12,1). Şi patriarhul părăseşte acea bucată de lume pe care o cunoştea bine şi care era una dintre leagănele civilizaţiei din timpul său. Totul conspira împotriva înţelepciunii acelei călătorii. Şi totuşi Abraham pleacă. Nu se devine bărbaţi şi femei maturi dacă nu se percepe atracţia orizontului: acea limită între cer şi pământ care cere să fie obţinută de un popor de mergători.

În drumul său în lume, omul nu este niciodată singur. Mai ales creştinul nu se simte niciodată abandonat, pentru că Isus ne asigură că nu ne aşteaptă numai la sfârşitul călătoriei noastre lungi, ci că ne însoţeşte în fiecare dintre zilele noastre.

Până când va dura grija lui Dumnezeu faţă de om? Până când Domnul Isus, care merge cu noi, până când va avea grijă de noi? Răspunsul Evangheliei nu lasă loc la îndoieli: până la sfârşitul lumii! Vor trece cerurile, va trece pământul, vor fi şterse speranţele umane, dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai mare decât orice şi nu va trece. Şi El va fi Dumnezeu-cu-noi, Dumnezeul Isus care merge cu noi. Nu va fi zi din viaţa noastră în care vom înceta să fim o preocupare pentru inima lui Dumnezeu. Dar cineva ar putea spune: "Dar ce spuneţi dumneavoastră?". Spun asta: nu va exista zi din viaţa noastră în care vom înceta să fim o preocupare pentru inima lui Dumnezeu. El se preocupă de noi şi merge cu noi. Şi pentru ce face asta? Pur şi simplu pentru că ne iubeşte. Aţi înţeles asta? Ne iubeşte! Şi Dumnezeu cu siguranţă va avea grijă de toate necesităţile noastre, nu ne va abandona în timpul încercării şi al întunericului. Această certitudine cere să se cuibărească în sufletul nostru pentru a nu se stinge niciodată. Cineva o numeşte cu numele de "Providenţă". Adică apropierea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, mersul lui Dumnezeu cu noi se numeşte şi "Providenţa lui Dumnezeu": El are grijă de viaţa noastră.

Nu întâmplător printre simbolurile creştine ale speranţei există unul care-mi place mult: ancora. Ea exprimă că speranţa noastră nu este vagă; nu trebuie confundată cu sentimentul schimbător ale celui care vrea să îmbunătăţească lucrurile din această lume în manieră veleitară, bazându-se numai pe propria forţă de voinţă. De fapt, speranţa creştină îşi are rădăcina nu în atracţia viitorului, ci în siguranţa a ceea ce Dumnezeu ne-a promis şi a realizat în Isus Cristos. Dacă El ne-a garantat să nu ne părăsească niciodată, dacă începutul oricărei vocaţii este un "Urmează-mă", cu care El ne asigură să rămână mereu în faţa noastră, atunci de ce să ne temem? Cu această promisiune, creştinii pot să meargă pretutindeni. Chiar trecând prin porţiuni de lume rănită, unde lucrurile nu merg bine, noi suntem printre cei care şi acolo continuă să spere. Spune psalmul: "Chiar dacă merg printr-o vale întunecată, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine" (Ps 23,4). Tocmai unde se răspândeşte întunericul trebuie ţinută aprinsă o lumină. Să ne întoarcem la ancoră. Credinţa noastră este ancora în cer. Noi avem viaţa noastră ancorată în cer. Ce trebuie să facem? Să ne agăţăm de funie: este mereu acolo. Şi să mergem înainte pentru că suntem siguri că viaţa noastră are o ancoră în cer, pe acel mal unde vom ajunge.

Desigur, dacă ne-am încrede numai în forţele noastre, am avea dreptate să ne simţim dezamăgiţi şi înfrânţi, pentru că lumea adesea lumea se demonstrează refractară la legile iubirii. De atâtea ori preferă legile egoismului. Dar dacă supravieţuieşte în noi certitudinea că Dumnezeu nu ne abandonează, că Dumnezeu ne iubeşte cu duioşie pe noi şi lumea aceasta, atunci imediat se schimbă perspectiva. "Homo viator, spe erectus", spuneau anticii. De-a lungul drumului, promisiunea lui Isus "Eu sunt cu voi" ne face să stăm în picioare, drepţi, cu speranţă, având încredere că Dumnezeul cel bun este deja la muncă pentru a realiza ceea ce omeneşte pare imposibil, pentru că ancora este pe plaja cerului.

Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu este neam care stă în picioare - "homo viator" - şi merge, dar în picioare, "erectus", şi merge în speranţă. Şi oriunde merge, ştie că iubirea lui Dumnezeu l-a precedat: nu există parte a lumii care să-i scape victoriei lui Cristos Înviat. Şi care este victoria lui Cristos Înviat? Victoria iubirii. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.