Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 martie 2017

Speranţa creştină - 14. Plini de bucurie în speranţă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Ştim bine că marea poruncă pe care ne-a lăsat-o Domnul Isus este aceea de a iubi: a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine (cf. Mt 22,37-39), adică suntem chemaţi la iubire, la caritate. Şi aceasta este vocaţia noastră cea mai înaltă, vocaţia noastră prin excelenţă; şi de ea este legată şi bucuria speranţei creştine. Cine iubeşte are bucuria speranţei, de a ajunge să întâlnim marea iubire care este Domnul.

Apostolul Paul, în textul din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am ascultat, ne pune în gardă: există riscul ca să fie ipocrită caritatea noastră, ca să fie ipocrită iubirea noastră. Aşadar trebuie să ne întrebăm: când are loc această ipocrizie? Cum putem fi siguri că iubirea noastră este sinceră, că şi caritatea noastră este autentică? De a nu ne preface că facem caritate sau ca iubirea noastră să nu fie o telenovelă: iubire sinceră, puternică...

Ipocrizia se poate infiltra peste tot, şi în modul nostru de a iubi. Asta se întâmplă atunci când iubirea noastră este una interesată, mânată de interese personale; şi câte iubiri interesate există... când serviciile caritative în care pare că ne dedicăm sunt făcute pentru a ne evidenţia pe noi înşine sau pentru a ne simţi satisfăcuţi: "Dar, cât de bun sunt"! Nu, aceasta este ipocrizie! Sau când tindem la lucruri care să aibă "vizibilitate" pentru a etala inteligenţa noastră sau capacitatea noastră. În spatele la toate acestea există o idee falsă, înşelătoare, şi anume că, dacă iubim, este pentru că noi suntem buni; ca şi cum caritatea ar fi o creaţie a omului, un produs al inimii noastre. În schimb caritatea este înainte de toate un har, un cadou; a putea iubi este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie să-l cerem. Şi El îl dă cu plăcere, dacă noi îl cerem. Caritatea este un har: nu constă în a face să transpară ceea ce suntem noi, ci ceea ce Domnul ne dăruieşte şi ceea ce noi primim în mod liber; şi nu se poate exprima în întâlnirea alţii dacă mai întâi nu este generată de întâlnirea cu faţa blândă şi milostivă a lui Isus.

Paul ne invită să recunoaştem că suntem păcătoşi şi că şi modul nostru de a iubi este marcat de păcat. Însă, în acelaşi timp, se face purtător al unei veşti noi, al unei veşti de speranţă: Domnul deschide în faţa noastră o cale de eliberare, o cale de mântuire. Este posibilitatea de a trăi şi noi marea poruncă a iubirii, de a deveni instrumente ale carităţii lui Dumnezeu. Şi asta se întâmplă când ne lăsăm vindecată şi reînnoită inima de Cristos înviat. Domnul înviat care trăieşte printre noi, care trăieşte cu noi este capabil de a vindeca inima noastră: face asta, dacă noi i-o cerem. El este cel care ne permite, chiar şi în micimea şi sărăcia noastră, să experimentăm compasiunea Tatălui şi să celebrăm minunăţiile iubirii sale. Şi se înţelege atunci că tot ceea ce putem trăi şi face pentru fraţi nu este altceva decât răspunsul la ceea ce Dumnezeu a făcut şi continuă să facă pentru noi. Mai mult, însuşi Dumnezeu este cel care, stabilindu-şi locuinţă în inima noastră şi în viaţa noastră, continuă să se apropie şi să-i slujească pe toţi cei pe care-i întâlnim în fiecare zi pe drumul nostru, începând de la cei din urmă şi de la cei mai nevoiaşi în care El cel dintâi se recunoaşte.

Apostolul Paul, aşadar, cu aceste cuvinte nu vrea atât să ne reproşeze, cât mai degrabă să ne încurajeze şi să reînvie în noi speranţa. De fapt toţi trăim experienţa de a nu trăi porunca iubirii pe deplin sau cum ar trebui. Dar şi acesta este un har, pentru că ne face să înţelegem că noi de la sine nu suntem capabili să iubim cu adevărat: avem nevoie ca Domnul să reînnoiască încontinuu acest dar în inima noastră, prin experienţa milostivirii sale infinite. Şi atunci chiar că vom aprecia din nou lucrurile mici, lucrurile simple, obişnuite; vom aprecia din nou toate aceste lucruri mici de toate zilele şi vom fi capabili să-i iubim pe alţii aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, voind binele lor, adică ei să fie sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu; şi vom fi mulţumiţi pentru posibilitatea de a ne apropia de cel care este săraci şi umil, aşa cum face Isus cu fiecare dintre noi atunci când suntem departe de El, de a ne apleca la picioarele fraţilor, aşa cum El, Bun Samaritean, face cu fiecare dintre noi, cu compasiunea sa şi iertarea sa.

Iubiţi fraţi, acest lucru pe care apostolul Paul ni l-a amintit este secretul pentru a fi - folosesc cuvintele sale - este secretul pentru a fi "plini de bucurie în speranţă" (Rom 12,12): plini de bucurie în speranţă. Bucuria speranţei, pentru că ştim că în orice împrejurare, chiar şi cea mai potrivnică, şi chiar prin înseşi eşecurile noastre, iubirea lui Dumnezeu nu dispare. Şi atunci, cu inima vizitată şi locuită de harul său şi de fidelitatea sa, trăim în speranţa bucuroasă de a răsplăti în fraţi, prin acel puţin pe care-l putem, atât de mult cât primim în fiecare zi de la El. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.