Prima predică de Postul Mare 2017 a părintelui Raniero Cantalamessa

Duhul Sfânt ne introduce în misterul stăpânirii lui Cristos

1. „El va da mărturie despre mine”

Citind rugăciunea zilei din prima duminică din Postul Mare m-a lovit anul acesta un detaliu. În ea nu se cere lui Dumnezeu Tatăl să ne dea forţa de a face vreuna dintre faptele clasice din acest timp: post, rugăciune, pomană; se cere un singur lucru: să ne facă „să creştem în cunoaşterea misterului lui Cristos”. Cred că este cu adevărat lucrarea cea mai frumoasă şi mai plăcută Mântuitorului şi este scopul la care aş vrea să contribui cu meditaţiile de Postul Mare din acest an.

Continuând reflecţia începută în predica din Advent despre Duhul Sfânt care trebuie să impregneze toată viaţa şi vestirea Bisericii („Teologia celui de-al treilea articol”!), în aceste meditaţii de Postul Mare ne propunem să urcăm de la al treilea articol din crez la al doilea. Cu alte cuvinte, vom încerca să scoatem în evidenţă cum Duhul Sfânt „ne introduce la adevărul deplin” despre Cristos şi despre misterul său pascal, adică despre modul de a fi şi de a acţiona al Mântuitorului. Despre modul de a acţiona al lui Cristos, în sintonie cu timpul liturgic al Postului Mare, vom încerca să aprofundăm rolul pe care Duhul Sfânt îl desfăşoară în moartea şi în învierea lui Cristos şi, în urma lui, în moartea noastră şi în învierea noastră.

Al doilea articol din crez, în forma sa completă, sună astfel: „Cred într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii: Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

Acest articol central din crez reflectă două stadii diferite ale credinţei. fraza „Cred într-unul Domn Isus Cristos”, reflectă prima credinţă a Bisericii, imediat după Paşte. Ceea ce urmează în articolul din crez: „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut…”, reflectă un stadiu posterior, mai evoluat, care a urmat după controversa ariană şi după Conciliul din Niceea. Dedicăm această meditaţie primei părţi a articolului: „cred într-unul Domn Isus Cristos”, şi vedem ce ne spune Noul Testament cu privire la Duhul ca autor al adevăratei cunoaşteri a lui Cristos.

Sfântul Paul afirmă că Isus Cristos este manifestat „Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei” (Rom 1,4), adică prin lucrarea Duhului Sfânt. Ajunge să afirme că „nimeni nu poate să spună Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3), adică graţie unei iluminări interioare a lui. Atribuie Duhului Sfânt „înţelegerea misterului lui Cristos” care a fost dată lui, ca şi tuturor sfinţilor apostoli şi profeţi (cf. Ef 3,4-5); spune că credincioşii vor fi în măsură să înţeleagă „care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoască iubirea infinită a lui Cristos care întrece orice cunoaştere” numai dacă vor fi „întăriţi prin Duhul” (Ef 3,16-19).

În Evanghelia lui Ioan, Isus însuşi anunţă această lucrare a Mângâietorului faţă de El. El va lua din ceea ce este al său şi le va vesti discipolilor; le va aminti tot ceea ce a spus El; îi va conduce la tot adevărul cu privire la raportul său cu Tatăl şi va da mărturie în favoarea Lui (cf. In 16,7-15). Mai mult, de acum înainte tocmai acesta va fi criteriul pentru a recunoaşte dacă este vorba despre adevăratul Duh al lui Dumnezeu şi nu despre un alt duh: dacă determină la recunoaşterea lui Isus venit în trup (cf. 1In 4,2-3).

Unii cred că emfaza actuală cu privire la Duhul Sfânt poate să pună în umbră lucrarea lui Cristos, ca şi cum aceasta ar fi incompletă sau perfectibilă. Este o neînţelegere totală. Duhul nu spune niciodată „eu”, nu vorbeşte niciodată la persoana întâi, nu pretinde să întemeieze o lucrare proprie, ci face mereu referinţă la Cristos. Duhul Sfânt nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile! Nu adaugă nimic la lucrurile „instituite” de Isus, ci le dă viaţă şi le reînnoieşte. Venirea Duhului Sfânt la Rusalii se traduce într-o neaşteptată iluminare a întregii lucrări şi persoane a lui Cristos. Petru conclude discursul său de Rusalii cu definiţia solemnă, astăzi s-ar spune „urbi et orbi”: „Aşadar, să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn (Kyrios) şi Cristos” (Fap 2,36). Începând din acea zi, comunitatea primară a început să recitească viaţa lui Isus, moartea sa şi învierea sa, în manieră diferită; totul a părut clar, ca şi cum un văl ar fi căzut de pe ochii lor (cf. 2Cor 3,16). Deşi trăiau cot la cot cu El, fără Duhul n-au putut să pătrundă în profunzimea misterului său.

Astăzi este în desfăşurare o apropiere între teologia ortodoxă şi teologia catolică despre această temă a raportului dintre Cristos şi Duhul. Teologul Johannes Zizioulas, la o întâlnire ţinută la Bologna în 1980, pe de o parte exprima rezerve cu privire la ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican pentru că, după el, „Duhul era introdus în ecleziologie după ce s-a construit edificiul Bisericii numai cu material cristologic”, pe de altă parte însă recunoştea că şi teologia ortodoxă avea nevoie să regândească raportul dintre cristologie şi pneumatologie, pentru a nu construi ecleziologia numai pe o bază pneumatologică[1]. Cu alte cuvinte, noi latinii suntem stimulaţi să aprofundăm rolul Duhului Sfânt în viaţa internă a Bisericii (care este ceea ce s-a întâmplat după Conciliul) şi fraţii ortodocşi pe cel al lui Cristos şi al prezenţei Bisericii în istorie.

2. Cunoaşterea obiectivă şi cunoaşterea subiectivă a lui Cristos

Aşadar să ne întoarcem la rolul Duhului Sfânt în privinţa cunoaşterii lui Cristos. Se schiţează deja, în cadrul Noului Testament, două tipuri de cunoaşteri ale lui Cristos, sau două domenii în care Duhul îşi desfăşoară acţiunea sa. Există o cunoaştere obiectivă a lui Cristos, a fiinţei sale, a misterului său şi a persoanei sale, şi există o cunoaştere mai subiectivă, funcţională şi interioară care are ca obiect mai mult ceea ce Isus „face pentru mine”, decât ceea ce El „este în sine”.

În Paul încă prevalează interesul faţă de cunoaşterea a ceea ce Cristos a făcut pentru noi, faţă de lucrarea lui Cristos şi îndeosebi faţă de misterul său pascal; în Ioan prevalează de acum interesul faţă de ceea ce Cristos este: Logosul veşnic care era la Dumnezeu şi a venit în trup, care este „una cu Tatăl” (In 10,30). Pentru Ioan, Cristos este mai ales Revelatorul, pentru Paul este mai ales Mântuitorul. Dar numai din dezvoltările succesive aceste două tendinţe vor apare evidente. Să le amintim pe scurt pentru că asta ne va ajuta să percepem care este darul pe care Duhul Sfânt îl oferă astăzi Bisericii, în acest domeniu.

În epoca patristică, Duhul Sfânt apare mai ales ca garant al tradiţiei apostolice în privinţa lui Isus, împotriva inovaţiilor gnosticilor. Bisericii – afirmă sfântul Irineu – i-a fost încredinţat Darul lui Dumnezeu care este Duhul; de el nu sunt părtaşi cei care se despart de adevărul predicat de Biserică prin învăţăturile lor false[2]. Bisericile apostolice – argumentează Tertulian – nu au putut să greşească în predicarea adevărului. A gândi contrariul, ar însemna că „Duhul Sfânt, trimis de Cristos în acest scop, implorat de la Tatăl ca învăţător al adevărului, el care este vicarul lui Cristos şi administratorul său, n-ar fi respectat propria funcţie”[3].

În perioada marilor controverse dogmatice, Duhul Sfânt este văzut ca păzitorul ortodoxiei cristologice. În concilii, Biserica are certitudinea fermă că este „inspirată” de Duhul în formularea adevărului cu privire la cele două naturi ale lui Cristos, la unitatea persoanei sale, la caracterul complet al umanităţii sale. Aşadar accentul este în mod clar pe cunoaşterea obiectivă, dogmatică, eclezială a lui Cristos.

Această tendinţă rămâne predominantă, în teologie, până la Reformă. Însă cu o diferenţă. Dogmele care în momentul în care erau formulate erau chestiuni vitale, rod al participării vii, al întregii Biserici, odată stabilite şi transmise, tind să piardă din vioiciune, să devină formale. „Două naturi o persoană”, devine mai mult o formulă frumoasă şi bine făcută decât punctul de sosire al unui proces lung şi anevoios. Desigur că n-au lipsit, în tot acest timp, experienţe splendide ale unei cunoaşteri a lui Cristos intime, personale, pline de evlavie caldă faţă de Cristos, ca acelea a sfântului Bernard şi a lui Francisc de Assisi; dar ele nu influenţau mult asupra teologiei. Şi astăzi se vorbeşte despre ele în istoria spiritualităţii, nu în cea a teologiei.

Reformatorii protestanţi răstoarnă această situaţie şi spun: „A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a recunoaşte binefacerile sale, a nu investiga naturile sale şi modurile întrupării”[4]. Cristos „pentru mine” vine în primul plan. Cunoaşterii obiective, dogmatice, i se opune o cunoaştere subiectivă, intimă; mărturiei externe a Bisericii şi a Scripturilor înseşi despre Isus i se opune „mărturia internă” pe care Duhul Sfânt o dă despre Isus în inima fiecărui credincios.

Când, mai târziu, această noutate teologică va tinde, ea însăşi, în protestantismul oficial, să se transforme în „ortodoxie moartă”, vor apare periodic mişcări, precum pietismul în cadrul luteran şi metodismul în cel anglican, pentru a o readuce la viaţă. Apogeul cunoaşterii lui Cristos coincide, în aceste medii, cu momentul în care, mişcat de Duhul Sfânt, credinciosul conştientizează că Isus a murit „pentru el”, chiar pentru el, şi îl recunoaşte ca Mântuitorul său personal:

„Pentru prima dată cu toată inima eu am crezut;

am crezut cu credinţă divină,

şi în Duhul Sfânt am obţinut puterea

de a-l numi al meu pe Mântuitorul.

Am simţit sângele de ispăşire al Domnului meu

aplicat direct sufletului meu”[5].

Să completăm această privire rapidă asupra istoriei, amintind de o a treia fază în modul de a concepe raportul dintre Duhul Sfânt şi cunoaşterea lui Cristos, ceea ce a caracterizat secolele Iluminismului, ai cărui moştenitori direcţi suntem noi. Revine în culmea gloriei o cunoaştere obiectivă, dezlipită; însă nu mai este de tip ontologic, ca în perioada antică, ci istoric. Cu alte cuvinte, nu interesează să se ştie cine este în sine Isus Cristos (preexistenţa, naturile, persoana), ci cine a fost în realitatea istoriei. Este perioada cercetării în jurul aşa-numitului „Isus istoric”!

În această fază, Duhul Sfânt nu mai desfăşoară niciun rol în cunoaşterea lui Cristos; este complet absent. „Mărturia internă” a Duhului Sfânt este identificată de acum cu raţiunea şi cu spiritul uman. „Mărturia externă” este singura importantă, însă cu ea nu se mai înţelege mărturia apostolică a Bisericii, ci numai aceea a istoriei, constatată cu diferitele metode critice. Fundamentul comun al acestui efort era că pentru a-l găsi pe adevăratul Isus, trebuie căutat în afara Bisericii, să fie desfăcut „de fâşiile dogmei ecleziastice”[6].

Ştim care a fost rezultatul acestei întregi cercetări despre Isus istoric: falimentul, chiar dacă asta nu înseamnă că ea n-a adus şi multe roade pozitive. Încă persistă, în această privinţă, un echivoc de fond. Isus Cristos – şi după El alţi oameni, ca sfântul Francisc de Assisi – n-a trăit pur şi simplu în istorie, ca un sunet în unda pe care a provocat-o. Efortul îndârjit al istoricilor raţionalişti pare acela de a-l separa de istoria pe care a creat-o, pentru a-l restitui istoriei obişnuite şi universale, ca şi cum s-ar putea percepe mai bine un sunet în originalitatea sa, separându-l de unda care-l transportă. Istoria pe care Isus a iniţiat-o, sau unda pe care a emis-o, este credinţa Bisericii însufleţită de Duhul Sfânt şi numai prin intermediul ei se ajunge la izvorul său.

Nu este exclusă cu asta şi legitimitatea cercetării istorice normale despre El, însă aceasta ar trebui să fie mai conştientă de limita sa şi să recunoască faptul că nu epuizează tot ceea ce se poate şti despre Cristos. Aşa cum actul cel mai nobil al raţiunii este a recunoaşte că există ceva care o depăşeşte[7], tot aşa actul cel mai onest al istoricului este să recunoască faptul că există ceva la care nu se ajunge numai cu istoria.

3. Cunoaşterea sublimă a lui Cristos

La sfârşitul operei sale clasice despre istoria exegezei creştine, Henri de Lubac ajungea la o concluzie mai degrabă pesimistă. Ne lipsesc nouă celor moderni, spunea el, condiţiile pentru a putea învia o lectură spirituală ca aceea a Sfinţilor Părinţi; ne lipseşte acea credinţă plină de elan, acel simţ al plinătăţii şi unităţii Scripturilor pe care-l aveau ei. A voi să imităm astăzi îndrăzneala lor în a citi Biblia ar însemna să ne expunem aproape la profanare pentru că ne lipseşte spiritul din care proveneau acele lucruri[8]. Totuşi el nu închidea de tot poarta pentru speranţă; într-o altă operă a sa spune că „dacă vrea să se regăsească ceva din ceea ce a fost, în primele secole ale Bisericii, interpretarea spirituală a Scripturilor, trebuie reprodusă înainte de toate o mişcare spirituală”[9].

Ceea ce Henri de Lubac nota cu privire la înţelegerea spirituală a Scripturilor se aplică, mult mai mult, la cunoaşterea spirituală a lui Cristos. Nu e suficient a scrie tratate de pneumatologie noi şi mai actualizate. Dacă lipseşte sprijinul unei experienţe trăite a Duhului, analogă cu aceea care a însoţit, în secolul al IV-lea, prima elaborare a teologiei Duhului, ceea ce se spune va rămâne mereu în afara adevăratei probleme. Ne lipsesc condiţiile necesare pentru a ne ridica la planul în care acţionează Mângâietorul: elanul, îndrăzneala şi acea „sobră beţie a Duhului”, despre care vorbesc aproape toţi marii autori din acel secol.

Acum chiar aici s-a realizat marea noutate dorită de părintele Henri de Lubac. În secolul trecut, a apărut şi s-a lărgit tot mai mult o „mişcare spirituală” care a creat bazele pentru o reînnoire a pneumatologiei pornind de la experienţa Duhului şi a carismelor sale. Vorbesc despre fenomenul penticostal şi carismatic. În primii săi cincizeci de ani de viaţă, această mişcare, născut (precum pietismul şi metodismul amintite mai sus) ca reacţie la tendinţa raţionalistă şi liberală a teologiei, a ignorat în mod voit teologia şi a fost, la rândul său, ignorată (şi chiar ridiculizată!) de teologie.

Însă când, pe la jumătatea secolului trecut, ea a pătruns în Bisericile tradiţionale care erau în posesia unui vast instrumentar teologic şi a primit o primire de fond de la respectivele ierarhii, teologia n-a mai putut s-o ignore. Într-un volum intitulat Redescoperirea Duhului. Experienţa şi teologia Duhului Sfânt, cei mai cunoscuţi teologi ai momentului, catolici şi protestanţi, au examinat semnificaţia fenomenului penticostal şi carismatic pentru reînnoirea doctrinei despre Duhul Sfânt[10].

Toate acestea ne interesează, în acel moment, numai din punctul de vedere al cunoaşterii lui Cristos. Ce cunoaştere a lui Cristos reiese în această nouă atmosferă spirituală şi teologică? Faptul cel mai semnificativ nu este descoperirea de noi perspective şi noi metodologii sugerate de filozofie momentului (structuralism, analiză lingvistică, etc.), ci este redescoperirea unei realităţi biblice elementare: că Isus Cristos este Domnul! Stăpânirea lui Cristos este o lume nouă în care se intră numai „prin lucrarea Duhului Sfânt”.

Sfântul Paul vorbeşte despre o cunoaştere a lui Cristos de grad „superior”, sau, chiar, „sublim”, care constă în a-l cunoaşte şi a-l proclama tocmai „Domn” (cf. Fil 3,8). Este proclamarea care, unită cu credinţa în învierea lui Cristos, face dintr-o persoană un mântuit: „Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9). Or, această cunoaştere este făcută posibilă numai de Duhul Sfânt: „nimeni nu poate să spună Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). Desigur, fiecare poate să spună cu buzele acele cuvinte, chiar fără Duhul Sfânt, dar atunci n-ar fi lucrul mare pe care tocmai l-am spus; n-ar face din persoană un mântuit.

Ce este special în această afirmaţie încât s-o facă aşa de decisivă? Se poate explica acest lucru din diferite puncte de vedere, obiective sau subiective. Forţa obiectivă a frazei: „Isus este Domnul” se află în faptul că ea face prezentă istoria şi îndeosebi misterul pascal. Este concluzia care provine din două evenimente: Cristos a murit pentru păcatele noastre; a înviat pentru justificarea noastră; de aceea este Domnul. „Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi, şi peste vii” (Rom 14,9). Evenimentele care au pregătit-o parcă s-au închis în această concluzie şi în ea devin prezenţi şi activi. În acest caz cuvântul este cu adevărat „casa fiinţei”[11]. Proclamaţia: „Isus este Domnul” este sămânţa din care s-a dezvoltat toată kerigma şi vestirea creştină succesivă.

Din punct de vedere subiectiv – adică în ceea ce depinde de noi – forţa acelei proclamaţii se află în faptul că ea presupune şi o decizie. Cel care o pronunţă decide cu privire la sensul vieţii sale. Este ca şi cum ar spune: „Tu eşti Domnul meu; eu mă supun Ţie, eu Te recunosc liber ca Mântuitorul meu, Conducătorul meu, Învăţătorul meu, cel care are toate drepturile asupra mea”. Eu îţi aparţin Ţie mai mult decât mie însumi, pentru că tu m-ai cumpărat din nou cu preţ mare (cf. 1Cor 6,19 şu).

Aspectul de decizie imprimat în proclamaţia lui Isus „Domn” asumă astăzi o actualitate deosebită. Unii cred că este posibil, ba chiar necesar, să se renunţe la teza unicităţii lui Cristos, pentru a favoriza dialogul dintre diferitele religii. Or, a-l proclama pe Isus „Domn” înseamnă tocmai a proclama unicitatea sa. Nu degeaba articolul ne face să spunem: „Cred într-unul Domn Isus Cristos”. Sfântul Paul scrie: „Căci, chiar dacă sunt numiţi zei fie în cer, fie pe pământ, aşa încât sunt mulţi zei şi mulţi stăpâni, pentru voi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate şi pentru care suntem, şi un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi” (1Cor 8,5-6).

Apostolul scria aceste cuvinte în momentul în care credinţa creştină se arăta, mică şi abia născută, asupra unei lumi dominate de culte şi religii puternice şi prestigioase. Curajul de care este nevoie astăzi pentru a crede că Isus este „singurul Domn” este nimic în confruntare cu ceea ce era nevoie atunci. Însă „puterea Duhului” nu este acordată decât celui care-l proclamă pe Isus Domn, în această accepţie puternică de la origini. Este o realitate de experienţă. Numai după ce un teolog sau un vestitor a decis să parieze totul pe Isus Cristos „singurul Domn”, dar chiar totul, şi cu preţul de a fi „alungat din sinagogă”, numai atunci trăieşte experienţa unei certitudini şi a unei puteri noi în viaţa sa.

4. De la Isus „personaj” la Isus „persoană”

Această redescoperire luminoasă a lui Isus ca Domn este, spuneam, noutatea şi harul pe care Dumnezeu îl acordă, în timpurile noastre, Bisericii sale. Eu mi-am dat seama că atunci când întrebam Tradiţia despre toate celelalte teme şi cuvinte din Scriptură, mărturiile Sfinţilor Părinţi se îngrămădeau în minte; când am încercat s-o întreb despre acest punct, ea rămânea aproape mută. Deja în secolul al III-lea, titlul de Domn nu mai este înţeles în semnificaţia sa kerigmatică; în afara ambientului religios ebraic, el nu era aşa de semnificativ încât să exprime suficient unicitatea lui Cristos. Origene consideră titlul „Domn” (Kyrios) titlul propriu al celui care este încă în stadiul temerii; lui în corespunde, conform lui, titlul de „slujitor”, în timp ce titlului de „Învăţător” îi corespunde cel de „discipol” şi de prieten[12].

Se continuă desigur să se vorbească despre Isus „Domn”, dar el a devenit un nume al lui Cristos ca altele, ba chiar mai adesea unul dintre elementele numelui complet al lui Cristos: „Domnul nostru Isus Cristos”. Dar una este a spune: „Domnul nostru Isus Cristos” şi alta este a spune: „Isus Cristos este Mântuitorul nostru!”. Un indicator al acestei schimbări este modul în care era tradus în Vulgata textul din Fil 2,11: „Omnis lingua confiteatur quia Dominus noster Iesus Christus in gloria est Dei Patris”, „Orice limbă să proclame că Domnul nostru Isus Cristos este în gloria lui Dumnezeu Tatăl”. Dar una este a spune „Domnul nostru Isus Cristos este în gloria lui Dumnezeu Tatăl” şi alta este a spune: „Isus Cristos este Domnul nostru, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl”. În acest mod, care este cel al tradiţiilor existente astăzi, nu se pronunţă numai un nume, ci devine o mărturisire de credinţă.

În toate acestea, unde se află saltul calitativ pe care Domnul ne determină să-l facem în cunoaşterea lui Cristos? Se află în faptul că proclamarea lui Isus Domn este poarta care ne introduce la cunoaşterea lui Cristos înviat şi viu! Nu mai este un Cristos personaj, ci persoană; nu mai este un ansamblu de teze, de dogme (şi de tot atâtea erezii), nu mai este numai obiect de cult şi de amintire, fie ea şi cea liturgică şi euharistică, ci persoană vie şi mereu prezentă în Duh.

Această cunoaştere spirituală şi existenţială a lui Isus ca Domn nu induce la neglijarea cunoaşterii obiective, dogmatice şi ecleziale a lui Cristos, ci o revitalizează. Graţie Duhului Sfânt, spune sfântul Irineu, adevărul revelat, „ca un depozit preţios conţinut într-un vas de valoare, reîntinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care îl conţine”[13]. Uneia dintre aceste dogme, aceea care constituie a doua parte a articolului nostru din crez: „născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl”, vom dedica, dacă va voi Dumnezeu, următoarea noastră meditaţie.

N-aş şti să indic o rezoluţie practică mai bună de luat la sfârşitul acestor reflecţii decât aceea care se citeşte la începutul Exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium: „Invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, să reînnoiască astăzi întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puţin, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de El, de a-l căuta în fiecare zi fără oprire. Nu există motiv pentru care fiecare poate să creadă că această invitaţie nu este pentru el”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf.  Johannes D. Zizioulas, Cristologia, pneumatologia e istituzioni ecclesiastiche: un punto di vista ortodosso, în: „Cristianesimo nella storia” 2 , Bologna 1981, pag. 111-127.

[2] Cf. Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24, 1-2.

[3] Tertulian, Prescripţia ereticilor, 28, 1 (CC 1, pag 209).

[4] F. Melanchton, Loci theologici, în: Corpus Reformatorum, Brunsvigae 1854, pag. 85.

[5] Ch. Wesley, Imn „Mărire lui Dumnezeu, laudă şi iubire” (Glory to God and Praise and Love).

[6] Cf. A. Schweizer, Geschichte der Leben-Jesu-Forschung, München 1966, II, pag. 620 şu.

[7] B. Pascal, Gânduri, 267 (ed. Brunschwich).

[8] Cf. H. de Lubac, Eségèse médiévale, II, 2, Paris 1964, pag. 79.

[9] H. de Lubac, Storia e Spirito, Roma 1971, pag. 587.

[10] AA.VV, Erfahrung und Theologie des Heiligen Geistes, München 1974 (trad. it. La riscoperta dello Spirito, Milano 1977); cf. şi Y. Congar, Credo nello Spirito Santo, 2, Brescia 1982, pag. 157-224; J. Moltmann, Lo Spirito della vita, Brescia 1994; M. Welker, Lo Spirito di Dio. Teologia dello Spirito Santo, Brescia 1995, pag. 17.

[11] Este vestita afirmaţie a filozofului Martin Heidegger în Scrisoare despre umanism, Adelphi, Milano 1995..

[12] Cf. Origene, Comentariu la Ioan, I, 29 (SCh 120, pag. 158).

[13] Cf. Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24, 1.

lecturi: 11.