Exerciţii spirituale pentru papa şi Curia Romană: Moartea lui Isus, adevărată pentru că e scandaloasă

De pe cruce, Cristos îşi prezintă coasta din care vor ţâşni apă şi sânge "pentru iertarea păcatelor". Acesta este unul din pasajele celei de-a şaptea meditaţii a părintelui franciscan Giulio Michelini, în timpul exerciţiilor spirituale ţinute papei şi Curiei Romane la Casa Învăţătorul Divin, la Ariccia. Reportaj de Giada Aquilinino:

O privire de "iubire profundă" spre Cristos răstignit. Părintele Michelini o invocă în reflecţia de dimineaţă, oprindu-se asupra morţii lui Mesia în Evanghelia lui Matei. O moarte "reală", clarifică el imediat, nu "aparentă": "Nu numai discipolilor le este greu să creadă că s-a întors la viaţă, şi acest lucru este adevărat; dar acest lucru este posibil tocmai pentru că Isus cu adevărat a murit".

Şi detaliile care descriu moartea lui Isus sunt aşa de "incomode", aşa de crude, ca de exemplu strigătul de pe cruce, care fac parte dintre cele care de obicei sunt definite "criterii de jenă", care ne fac să spunem că aceste amănunte nu au putut să fie create: de fapt au fost scrise pentru că exprimă realmente "ceva din ceea ce s-a întâmplat" - când rosteşte: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit - agravat de neînţelegere "din partea celor care asistă la spectacolul sângeros" al Pătimirii lui Cristos. Există unii, explică franciscanul reparcurgând Evangheliile sinoptice, care crede că Isus îl cheamă pe Ilie: "Cine putea să fie «Ilie» pe care-l invoca Isus? Desigur, profetul care se va întoarce: dar ce anume ar fi putut să facă? Să-l coboare de pe Cruce? Sau probabil, aşa cum se spunea - şi citim în Evanghelii - Ilie deja a venit şi era Ioan Botezătorul? Oare îl chema Isus pe prietenul său de pe cruce? În mod evident este vorba despre o mare răstălmăcire: Isus nu cere ajutorul lui Ilie şi nici pe cel al lui Ioan Botezătorul; Isus - cu un strigăt - îl cheamă pe Tatăl. Dar Tatăl tace".

Tocmai faptul că Tatăl nu intervine, explică părintele Michelini, este "celălalt element jenant al întregii relatări a morţii lui Isus". Sentimentul pe care Cristos îl trăieşte, sentimentul de abandonare din partea Tatălui este oricum, adaugă el, ceva real şi aşa de "scandalos" încât este greu de "inventat". Isus "se plânge" nu pentru că se simte abandonat de Dumnezeu sau de durere, ci pentru că forţele sale fizice "dispar". Şi totuşi, două Evanghelii, cea a lui Ioan şi cea a lui Luca, nu prezintă strigătul lui Cristos: este - subliniază franciscanul - "prea scandalos". "Ultima tortură" pentru Isus este că nu este înţeles "nici de pe Cruce": este, spune părintele Michelini, "ceva tulburător", este "înţeles greşit". Pentru ce, se întreabă predicatorul, este înţeles greşit? Recurge la o experienţă personală: colocviul avut cu un cuplu în care soţia a descoperit trădarea soţului prin mesajele de pe celularul său. Două persoane în spatele cărora "era o rană mare", adulterul: "în fond - spune părintele Michelini - aceea era problema care îi împiedica să se înţeleagă" reciproc. Isus, reflectează el, când poate, intervine pentru "a explica şi a reexplica". Dar de pe cruce "nu reuşeşte să mai explice nimic": "Desigur, noi ştim că Crucea explică totul. Însă Isus nu poate nici măcar să mai spună de ce îl cheamă pe Tatăl şi nu-l cheamă pe Ilie. Poate face numai un lucru: să se încredinţeze Duhului pe care de fapt îl va dărui, pentru ca Duhul să fie cel care să explice ceea ce n-a reuşit să dea de înţeles. Sau, va trebui să aştepte să învie şi să stea cu discipolii săi, să se întreţină la masă cu ei timp de 40 de zile - spune începutul Faptelor Apostolilor - pentru a-i însoţi de mână pe discipoli, care nu înţeleg".

Părintele Michelini aminteşte apoi că "în afară" de această ultimă tortură, este şi "suliţa centurionului". Şi repropune episodul din Cafarnaum: un alt centurion "probabil înarmat" se adresează lui Isus pentru că este lovit de boala unui "fiu" al său sau a unui "servitor" al său. Şi Cristos nu-i refuză "un gest de iubire": "Or, conform unor importanţi martori textuali din Matei, este ucis chiar de lovitura de suliţă a unui soldat. Isus întoarce soldaţilor obrazul celălalt, aşa cum învăţase în predica de pe munte: centurionului din Cafarnaum îi dăduse disponibilitatea sa. Acum, de pe Cruce, poate doar să-şi ofere coasta sa din care va curge apă şi sânge, pentru iertarea păcatelor".

Examinează apoi Evanghelia lui Matei care explică modul în care lovitura de suliţă este dată "înainte" de moartea lui Isus şi nu după aceea, ca în Evanghelia lui Ioan, chiar dacă - afirmă el - în Biserică la sfârşit a prevalat interpretarea din a patra Evanghelie: lovitura de suliţă "după" moartea Domnului. În sfârşit meditaţia se opreşte asupra femeilor prezente la scena răstignirii. Conform lui Matei, sunt "multe", între care Maria "mama lui Iacob şi Iosif"; pentru unii această figură este "mama Domnului", care este prezentă "sub cruce" ca în Evanghelia lui Ioan: "Probabil că aici, cum au afirmat unii, evanghelistul Matei - care ar putea chiar să-l fi inspirat pe Ioan - vrea să spună că ea este acolo, dar într-un mod foarte pieziş, ba chiar cu o subliniere, o strategie retorică nenumind-o «Mama Domnului», ci «Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif». Pentru ce motiv? Cineva a scris - şi este o ipoteză interesantă - că Maria, Mama lui Isus, nu mai este pur şi simplu ea şi Isus nu mai este pur şi simplu Fiul Mariei. Aşa cum după aceea Maria, în Evanghelia lui Ioan, nu va mai fi pur şi simplu Mama lui Isus, ci Mama discipolului iubit şi deci Mama Bisericii. În acelaşi mod Maria, în Pătimirea după Matei, este acolo şi ar fi însă mama lui Iacob şi a lui Ioan, adică a fraţilor săi: şi deci şi pentru noi, pentru această Evanghelie, Mama Bisericii".

Franciscanul invită după aceea să ne întrebăm dacă, din cauza "închiderilor" sau din orgoliu, nu îi înţelegem pe alţii, nu atât pentru că lucrurile pe care le spun "sunt întunecate", ci pur şi simplu pentru că "nu vrem să le înţelegem". Apoi solicită să încercăm să înţelegem dacă există un "defect" în comunicarea cu alţii, îndemnând la "îmbunătăţirea ei", crescând "în umilinţă", şi dacă reuşim "să percepem prezenţa lui Dumnezeu" şi în "caracterul obişnuit al cotidianului" sau în "privirea celuilalt".

(După Radio Vatican, 9 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.