Exerciţii spirituale pentru papa şi Curia Romană: A deschide ochii asupra angoasei celorlalţi

Continuă, în Casa Învăţătorul Divin la Ariccia, exerciţiile spirituale pentru papa şi Curia Romană în acest timp al Postului Mare. Părintele franciscan Giulio Michelini a ţinut în după-amiaza de 7 martie 2017 a patra meditaţie a sa despre tema "Rugăciunea din Ghetsemani şi arestarea lui Isus (Mt 26,36-46)".

În reflecţia sa a pornit de la o confruntare între rugăciunea lui Isus pe muntele măslinilor şi cea de pe Tabor, în Galileea. Cele două situaţii - a spus călugărul - au asemănări impresionante: în amândouă situaţia existenţială a lui Isus este încercată (în primul caz, pentru că Petru şi ceilalţi n-au înţeles sensul primului anunţ al lui Isus care a spus că trebuie să moară la Ierusalim; în al doilea, pentru că Isus tocmai a anunţat că îl va trăda cineva).

În ambele cazuri - afirmă el - Isus îi cheamă la sine pe discipoli, pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, şi aceştia nu înţeleg pe deplin ceea ce i se întâmplă lui Isus. Însă o discriminantă desparte cele două scene: pe Tabor se aude glasul Tatălui care-l mângâie pe Fiul; în schimb, la Ghetsemani (în afară de versiunea lui Luca, unde Isus este întărit în luptă de un înger), nu se aude niciun glas.

În schimb, Isus - explică părintele Michelini - este cel care se adresează Tatălui, primind ca să fie făcută sfânta sa voinţă de bine. Această voinţă originară nu vrea moartea Fiului, ci salvarea sa, aşa cum avea să scrie Romano Guardini în Domnul: "Isus a venit pentru a răscumpăra poporul său şi, în el, lumea. Asta trebuia să se împlinească prin dedicarea credinţei şi a iubirii; dar ea dispare. Totuşi, a rămas mandatul Tatălui, dar el şi-a schimbat forma. Ceea ce s-a concretizat ca urmare a refuzului, destinul amar al morţii - a continuat predicatorul - a devenit noua formă a răscumpărării - aceea care acum pentru noi este răscumpărarea în sens pur şi simplu". Şi parabola viticultorilor ucigaşi ne prezintă un tată care-l trimite pe Fiul spunând "Pe fiul meu îl vor respecta" (Mt21,37). Însă vestirea şi persoana lui Isus nu sunt primite şi prin urmare Împărăţia va trece într-un alt mod, cel pe care Isus, în Ghetsemani, este chemat să-l accepte: "depinde de disponibilitatea oamenilor în ce formă se poate dezvolta lucrarea sa. Închiderea lumii nu-i permite să fie principele păcii, în faţa venirii căreia totul ar trebui să îmbobocească în plinătatea pe care anunţa prevestirea. De aceea [...] Mesia devine cel care merge la ruină. Jertfa fiinţei sale devine jertfa morţii" (R. Guardini).

Isus - afirmă părintele Michelini - îi mai îndeamnă pe discipolii săi - aşa cum a făcut în Ghetsemani, punând în practică acel Shemá (cf. D. Fortuna, Fiul ascultării), rugăciunea lui Israel, de a-l iubi "pe Dumnezeu cu toată inima, puterile şi până la dăruirea vieţii".

La sfârşitul reflecţiei, obişnuitele întrebări. Cum ne punem în faţa angoasei aproapelui nostru? Ţinem ochii deschişi, ne rugăm, sau adormim ca acei trei discipoli? Voinţa lui Dumnezeu este înţeleasă de noi ca un "capriciu", ceva care "trebuie făcut" pentru că "a decis Cineva", sau văd în ea Sfânta voinţă de bine pentru toţi? În sfârşit, pornind de la faptul că această voinţă a sa de mântuire este desigur fermă - cum spunea Guardini: "decretul lui Dumnezeu rămâne neschimbat" - accept că forma în care ea se realizează este condiţionată, pentru că atotputernicia lui Dumnezeu se opreşte în faţa libertăţii creaturii sale? Şi dacă Dumnezeu poate să-şi schimbe hotărârea, ba chiar, conform cărţii lui Iona, poate "să-i pară rău" (cf. Iona 3,10), exact cum se vor converti locuitorii din Ninive, cum poate Biserica sa să nu se schimbe, cum putem sta noi fixaţi în rigidităţile noastre?

(După Radio Vatican, 7 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.