Reflecţie la duminica a V-a din Postul Mare - Anul A - 2017

Pentru că Isus a suferit şi noi vom suferi. Pentru că Isus a învins şi noi vom învinge. Pentru că Isus a înviat şi noi vom învia!

Drumul lui Isus spre Calvar, drum făcut de Isus de bunăvoie şi din dragoste pentru noi, este aproape de ţintă (cf. In 10,18). Dar Isus a făcut a cest drum spre jertfa de sine pentru noi şi în locul nostru, dându-ne ultimele sale învăţături mântuitoare, căutând astfel să-i convingă pe cât mai mulţi oameni să creadă în el şi să-l primească ca unic mântuitor trimis de Tată spre mântuirea lor. Să rememorăm acest drum spre patimă şi de jertfă pentru noi şi în locul nostru, drum redat de Biserică începând cu prima duminică din Postul Mare şi până acum.

În toate aceste duminici îl vedem pe Isus: fie în pustiul Ierihon, unde ne arată puterea sa asupra satanei; fie îl vedem pe Tabor, unde ne arată că deţine cheia fericirii noastre; fie îl vedem la Sihar, unde ne arată că deţine cunoaşterea tainelor inimii şi dezlegarea lor; fie îl vedem la Ierusalim, unde ne arată că el este lumina pentru orice orbire trupească şi sufletească; fie îl vedem astăzi în Betania, unde ne arată că el este învierea şi viaţa şi că deţine cheile vieţii şi ale morţii pentru oricine crede în el.

Lazăr, Marta şi Maria, nişte orfani "oarecare", dar orfani care, datorită credinţei şi prieteniei lor cu Isus, devin cunoscuţi până la Ierusalim, până la marginile pământului şi până în împărăţia cerurilor; şi orfani care beneficiază nu numai de atenţia oamenilor dar mai ales beneficiază de dragostea lui Isus şi de puterea minunilor sale. Deci nişte "oarecare", dar care prin credinţa şi prietenia lor cu Isus, devin un centru de atenţie pentru Dumnezeu şi oameni, binecuvântaţi de Dumnezeu şi de oameni. Un prim mesaj şi o primă veste bună ale pericopei evanghelice de astăzi sunt acestea: Cei mici şi săraci care vin la Cristos devin oameni cu statutul schimbat, iar la această schimbare de statut suntem chemaţi şi unul fiecare dintre noi prin credinţa în Isus, noi care, asemenea lui Lazăr, Marta şi Maria, nu suntem bogaţi şi înţelepţi în felul lumii (cf. 1Cor 1,26-29).

Tradiţia ne spune că Lazăr, Marta şi Maria, întăriţi de Isus cu speranţa şi credinţa în înviere, au suportat prigoană şi au vestit evanghelia. După înălţarea lui Isus, mai exact după ce diaconul Ştefan a fost ucis, a izbucnit o persecuţie cruntă împotriva Bisericii din Ierusalim, iar dreptul Lazăr a fost izgonit din Ierusalim. Sfintele sale surori l-au însoţit şi l-au ajutat în propovăduirea evangheliei în mai multe locuri. Au predicat în Cipru, apoi au ajuns până la Marsillia, Franţa de astăzi, unde Lazăr a devenit întâiul ei episcop.

Isus a căutat şi caută mereu oameni simpli pentru a-i înnobila, oameni săraci pentru a-i îmbogăţi, aşa cum i-a căutat pe cei 12 apostoli, aşa cum i-a pe cei trei fraţi din Betania, aşa cum i-a chemat pe mulţi alţii şi aşa cum ne cheamă şi pe noi. Iată două exemple în acest sens:

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) s-a născut dintr-o familie de ţărani săraci din Franţa. Chiar dacă era dotat cu o inteligenţă vie, până la 15 ani nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puţinele oi şi de cei câţiva porci ai familiei sale sărace. Pe el Dumnezeu l-a ales să fie preot. De la gândul de a-şi ajuta părinţii săraci, gând pentru care merge să recupereze o datorie dar cade prizonier la corsari care îl vând unui negustor de sclavi musulman, Dumnezeu îi schimbă gândul de a ajuta suflete sărace spiritual. Sfântul Vincenţiu a fost şi un mare conducător de suflete la Cristos, suflete pe care le-a îmbogăţit cu pace şi bucurie. Astăzi este mare şi bogat lângă Isus în paradis împreună cu multe suflete. Sfânta Ángela de la Cruz Guerrero González (1846-1932) s-a născut într-o familie săracă din Sevilia, Spania, dar bogată în virtuţi. Încă de mică a trebuit să abandoneze şcoala pentru a lucra într-un atelier de cizmărie. În 1871, printr-un act privat, i-a promis Domnului să trăiască conform sfaturilor evanghelice. În experienţa ei de rugăciune a văzut o cruce în faţa alteia pe care se afla Cristos răstignit şi a primit chemarea de a se răstigni împreună cu el pentru mântuirea sufletelor. În 1875 a pus bazele Institutului Surorile Societăţii Crucii, care se vor distinge prin slujirea lui Dumnezeu în fraţii cei mai nevoiaşi, "făcându-se sărace cu ei pentru a-i conduce la Cristos". Astăzi este bogată şi mare în cer lângă Isus, împreună cu multe suflete.

Revenim la pericopa evanghelică pentru a mai scoate învăţături mântuitoare. Lazăr, prietenul lui Isus, se îmbolnăveşte grav şi în scurt timp moare. Isus ştia despre boala şi moartea lui mai înainte ca Marta şi Maria să-i trimită vorbă. Dar intenţionat a mai întârziat încă patru zile după moartea lui Lazăr, pentru a da învăţătura importantă a învierii morţilor, învăţătură schiţată deja în cartea profetului Ezechiel (cf. Ez 37,12-14). Aici, Isus s-a folosit de credinţa iudeilor, conform căreia sufletul omului mai rămânea în trup încă trei zile după moarte, iar în a patra zi părăsea trupul care intra în putrefacţie. Evanghelia de astăzi menţionând că Lazăr era mort de patru zile şi că mirosea deja, vrea să ne spună că posibilitatea învierii lui Lazăr, era fără putinţă şi fără speranţă pentru oameni, ca şi cea a oaselor uscate din viziunea lui Ezechiel, dar nu era cu neputinţă pentru el. Şi a dovedit-o înviindu-l pe Lazăr.

Prin miracolul învierii lui Lazăr cel mort de patru zile şi care mirosea deja, Isus ne cheamă şi pe noi la credinţa în înviere, chiar dacă oamenii au murit de multă vreme şi când omeneşte vorbind nu mai este nici o speranţă. Ne cheamă la o mare credinţă în înviere ca pe: Abraham care a crezut în Dumnezeu "care dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt" (Rom 4,17), "sperând împotriva oricărei speranţe" (Rom 4,18). Iov care a crezut în înviere, spunând: "Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte, şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia. Şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu, mântuitorul meu. Eu însumi îl voi vedea, şi nu altul, şi ochii mei îl vor privi. Aceasta este speranţa care se află în adâncul inimii mele" (cf. Iob 19,25-27); Marta şi Maria care au crezut şi ele în învierea fratelui lor Lazăr şi au văzut minunea învierii lui la patru zile după moarte (cf. In 11,46).

Isus însuşi, care acum este în drum spre moartea pe cruce, a crezut în învierea sa, prin slava Tatălui şi prin puterea Duhului (cf. Rom 6,4; 8,11), înviere pe care a anunţat-o de mai înainte (cf. Mt 17,23; 20,19; Mc 9,31; Lc 18,33), înviere pe care a predicat-o pentru toţi (cf. Mt 22,32; Mc 12,27; Lc 20,38), înviere garantată prin multe învieri: cea a fiicei lui Iair (cf. Mt 9,18-26), a tânărului din Naim (cf. Lc 7,11-16) şi a lui Lazăr. Apostolul Paul, care dorea să moară şi să fie cu Isus (cf. Fil 1,21), a crezut şi a predicat şi el o înviere a morţilor (cf. Fap 17,31).

Isus ne cerea şi nouă astăzi, ca lui Marta şi Maria, să credem şi să predicăm învierea morţilor, să nu râdem de această speranţă ca atenienii (cf. Fap 17,32-34) şi nici să nu acţionăm contrar evidenţei ca cei amăgiţi de diavol din evanghelia de astăzi care s-au dus la farisei şi marii preoţi (cf. In 11,46-47).

Începând cu primii creştini şi până astăzi un număr incalculabil de credincioşi au crezut în învierea morţilor, au predicat-o şi nu au fugit dinaintea ucigaşilor lor. Astăzi 2 aprilie, avem înscris în calendar, sfântul martir Appianp, ucis pentru credinţă la Cezareea, în Palestina, în anul 306. Sub împăratul Maximin, creştinii erau forţaţi să sacrifice public zeilor, ca semn al lepădării de Cristos. Appiană, crezând în înviere, a mers fără frică la guvernatorul Urban şi i-a cerut să oprească masacrul creştinilor. Pentru aceasta, a fost arestat, i s-au înfăşurat picioarele într-o pânză înmuiată în ulei şi i s-a dat foc, apoi a fost aruncat în mare. A murit cu speranţa şi credinţa învierii.

Salutul celor două surori, Marta şi Maria, pare a fi o mustrare la adresa întârzierii lui Isus, întârziere pe care nu au înţeles-o imediat, dar pe care au înţeles-o un pic mai târziu. De aceea, când nu înţelegem din prima nişte lucruri dureroase din viaţa noastră, cel mai bine este să spunem: "Doamne, facă-se voia ta" (cf. Mt 6,10). Dar Marta avea credinţă: "Ştiu că Dumnezeu îţi va da tot ce veţi cere" (In 11,22). Ba mai mult, Marta avea credinţa divinităţii lui Isus: "Cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume" (In 11,27). Marta s-a dus cu vestea cea bună a lui Isus, "Eu sunt învierea şi viaţa" (In 11,25), la sora sa Maria, aşa cum Maica Domnului s-a dus cu vestea cea bună la Elisabeta (cf. Lc 1,39), aşa cum Andrei s-a dus cu vestea cea bună la Petru (cf. In 1,41), aşa cum Filip s-a dus cu vestea cea bună la Natanael (cf. In 1,45), căci credinţa vine prin auzire şi se vădeşte prin vestire (Rom 10,17).

Frumos şi mişcător lucru este să mângâi pe cineva. Plânsul lui Isus este ca o fereastră prin care se poate vedea iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Isus care a plâns la mormântul lui Lazăr, a plâns de fapt înaintea primei creaţii căzute în dezordine, în prada morţii şi în descompunere. Dar, după patima, moartea, învierea şi trimiterea Duhului Sfânt va reface ordinea de la început. Biblia spune că lui Dumnezeu îi plânge inima şi pentru Mohab, un popor idolatru, dar care şi ei sunt copiii săi (Is 15,5). Isus, deşi mergea la cruce, îi mângâie pe apostoli (cf. In 16,33); deşi purta crucea, mângâia femeile din Ierusalim care plângeau (cf. Lc 23,28); deşi murea pe cruce, mângâia pe tâlharul căit (cf. Lc 23,43); deşi ţintuit pe cruce, se gândea la mama lui Maria, pe care a lăsat-o în grija lui Ioan (cf. In 19,27).

"Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi spuneţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui" (Is 40,1-2). Aceasta este porunca Domnului şi pentru cei din Noul Testament: "Mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii (cf. 1Tes 5,11).

O doamnă în vârstă, venită într-o staţiune, văzând pe o bancă din parc un tânăr abătut, s-a aşezat lângă el cu gând să-l ajute. Ca să intre în vorbă cu el a scos din geantă un pacheţel cu plăcinte şi mâncând, l-a servit şi pe el. "Vă rog să serviţi şi dvs. că le-am pregătit chiar eu". Tânărul ca să nu pară nepoliticos, a servit o plăcintuţă şi a mulţumit. Au început să vorbească despre vreme, despre vremuri, despre cine le conduce şi aşa bătrâna a dus discuţia spre Dumnezeu, în ale cărui mâini ea şi-a pus viaţa încă din tinereţe. Deşi încercările nu i-au lipsit, nu i-a lipsit nici curajul de a le depăşi. S-au întâlnit şi a doua zi, şi a treia zi şi aşa până la plecare. La plecare tânărul i-a spus bătrânei: "În ziua în care ne-am întâlnit aveam de gând să-mi pun capăt zilelor. Mulţumesc că m-aţi abordat şi mi-aţi vorbit de Dumnezeu care ne iubeşte şi nu ne părăseşte când trecem prin încercări".

Biblia spune: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng" (Rom 12,15). "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz" (2Cor 1,3-4)!

Lazăr, deşi a fost înviat de Isus, a trebuit să moară din nou. Pentru ca Lazăr şi noi, toţi ucenicii lui, să putem învia fără a mai muri, Isus însuşi va trebui să sufere mult, să moară pe cruce şi să învie din morţi. Acest lucru a fost stabilit din veşnicie, iar Isus a acceptat. De aceea, Isus a rămas liniştit în faţa "profeţiei" lui Caiafa şi faţa hotărârii Sinedriului de a-l da la moarte (cf. In 11,51-53). Numai aşa ni l-a putut trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl, acel Duh Sfânt care va învia trupurile noastre muritoare cum l-a înviat şi pe Isus (cf. Rom 8,11); acel Duh Sfânt care când intră într-un om, realizează o "făptură nouă" (cf. 2Cor 5,15).

Duminica de astăzi, după ce ne pregăteşte pentru a-l primi pe Isus ca unicul mântuitor al lumii, ca pe cel care singur este viaţa şi învierea, ne pregăteşte şi pentru bucuria învierii lui Isus, bucurie care înseamnă şi garanţia învierii noastre. Duhul lui Dumnezeu rod învierii lui Isus, Duhul care va da viaţă trupurilor noastre muritoare, Duhul care locuieşte deja în noi începând cu Botezul nostru, este reaprins, îmbucurat şi înviorat prin sărbătoarea învierii lui Isus şi prin participarea noastră la sfintele taine. Duhul Sfânt aşteaptă doar comanda divină, fie a învierii noastre dacă am murit, fie a mutării noastre în cer dacă suntem în viaţă la venirea lui Isus (cf. 1Tes 4,16-18).

După ce am văzut toate aceste argumente divine, oare o să mai găsim motive, noi, cei apăsaţi de diavol, de durere, de păcat, de orbire şi de moarte, să nu venim la Isus cu starea noastră? Normal şi logic nu trebuie să găsim motive, căci chiar locuitorii Siharului au venit toţi la credinţa în Isus (cf. In 4,39); căci chiar mulţi martori ai vindecării orbului din naştere au venit la credinţa în Isus (cf. In 10,21); şi astăzi mulţi martorii învierii lui Lazăr au venit la credinţa în Isus (cf. In 11,45).

Dar din păcate mai sunt şi oameni ilogici, care s-au obişnuit cu diavolul, cu povoara, cu durerea, cu lipsa, cu păcatul, cu întunericul şi moartea că îl refuză pe Isus, singurul mântuitor şi îl dau la moarte, spre nefericirea şi moartea lor veşnică. La vindecarea orbului din naştere, nişte orbi spirituali, cu pretenţia de văzători, au ţinut sfat cum să stingă Lumina, cum să-l omoare pe Isus. La învierea lui Lazăr, nişte morţi sufleteşte au ţinut sfat cum să omoare viaţa, cum să-l omoare pe Isus. Dar toţi aceştia se aseamănă cu nechibzuitul împărat roman, Iulian Apostatul (330-363), care voind să-l omoare şi el pe Isus a dat ordin soldaţilor săi să săgeteze cerul. Şi care a fost rezultatul? Săgeţile au căzut în capul acelora care le-au trimis spre cer. În lupta sa cu Isus, Iulian Apostatul, a trebuit să-şi recunoască înfrângerea: "Ai învins, Galileene!" Aşa vor spune într-o zi şi toţi potrivnicii lui Isus.

Să nu uităm poruncile lui Isus de la mormântul lui Lazăr: "Crede în mine şi vei vedea" (cf. In 11,25-26.40). Pentru acest scop sunt toate catehezele pe care le auziţi în acest timp. "Daţi piatra la o parte" (In 11,39). "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă" (In 11,44). Pentru noi această piatră este în primul rând păcatul şi dezlegarea este sfânta Spovadă. De aceea, Biserica ne cheamă cu insistenţă în acest timp la sfânta Spovadă ca să primim dezlegarea de păcate cerută de Isus. Apoi, să nu uităm ceea ce ne spune astăzi şi psalmistul: "La Domnul este îndurare şi belşug de mântuire" (Ps 130,7).

Pentru că Isus a suferit, şi noi vom suferi. Pentru că Isus a învins, şi noi vom învinge. Pentru că Isus a înviat, şi noi vom învia.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 22.