Papa la Milano: Întâlnirea cu tinerii candidaţi la Mir

Stadionul Meazza - San Siro, sâmbătă, 25 martie 2017

Întrebarea unui tânăr:

Ciao, eu sunt Davide şi vin din Cornaredo. Voiam să-ţi adresez o întrebare: Dar pe tine, când aveai vârsta noastră, ce te-a ajutat să faci să crească prietenia cu Isus?

Papa Francisc:

Bună seara!

Davide a pus o întrebare foarte simplă, la care pentru mine este uşor să răspund, pentru că trebuie să-mi amintesc un pic de timpurile în care eu aveam vârsta voastră. Şi întrebarea lui este: "Când tu aveai vârsta noastră, ce anume te-a ajutat să faci să crească prietenia cu Isus?". Sunt trei lucruri, dar cu un fir care le uneşte pe toate cele trei. Primul lucru care m-a ajutat au fost bunicii. "Dar cum, părinte, bunicii pot ajuta să crească prietenia cu Isus?". Voi ce credeţi? Pot sau nu pot?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Dar bunicii sunt bătrâni!

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Nu? Nu sunt bătrâni?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Sunt bătrâni... Bunicii sunt dintr-o altă epocă: bunicii nu ştiu să folosească un computer, nu au telefon celular... Întreb încă o dată: bunicii, pot să te ajute să creşti în prietenia cu Isus?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Şi aceasta a fost experienţa mea: bunicii mi-au vorbit în mod normal despre lucrurile din viaţă. Un bunic era tâmplar şi m-a învăţat cum cu munca Isus a învăţat aceeaşi meserie, şi astfel, când eu îl priveam pe bunicul, mă gândeam la Isus. Celălalt bunic îmi spunea să nu merg niciodată la culcare fără a-i spune un cuvânt lui Isus, fără a-i spune "noapte bună". Bunica m-a învăţat să mă rog, precum şi mama; cealaltă bunică la fel... Lucrul important este acesta: bunicii au înţelepciunea vieţii. Ce au bunicii?

Tinerii:

Înţelepciunea vieţii.

Papa Francisc:

Au înţelepciunea vieţii. Şi ei cu acea înţelepciune ne învaţă cum să mergem mai aproape de Isus. Mie mi-au făcut asta. În primul rând, bunicii. Un sfat: vorbiţi cu bunicii. Vorbiţi, puneţi-le toate întrebările pe care le vreţi. Ascultaţi-i pe bunici. Este important, în acest timp, a vorbi cu bunicii. Aţi înţeles?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Şi voi, cei care aveţi bunicii în viaţă, veţi face un efort pentru a vorbi, pentru a le pune întrebări, pentru a-i asculta? Veţi face efortul? Veţi face acest lucru?

Tinerii:

Da...

Papa Francisc:

Nu sunteţi foarte convinşi. Veţi face asta?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Bunicii. Apoi, m-a ajutat mult să mă joc cu prietenii, pentru că a juca bine, a juca şi a simţi bucuria jocului cu prietenii, fără a ne insulta, şi a gândi că aşa se juca Isus... Dar, vă întreb, Isus se juca? Sau nu?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Dar era Dumnezeu! Dumnezeu nu, nu se poate juca... Se juca Isus?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Sunteţi convinşi. Da, Isus se juca şi se juca împreună cu alţii. Şi nouă ne face bine să ne jucăm împreună cu prietenii, pentru că atunci când jocul este curat, se învaţă să fie respectaţi ceilalţi, se învaţă să se facă echipă, în echipă, să se lucreze împreună cu toţii. Şi asta ne uneşte cu Isus. A vă juca împreună cu prietenii. Dar - este un lucru pe care cred că unul dintre voi l-a spus - a vă certa cu prietenii, ajută să-l cunoaşteţi pe Isus?

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Cum?

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Bine. Şi dacă unul se ceartă, pentru că este normală cearta, dar apoi să ceară scuze, şi s-a terminat povestea. Este clar?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Pe mine m-a ajutat mult să mă joc cu prietenii. Şi un al treilea lucru care m-a ajutat să cresc în prietenia cu Isus este parohia, oratoriul, să merg în parohie, să merg la oratoriu şi să mă adun cu alţii: acest lucru este important! Vouă vă place să mergeţi în parohie?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Vouă vă place... - dar spuneţi adevărul - vouă vă place să mergeţi la Liturghie?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

[râde] Nu sunt sigur... Vouă vă place să mergeţi la oratoriu?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Ah, asta da, vă place. Şi aceste trei lucruri vor face - într-adevăr, acesta este un sfat pe care vi-l dau - aceste trei lucruri vor face să creşteţi în prietenia cu Isus: a vorbi cu bunicii, a vă juca împreună cu prietenii şi a merge în parohie şi în oratoriu. Deoarece, cu aceste trei lucruri, tu te vei ruga mai mult. [aplauze] Şi rugăciunea este acel fir care uneşte cele trei lucruri. Mulţumesc. [aplauze]

Întrebarea a doi părinţi

Bună seara. Suntem Monica şi Alberto şi suntem părinţii a trei copii dintre care ultima va primi în octombrie Sfântul Mir. Întrebarea pe care voiam să v-o adresăm este aceasta: cum să transmitem copiilor noştri frumuseţea credinţei? Uneori ni se pare aşa de complicat să putem vorbi despre aceste lucruri fără să devenim plictisitori şi banali sau, şi mai rău, autoritari. Ce cuvinte trebuie folosite?

Papa Francisc:

Mulţumesc. Eu aceste întrebări le aveam dinainte... Da, pentru că mi le-aţi trimis, şi pentru a fi clar în răspuns, am luat nişte notiţe, am scris ceva, şi acum aş vrea să le răspunde lui Monica şi Alberto.

a. Cred că aceasta este una dintre întrebările-cheie care atinge viaţa noastră ca părinţi: transmiterea credinţei, şi atinge şi viaţa noastră ca păstori şi ca educatori. Transmiterea credinţei. Şi mi-ar plăcea să vă adresez această cerere. Şi vă invit să vă amintiţi care au fost persoanele care au lăsat o amprentă în credinţa voastră şi ce anume v-a rămas imprimat. Ceea ce m-au întrebat copiii pe mine, eu vă întreb pe voi. Care sunt persoanele, situaţiile, lucrurile care v-au ajutat să creşteţi în credinţă, transmiterea credinţei. Vă invit pe voi părinţi să deveniţi, cu imaginaţia, pentru câteva minute din nou copii şi să vă amintiţi de persoanele care v-au ajutat să credeţi. "Cine m-a ajutat să cred?". Tata, mama, bunicii, un catehet, o mătuşă, parohul, un vecin, cine ştie... Toţi purtăm în amintire, dar în special în inimă pe cineva care ne-a ajutat să credem. Acum vă fac o provocare. O clipă de tăcere... şi fiecare să se gândească: cine m-a ajutat să cred? Şi eu răspund cât mă priveşte pe mine, şi pentru a răspunde adevărul trebuie să mă întorc cu amintirea în Lombardia... [mari aplauze] Pe mine m-a ajutat să cred, să cresc mult în credinţă, un preot din Lodi, din dieceza de Lodi; un bun preot care m-a botezat şi apoi în timpul întregii mele vieţi eu mergeam la el; în unele momente mai des, în altele mai puţin des...; şi m-a însoţit până la intrarea în noviciat [la iezuiţi]. Şi asta v-o datorez vouă, lombarzilor, mulţumesc! [aplauze] Şi nu uit niciodată de acel preot, niciodată, niciodată. Era un apostol al confesionalului, un apostol al confesionalului. Milostiv, bun, muncitor. Şi astfel m-a ajutat să cresc.

S-a gândit fiecare la o persoană? Eu am spus cine m-a ajutat pe mine.

Şi vă veţi întreba motivul acestui mic exerciţiu. Copiii noştri ne privesc încontinuu; chiar dacă nu ne dăm seama de asta, ei ne observă întotdeauna şi între timp învaţă. [aplauze] "Copiii ne privesc": acest este titlul unui film de Vittoria De Sica din '43. Căutaţi-l. Căutaţi-l. "Copiii ne privesc". Şi, între paranteze, mie mi-ar plăcea să spun că acele filme italiene de după război şi un pic mai târziu, au fost - în general - o adevărată "cateheză" de umanitate. Închid paranteza. Copiii ne privesc şi voi nu vă imaginaţi neliniştea pe care o simte un copil atunci când părinţii se ceartă. Suferă! [aplauze] Şi când părinţii se despart, nota de plată o plătesc ei. [aplauze] Când se aduce un copil pe lume, trebuie să aveţi conştiinţă despre asta: noi luăm responsabilitatea de a-l creşte în credinţă pe acest copil. Vă va ajuta mult să citiţi exortaţia Amoris laetitia, mai ales primele capitole, despre iubire, despre căsătorie, capitolul al patrulea care este cu adevărat o cheie. Dar nu uitaţi: când voi vă certaţi, copiii suferă şi nu cresc în credinţă. [aplauze] Copiii cunosc bucuriile noastre, tristeţile şi preocupările noastre. Reuşesc să capteze totul, îşi dau seama de tot şi, dat fiind că sunt foarte, foarte intuitivi, trag concluziile lor şi învăţăturile lor. Ştiu când le întindem capcane şi când nu. Ştiu asta. Sunt foarte şmecheri. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care vi l-aş spune este: aveţi grijă de ei, aveţi grijă de inima lor, de bucuria lor, de speranţa lor.

"Ochişorii" copiilor voştri treptat memorează şi citesc cu inima cum credinţa este una dintre cele mai bune moşteniri pe care aţi primit-o de la părinţii voştri şi de la strămoşii voştri. Îşi dau seama de asta. Şi dacă voi daţi credinţa şi o trăiţi bine, există transmiterea.

A le arăta cum credinţa ne ajută să mergem înainte, să înfruntăm atâtea drame pe care le avem, nu cu o atitudine pesimistă ci încrezătoare, aceasta este cea mai bună mărturie pe care le-o putem da. Există un mod de a spune: "Cuvintele le poartă vântul", dar ceea ce se seamănă în amintire, în inimă, rămâne pentru totdeauna.

b. Un alt lucru. În diferite părţi, multe familii au o tradiţie foarte frumoasă şi este aceea de a merge împreună la Liturghie şi după aceea merg la un parc, îi duc pe copii ca să se joace împreună. Aşa încât credinţa devine o exigenţă a familiei cu alte familii, cu prietenii, familii prietene... Acest lucru este frumos şi ajută să se trăiască porunca de a sfinţi sărbătorile. Nu numai de a merge la biserică pentru a se ruga sau a dormi în timpul omiliei - se întâmplă! -, nu numai asta, ci de a merge după aceea să se joace împreună. Acum când încep zilele frumoase, de exemplu, duminica, după ce aţi fost la Liturghie toată familia, este un lucru bun dacă puteţi merge într-un parc sau în piaţă, ca să vă jucaţi, să staţi un pic împreună. În ţara mea acest lucru se numeşte "dominguear", "a petrece duminica împreună". Însă timpul nostru este un timp un pic urât pentru a face asta, deoarece atâţia părinţi, pentru a da de mâncare familiei, trebuie să lucreze şi în zilele de sărbătoare. Şi acest lucru este urât. Eu mereu îi întreb pe părinţi, când îmi spun că îşi pierd răbdarea cu copiii, mai întâi întreb: "Dar câţi sunt?" - "Trei, patru", îmi spun. Şi le pun a doua întrebare: "Tu te joci cu copiii tăi?... Te joci?" Şi nu ştiu ce să răspundă. Părinţii în aceste timpuri nu pot, sau au pierdut obişnuinţa de a se juca împreună cu copiii, de "a pierde timp" cu copiii. Un tată mi-a spus odată: "Părinte, eu când plec ca să merg la muncă, încă ei sunt în pat, şi când mă întorc seara târziu deja sunt la culcare. Îi văd numai în zilele de sărbătoare". Este urât! Această viaţă ne ia umanitatea! Dar ţineţi minte asta: a vă juca împreună cu copiii, "a pierde timp" cu copiii înseamnă şi a transmite credinţa. Este gratuitatea, gratuitatea lui Dumnezeu.

c. Şi un ultim lucru: educaţia familială în solidaritate. Asta înseamnă a transmite credinţa cu educaţia în solidaritate, în faptele de milostenie. Faptele de milostenie fac să crească credinţa în inimă. Acest lucru este foarte important. Îmi place să pun accentul pe sărbătoare, pe gratuitate, pe căutarea altor familii şi pe trăirea credinţei ca un spaţiu de satisfacţie familială; cred că este necesar să adaug şi un alt element. Nu există sărbătoare fără solidaritate. Aşa cum nu există solidaritate fără sărbătoare, pentru că atunci când unul este solidar, este bucuros şi transmite bucuria.

Nu vreau să vă plictisesc: vă voi povesti un lucru pe care eu l-am cunoscut la Buenos Aires. O mamă era la prânz cu cei trei copii, din şase, patru şi jumătate şi trei ani; apoi a mai aut alţi doi. Soţul era la muncă. Erau la prânz şi mâncau chiar friptură alla milanese, da, pentru că ea mi-a spus asta, şi fiecare dintre copii avea câte o bucată în farfurie. Bat la uşă. Cel mai mare merge, deschide uşa, vede, se întoarce şi spune: "Mamă, este un sărac, cere de mâncare". Şi mama, înţeleaptă, pune întrebarea: "Ce facem? Îi dăm sau nu-i dăm?" - "Da, mamă, îi dăm, îi dăm!". Erau alte bucăţi de friptură acolo. Mama a spus: "Ah, foarte bine: să facem două sandviciuri: fiecare taie jumătate din bucata sa şi facem două sandviciuri" - "Mamă, dar sunt acelea!" - "Nu, acelea sunt pentru cină". Şi mama i-a învăţat solidaritatea, însă aceea care costă, nu aceea care este de prisos! Ca exemplu ar fi suficient acesta, dar vă va face să râdeţi să ştiţi cum s-a terminat povestea. După o săptămână, mama a trebuit să meargă la cumpărături, după-amiază, pe la patru, şi i-a lăsat pe toţi cei trei copii singuri, erau cuminţi, timp de o oră. A plecat. Când se întoarce mama, nu erau trei, erau patru! Erau cei trei copii şi un cerşetor [râde] care ceruse pomană şi l-au poftit înăuntru şi beau împreună cafea cu lapte... Dar acesta este un final pentru a râde un pic... A educa la solidaritate, adică la faptele de milostenie. Mulţumesc.

Întrebarea unei catehete

Bună seara, sunt Valeria, mamă şi catehetă dintr-o parohie din Milano, la Rogoredo. Dumneavoastră ne-aţi învăţat că pentru a educa un tânăr este nevoie de un sat: şi arhiepiscopul nostru ne-a determinat în aceşti ani să colaborăm, pentru ca să existe o colaborare între figurile educatoare. Aşadar noi voiam să vă cerem un sfat, pentru ca să ne putem deschide la un dialog şi la o confruntare cu toţi educatorii care au de-a face cu tinerii noştri...

Papa Francisc:

Eu aş sfătui o educaţie bazată pe gândire-simţire-faptă, adică o educaţie cu intelectul, cu inima şi cu mâinile, cele trei limbaje. A educa la armonia celor trei limbaje, până acolo încât tinerii, băieţii, fetele să poată gândi ceea ce simt şi fac, să simtă ceea ce gândesc şi fac şi să facă ceea ce gândesc şi simt. A nu separa cele trei lucruri, ci toate trei împreună. A nu educa numai intelectul: asta înseamnă a da noţiuni intelectuale, care sunt importante, dar fără inimă şi fără mâini nu foloseşte, nu foloseşte. Educaţia trebuie să fie armonioasă. Dar se poate spune şi: a educa prin conţinuturi, idei, cu atitudinile vieţii şi cu valorile. Se poate spune şi aşa. Dar niciodată a educa numai, de exemplu, cu noţiunile, ideile. Nu. Şi inima trebuie să crească în educaţie; şi "fapta", atitudinea, modul de a se comporta în viaţă.

Cu referinţă la punctul precedent, îmi amintesc că odată într-o şcoală era un elev care era un fenomen în a juca fotbal şi un dezastru în conduita pe care o avea în clasă. O regulă pe care i-o dăduseră era că dacă nu se comporta bine trebuia să renunţe la fotbal, care îi plăcea aşa de mult! Dat fiind că a continuat să se comporte rău a rămas timp de două luni fără să joace, şi asta a înrăutăţit lucrurile. A fi atenţi când se pedepseşte: acel băiat a devenit mai rău. Este adevărat, l-am cunoscut pe acest băiat. Într-o zi antrenorul a vorbit cu directoarea şi a explicat: "Treaba asta nu merge! Lasă-mă să încerc", i-a spus directoarei, şi i-a cerut ca băiatul să poată juca din nou. "Să încercăm", a spus doamna. Şi antrenorul l-a pus căpitan al echipei. Atunci acel copil, acel băiat s-a simţit luat în considerare, a simţit că putea da ceea ce are mai bun şi a început nu numai să se comporte mai bine, ci să îmbunătăţească tot randamentul. Asta mi se pare foarte important în educaţie. Foarte important. Printre studenţii noştri există unii care sunt înclinaţi spre sport şi nu atât spre ştiinţe şi alţii reuşesc mai bine mai degrabă în arta decât în matematică şi alţii mai mult în filozofie decât în sport. Un bun învăţător, educator sau antrenor ştie să stimuleze calităţile bune ale elevilor săi şi să nu le neglijeze pe celelalte. Şi acolo are loc acel fenomen pedagogic care se numeşte transfert: făcând bine şi cu plăcere un lucru, beneficiul se transferă la alt lucru. A căuta unde dau mai multă responsabilitate, unde îi place mai mult, şi el va merge bine. Şi mereu este bine a-i stimula, însă copiii au nevoie şi să se distreze şi să doarmă. A educa numai, fără spaţiul gratuităţii nu merge bine.

Şi termin cu acest lucru. Există un fenomen urât în aceste timpuri, care mă îngrijorează, în educaţie: bullying. Vă rog, fiţi atenţi. [mari aplauze] Şi acum vă întreb pe voi, candidaţi la Mir. În tăcere, ascultaţi-mă. În tăcere. În şcoala voastră, în cartierul vostru, există vreunul sau vreuna de care voi vă bateţi joc, pe care îl/o luaţi în râs pentru că are acel defect, pentru că e gras, pentru că e slab, pentru asta, pentru ailaltă? Gândiţi-vă. Asta se numeşte bullying. Vă rog... [tentativă de aplauze]. Nu, nu! Încă n-am terminat. Vă rog, pentru sacramentul sfântului Mir, faceţi promisiune Domnului să nu faceţi niciodată asta şi să nu permiteţi niciodată ca să se facă asta în colegiul vostru, în şcoala voastră, în cartierul vostru. Aţi înţeles?

Tinerii:

Da! [aplauze mari]

Papa Francisc:

Îmi promiteţi: niciodată, niciodată să nu luaţi în râs, să vă bateţi joc de un coleg din şcoală, din cartier... Promiteţi asta astăzi?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Papa nu este mulţumit de răspuns... Promiteţi asta?

Tinerii:

[foarte tare] Da!

Papa Francisc:

Bine. Acest "da" l-aţi spus Papei. Acum, în tăcere, gândiţi-vă ce lucru urât este acesta şi gândiţi-vă dacă sunteţi capabili să-i promiteţi lui Isus. Îi promiteţi lui Isus să nu faceţi niciodată acest bullying?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Lui Isus...

Tinerii:

[Tare] Da!

Papa Francisc:

Mulţumesc. Domnul să vă binecuvânteze!

Felicitări vouă [tinerii care au făcut coregrafiile pe teren]: aţi fost buni!

Să ne rugăm împreună: "Tatăl nostru...".

[Binecuvântarea]

Papa Francisc:

Vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi înainte de a pleca, o întrebare: cu cine trebuie să vorbim mai mult, acasă?

Tinerii:

Cu bunicii!

Papa Francisc:

Bravo! Şi voi, părinţii, ce trebuie să faceţi un pic mai mult cu copiii voştri?

Părinţii:

Să ne jucăm!

Papa Francisc:

Să vă jucaţi. Şi voi, educatori, cum trebuie să duceţi înainte educaţia, cu ce limbaj? Cu cel al capului, cu cel al inimii şi cu cel al mâinilor!

Mulţumesc şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.