Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 22 martie 2017

Speranţa creştină - 15. O speranţă întemeiată pe Cuvânt (cf. Rom 15,1-6)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Deja de câteva săptămâni apostolul Paul ne ajută să înţelegem mai bine în ce anume constă speranţa creştină. Şi am spus că nu era un optimism, era un alt lucru. Şi apostolul ne ajută să înţelegem asta. Astăzi face asta alăturându-l la două atitudini deosebit de importante pentru viaţa noastră şi experienţa noastră de credinţă: "statornicia" şi "mângâierea" (v. 4.5). În textul din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am ascultat sunt citate de două ori: mai întâi cu referinţă la Scripturi şi apoi la Dumnezeu însuşi. Care este semnificaţia lor cea mai profundă, cea mai adevărată? Şi în ce mod fac lumină asupra realităţii speranţei? Aceste două atitudini: statornicia şi mângâierea.

Statornicia am putea s-o definim şi ca răbdare: este capacitatea de a suporta, de a purta pe umeri, "a su-purta", de a rămâne fideli, şi atunci când povara pare că devine prea mare, greu de purtat, şi am fi tentaţi să judecăm negativ şi să abandonăm totul şi pe toţi. În schimb mângâierea este harul de a şti să percepem şi să arătăm în orice situaţie, şi în cele mai mult marcate de dezamăgire şi de suferinţă, prezenţa şi acţiunea compătimitoare a lui Dumnezeu. Or, sfântul Paul ne aminteşte că statornicia şi mângâierea ne sunt transmise în mod deosebit de Scripturi (v. 4), adică de Biblie. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu, în primul rând, ne face să ne îndreptăm privirea spre Isus, să-l cunoaştem mai bine şi să ne conformăm cu El, să ne asemănăm tot mai mult cu El. În al doilea rând, Cuvântul ne revelează că Domnul este cu adevărat "Dumnezeul statorniciei şi al mângâierii" (v. 5), care rămâne mereu fidel iubirii sale faţă de noi, adică este statornic în iubire cu noi, nu încetează să ne iubească! Este statornic: mereu ne iubeşte! Şi se îngrijeşte de noi, acoperind rănile noastre cu mângâierea bunătăţii sale şi a milostivirii sale, adică ne mângâie. Nici nu încetează să ne mângâie.

În această perspectivă, se înţelege şi afirmaţia iniţială a apostolului: "Iar noi, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne complăcem în noi înşine" (v. 1). Această expresie "noi, cei tari" ar putea să pară arogantă, dar în logica Evangheliei ştim că nu este aşa, dimpotrivă, este chiar contrariul pentru că forţa noastră nu vine de la noi, ci de la Domnul. Cine experimentează în propria viaţă iubirea fidelă a lui Dumnezeu şi mângâierea sa este în măsură, ba chiar, trebuie să fie aproape de fraţii mai slabi şi să ia asupra sa slăbiciunile lor. Dacă noi suntem aproape de Domnul, vom avea acea tărie pentru a fi aproape de cei mai slabi, de cei mai nevoiaşi şi a-i mângâia şi a le da forţă. Asta e ceea ce înseamnă. Asta noi nu putem s-o facem fără auto-complăcere, ci simţindu-ne pur şi simplu ca un "canal" care transmite darurile Domnului; şi astfel devine concret un "semănător" de speranţă. Asta e ceea ce ne cere Domnul, cu acea tărie şi acea capacitate de a mângâia şi de a fi semănători de speranţă. Şi astăzi este nevoie să semănăm speranţă, dar nu este uşor...

Rodul acestui stil de viaţă nu este o comunitate în care unii sunt din "divizia A", adică cei tari, şi alţii din "divizia B", adică cei slabi. În schimb, rodul este, cum spune Paul, "să avem aceleaşi sentimente unii faţă de alţii, ca ale lui Cristos Isus" (v. 5). Cuvântul lui Dumnezeu alimentează o speranţă care se traduce concret în împărtăşire, în slujire reciprocă. Pentru că şi cel care este "tare" ajunge mai devreme sau mai târziu să experimenteze fragilitatea şi să aibă nevoie de întărirea celorlalţi; şi viceversa în slăbiciune se poate oferi mereu un zâmbet sau un ajutor fratelui aflat în dificultate. Şi o astfel de comunitate "într-un cuget şi într-un singur glas îl glorifică pe Dumnezeu" (cf. v. 6). Dar toate acestea sunt posibile dacă se pune în centru Cristos, şi Cuvântul său, pentru că El este cel "tare", El este cel care ne dă mângâierea. El este "fratele tare" care se îngrijeşte de fiecare dintre noi: de fapt toţi avem nevoie să fim purtaţi pe umeri de Bunul Păstor şi să ne simţim învăluiţi de privirea sa duioasă şi grijulie.

Dragi prieteni, nu-i vom mulţumi niciodată suficient lui Dumnezeu pentru darul Cuvântului său, care se face prezent în Scripturi. Acolo Tatăl Domnului nostru Isus Cristos se revelează ca "Dumnezeul statorniciei şi al mângâierii". Şi acolo devenim conştienţi de faptul că speranţa noastră nu se întemeiază pe capacităţile noastre şi pe forţele noastre, ci pe sprijinul lui Dumnezeu şi pe fidelitatea iubirii sale, adică pe forţa şi mângâierea lui Dumnezeu. Mulţumesc.

_______________

APEL

Invit toate comunităţile să trăiască cu credinţă întâlnirea din 23 şi 24 martie pentru a redescoperi sacramentul reconcilierii: "24 de ore pentru Domnul". Doresc ca şi în acest an un astfel de moment privilegiat de har din drumul Postului Mare să fie trăit în atâtea biserici din lume pentru a experimenta întâlnirea bucuroasă cu milostivirea Tatălui, care îi primeşte şi îi iartă pe toţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.