Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Întâlnirea papei cu parohii din Dieceza de Roma (2 martie 2017)

Progresul credinței în viața preotului

„Doamne, mărește în noi credința!” (Lc 17,5). Această cerere a apărut spontan în discipoli atunci când Domnul le vorbea despre milostivire și a spus că trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. „Mărește în noi credința”, cerem și noi, la începutul acestei conversații. Cerem asta cu simplitatea Catehismului, care ne spune: „Pentru a trăi, a crește și a persevera în credință până la sfârșit, trebuie s-o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-i cerem Domnului s-o mărească”. Este o credință care „trebuie să acționeze «prin intermediul carității» (Gal 5,6; cf. Iac 2,14-26), să fie susținută de speranță (cf. Rom 15,13) și să fie înrădăcinată în credința Bisericii” (nr. 162).

Mă ajută să mă sprijin pe trei puncte ferme: amintirea, speranța și discernământul momentului. Amintirea, cum spune Catehismul, este înrădăcinată în credința Bisericii, în credința părinților noștri; speranța este ceea ce ne susține în credință; și discernământul momentului îl am prezent în momentul când acționez, când pun în practică acea „credință care acționează prin intermediul carității”.

Formulez asta în acest mod:

- Dispun de o promisiune – este mereu important să-mi amintesc de promisiunea Domnului care m-a pus la drum –.

- Sunt pe drum – am speranță –: speranța îmi indică orizontul, mă conduce: este steaua și este și ceea ce mă susține, este ancora, ancorată în Cristos.

- Și, în momentul specific, la fiecare intersecție de drumuri trebuie să discern un bine concret, pasul înainte pe care pot să-l fac în iubire, precum și modul în care Domnul vrea ca eu să fac asta.

A aminti harurile trecute conferă credinței noastre soliditatea întrupării; o situează în cadrul unei istorii, istoria credinței părinților noștri, care „au murit în credință, fără să fi primit promisiunile, dar le-au văzut și le-au salutat de departe” (Evr 11,13)[1]. Noi, „având un astfel de nor de martori care ne înconjoară”, privind unde privesc ei, ținem privirea „ațintită la Isus, începutul și desăvârșirea credinței” (Evr 12,2).

La rândul său, speranța este cea care deschide credința la surprizele lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este mereu mai mare decât tot ceea ce putem gândi sau imagina despre El, decât ceea ce îi aparține și decât modul său de a acționa în istorie. Deschiderea speranței conferă credinței noastre prospețime și orizont. Nu este deschiderea unei imaginații veleitare care ar proiecta fantezii și dorințe proprii, ci deschiderea care provoacă în noi vederea despuierii lui Isus, „care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea și, neținând seama de rușinea ei, s-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr 12,2). Speranța care atrage, în mod paradoxal, nu o generează imaginea Domnului schimbat la față, ci imaginea sa rușinoasă. „Îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Este dăruirea totală a Domnului ceea ce ne atrage, pentru că revelează posibilitatea de a fi mai autentică. Este despuierea celui care nu pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, ci, ca adevărat testator, trece flacăra moștenirii la fiii săi: „Unde este un testament, este necesar să fie dovedită moartea celui ce a făcut testamentul” (Evr 9,16).

În sfârșit, discernământul este ceea ce concretizează credința, ceea ce o face „să lucreze prin iubire” (Gal 5,6), ceea ce ne permite să dăm o mărturie credibilă: „îți voi arăta credința cu faptele mele” (Iac 2,18). Discernământul privește în primul rând ceea ce îi place Tatălui nostru, „care vede în ascuns” (Mt 6,4.6), nu privește modelele de perfecțiune ale paradigmelor culturale. Discernământul este „al momentului” pentru că este atent, ca Sfânta Fecioară Maria la Cana, la binele aproapelui care poate face în așa fel încât Domnul să anticipeze „ora sa”, sau ca „să treacă peste” o sâmbătă pentru a repune pe picioare pe cel care era paralizat. Discernământul momentului oportun (kairos) este în mod fundamental bogat în amintire și în speranță: amintind cu iubire, își ațintește privirea cu luciditate la ceea ce conduce mai bine la Promisiune.

Și ceea ce conduce mai bine este mereu în relație cu crucea. Cu acea deposedare de voința mea, cu acea dramă interioară a lui „nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (Mt 26,39) care mă pune în mâinile Tatălui și face în așa fel încât El să fie cel care conduce viața mea.

A crește în credință

Revin pentru un moment la tema „creșterii”. Dacă recitiți cu atenție Evangelii gaudium – care este un document programatic – veți vedea că vorbește mereu despre „creștere” și despre „maturizare”, fie în credință fie în iubire, în solidaritate ca și în înțelegerea Cuvântului[2]. Evangelii gaudium are o perspectivă dinamică. „Mandatul misionar al Domnului cuprinde apelul la creșterea credinței atunci când indică: «învățându-i să țină toate câte v-am poruncit» (Mt 28,20). Astfel apare clar că prima vestire trebuie să dea loc și unui drum de formare și de maturizare” (nr. 160).

Subliniez asta: drum de formare și de maturizare în credință. Și a lua în serios acest lucru implică faptul că „n-ar fi corect să se interpreteze acest apel la creștere în mod exclusiv sau prioritar ca formare (pur) doctrinală” (nr. 161). Creșterea în credință are loc prin întâlnirile cu Domnul în cursul vieții. Aceste întâlniri ne păstrează ca o comoară în amintire și sunt credința noastră vie, într-o istorie de mântuire personală.

În aceste întâlniri experiența este aceea a unei plinătăți neîmplinite. Neîmplinite, pentru că trebuie să continuăm să mergem; plinătate, deoarece, ca în toate lucrurile umane și divine, în fiecare parte se găsește totul[3]. Această maturizare constantă este valabilă pentru discipol ca și pentru misionar, pentru seminarist ca și pentru preot și episcop. În fond este acel cerc virtuos la care se referă Documentul de la Aparecida care a creat formula „discipoli misionari”.

Punctul ferm al crucii

Când vorbesc despre puncte ferme sau de „a lua ca sprijin”, imaginea pe care o am prezentă este aceea a jucătorului de baschet, care pironește piciorul ca un pivot de teren și face mișcări pentru a proteja mingea, sau pentru a găsi un spațiu ca s-o paseze, sau pentru a-și lua avânt și a merge la coș. Pentru noi acel picior pironit de teren, în jurul căruia ne sprijinim, este crucea lui Cristos. O frază scrisă pe zidul capelei de la Casa de Exerciții din San Miguel (Buenos Aires) spunea: „Stă fixă crucea, în timp ce lumea se învârte” („Stat crux cum volvitur orbis”, moto al sfântului Bruno și al certozinilor). Apoi unul se mișcă, protejând mingea, cu speranța de a arunca la coș și încercând să înțeleagă cui s-o paseze.

Credința – progresul și creșterea în credință – se întemeiază mereu pe cruce: „I-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării” lui „Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni” (1Cor 1,21.23). Așadar, ținând „ochii ațintiți la Isus, începutul și desăvârșirea credinței”, noi ne mișcăm și ne exersăm în amintire – amintind „mulțimea de martori” – și alergăm cu speranță „în lupta care ne stă înainte”, discernând tentațiile împotriva credinței, „fără a ne lăsa descurajați și obosiți în sufletele noastre” (cf. Evr 12,1-3).

Amintirea deuteronomică

În Evangelii gaudium am voit să scot în evidență acea dimensiune a credinței pe care o numesc deuteronomică, în analogie cu amintirea lui Israel: „Bucuria evanghelizatoare strălucește mereu pe fundalul amintirii recunoscătoare: este un har pe care avem nevoie să-l cerem. Apostolii n-au uitat niciodată momentul în care Isus le-a atins inima: «Era cam pe la ceasul al zecelea» (In 1,39)” (nr. 13).

În „«mulțimea de martori» (Evr 12,1) […] se disting câteva persoane care au avut incidență în mod special pentru a face să odrăslească bucuria noastră credincioasă: «Amintiți-vă de conducătorii voștri care v-au învățat cuvântul lui Dumnezeu» (Evr 13,7). Uneori este vorba de persoane simple și apropiate care ne-au inițiat la viața credinței: «Îmi mai amintesc de credința neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, și în mama ta, Eunice» (2Tim 1,5). Credinciosul este în mod fundamental «unul care-și amintește»” (Ibidem).

Credința se alimentează și se hrănește din amintire. Amintirea Alianței pe care Domnul a făcut-o cu noi: El este Dumnezeul părinților și bunicilor noștri. Nu este Dumnezeu al ultimului moment, un Dumnezeu fără istorie de familie, un Dumnezeu care pentru a răspunde la orice nouă paradigmă ar trebui să le rebuteze pe cele precedente ca vechi și ridicole. Istoria de familie nu se „demodează”. Vor apare vechi hainele și părul bunicilor, fotografiile vor avea culoare maronie, dar afectul și îndrăzneala părinților noștri, care s-au dedicat pentru ca noi să putem fi aici și să avem ceea ce avem, sunt o flacără aprinsă în fiecare inimă nobilă.

Să ținem cont bine că a înainta în credință nu este numai o propunere voluntaristă de a crede mai mult de acum înainte: este și exercițiu de a ne întoarce cu amintirea la harurile fundamentale. Se poate „înainta spre înapoi”, mergând să căutăm din nou comori și experiențe care erau uitate și care de multe ori conțin cheile pentru a înțelege prezentul. Acesta este lucrul cu adevărat „revoluționar”: a merge la rădăcini. Cu cât este mai lucidă amintirea trecutului, cu atât mai clar se deschide viitorul, pentru că se poate vedea drumul realmente nou și se poate distinge de drumurile deja parcurse care n-au dus nicăieri. Credința crește amintind, legând lucrurile cu istoria reală trăită de părinții noștri și de tot poporul lui Dumnezeu, de toată Biserica.

De aceea Euharistia este Memorialul credinței noastre, ceea ce ne situează mereu din nou, zilnic, în evenimentul fundamental al mântuirii noastre, în Pătimirea, Moartea și Învierea Domnului, centru și fundament al istoriei. A ne întoarce mereu la acest Memorial – a-l actualiza într-un sacrament care se prelungește în viață – asta înseamnă a înainta în credință. Așa cum spunea sfântul Albert Hurtado: „Liturghia este viața mea și viața mea este o Liturghie prelungită”[4].

Pentru a urca la izvoarele amintirii, mă ajută mereu să recitesc un text din profetul Ieremia și un altul din profetul Osea, în care ei ne vorbesc despre ceea ce Domnul își amintește despre poporul său. Pentru Ieremia, amintirea Domnului este aceea despre mireasa iubită din tinerețe, care după aceea i-a fost infidelă: „Îmi amintesc de tine – îi spune Israelului – de gingășia tinereții tale, de iubirea de când erai logodită, când veneai după mine în pustiu, […]. Israel era sfânt pentru Domnul” (2,2-3).

Domnul reproșează poporului său infidelitatea sa, care s-a revelat o alegere rea: „Căci poporul meu a făcut două rele: m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie,
ca să-și sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot să țină apă. […] Dar tu spui: «Degeaba! Nu, eu îi iubesc pe străini și vreau să merg după ei” (2,13.25).

Pentru Osea, amintirea Domnului este cea a fiului alintat și nerecunoscător: „Când era tânăr Israel, îl iubeam și din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Dar cu cât mai mult îl chemam, cu atât mai mult mergeau după ei: Baalilor le aduceau jertfe și idolilor le ardeau tămâie. Eu l-am învățat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe brațele lor si nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omenești îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deși eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc. […] Poporul meu este pornit să se îndepărteze de mine” (11,1-4.7). Astăzi ca atunci, infidelitatea și nerecunoștința păstorilor se repercutează asupra celor mai săraci din poporul credincios, care rămân în voia străinilor și a idolatrilor.

Speranță nu numai în viitor

Credința se susține și înaintează grație speranței. Speranța este ancora ancorată în cer, în viitorul transcendent, pentru care viitorul vremelnic – considerat în formă liniară – este numai o exprimare. Speranța este ceea ce dinamizează privirea spre înapoi a credinței, care conduce la găsirea de lucruri noi în trecut – în comorile amintirii – pentru că ne întâlnim cu același Dumnezeu pe care sperăm să-l vedem în viitor. În afară de asta, speranța se extinde până la limite, în toată lărgimea sa și în toată mărimea prezentului zilnic și imediat, și vede posibilități noi în aproapele și în ceea ce se poate face aici, astăzi. Speranța înseamnă a ști să văd, pe fața săracilor pe care-i întâlnesc astăzi, pe același Domn care va veni într-o zi ca să ne judece după protocolul din Matei 25: „Tot ceea ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (v. 40).

Astfel credința înaintează existențial crezând în acest „impuls” transcendent care se mișcă – este activ și operant – spre viitor, dar și spre trecut și în toată mărimea momentului prezent. Putem înțelege astfel fraza lui Paul adresată galatenilor, când spune că ceea ce valorează este „credința care lucrează prin iubire” (5,6): o iubire care, când își amintește, se activează mărturisind, în laudă și în bucurie, că iubirea i-a fost deja dată; o caritate care atunci când privește înainte și spre înălțime, mărturisește dorința sa de a dilata inima în plinătatea Binelui cel mai mare; aceste două mărturisiri ale unei credințe bogate în recunoștință și în speranță se traduc în acțiunea prezentă: credința se mărturisește în practică, ieșind din noi înșine, transcendându-ne în adorație și în slujire.

Discernământul momentului

Vedem astfel cum credința, dinamizată de speranța de a-l descoperi pe Cristos în mărimea prezentului, este legată de discernământ.

Este propriu discernământului să facă mai întâi un pas înapoi, ca acela care se dă puțin în spate pentru a vedea mai bine panorama. Există mereu o tentație în primul impuls, care ne face să voim să rezolvăm ceva imediat. În acest sens cred că există un prim discernământ, mare și fundamental, adică acela care nu se lasă înșelat de forța răului, ci care știe să vadă victoria Crucii lui Cristos în orice situație umană. În acest moment mi-ar plăcea să recitesc cu voi un întreg text din Evangelii gaudium, pentru că ne ajută să discernem acea tentație vicleană pe care o numesc pesimism steril: „Una dintre tentațiile cele mai serioase care sufocă fervoarea și curajul este sentimentul de înfrângere, care ne transformă în pesimiști nemulțumiți și pesimiști cu fața întunecată. Nimeni nu poate să întreprindă o bătălie dacă în prealabil nu se încrede pe deplin în triumf. Cine începe fără încredere am pierdut cu anticipație ținta bătăliei și îngroapă propriile talente. Deși cu dureroasa conștiință a propriilor fragilități, trebuie mers înainte fără a ne considera învinși și a ne aminti ceea ce i-a spus Domnul sfântului Paul: «Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune» (2Cor 12,9). Triumful creștin este mereu o cruce, dar o cruce care este în același timp stindard de victorie, care se poartă cu o duioșie luptătoare împotriva asalturilor răului. Duhul rău al înfrângerii este frate al tentației de a separa înainte de timp grâul de neghină, produs al unei neîncrederi neliniștite și egocentrice. […] În orice caz, în acele circumstanțe suntem chemați să fim persoane-amfore pentru a da de băut celorlalți. Uneori amfora se transformă într-o cruce grea, dar tocmai pe Cruce, străpuns, Domnul ni s-a dăruit nouă ca izvor de apă vie. Să nu lăsăm să ni se fure speranța!” (nr. 85-86).

Aceste formulări „să nu lăsăm să ni se fure…” îmi vin din regulile de discernământ ale sfântului Ignațiu, care obișnuiește să-l reprezinte pe diavol ca un hoț. Se comportă ca un căpitan – spune Ignațiu – care pentru a învinge și a fura ceea ce dorește se luptă cu noi în partea noastră cea mai slabă (cf. Exerciții spirituale, 327). Și în cazul nostru, în actualitate, cred că încearcă să ne fure bucuria – care este ca și cum ne-ar fura prezentul[5] – și speranța – faptul de a ieși, de a merge –, care sunt harurile pe care le cer mai mult și îndemn să se ceară pentru Biserică în acest timp.

Este important în acest moment să facem un pas înainte și să spunem că credința înaintează atunci când, în momentul prezent, discernem cum să concretizăm iubirea în binele posibil, măsura după binele celuilalt. Primul bine al celuilalt este de a putea crește în credință. Implorarea comunitară a discipolilor „Mărește în noi credința!” (Lc 17,6) subînțelege conștiința că credința este un bine comunitar. În afară de asta, trebuie luat în considerare că a căuta binele celuilalt ne face să riscăm. Așa cum spune Evangelii gaudium: „O inimă misionară este conștientă […] că ea însăși trebuie să crească în înțelegerea Evangheliei și în discernământul cărărilor Duhului, și atunci nu renunță la binele posibil, deși riscă să se murdărească de noroiul de pe drum” (nr. 45).

În acest discernământ este implicit actul de credință în Cristos prezent în cel mai sărac, în cel mai mic, în oaia pierdută, în prietenul insistent. Cristos prezent în cel care ne iese în întâmpinare – arătându-se, ca Zaheu sau păcătoasa care intră cu vasul său de parfum, sau aproape fără să fie observat, ca femeia bolnavă de hemoragie –; sau Cristos prezent în cel de care noi ne apropiem, simțind compasiune atunci când îl vedem de departe, întins pe marginea drumului. A crede că acolo este Cristos, a discerne modul cel mai bun pentru a face un mic pas spre El, pentru binele acelei persoane, este progres în credință. Așa cum și a lăuda este progres în credință și a dori mai mult este progres în credință.

Poate să ne facă bine să ne oprim acum un pic asupra acestui progres în credință care are loc grație discernământului momentului. Progresul credinței în amintire și în speranță este mai dezvoltat. În schimb, acest punct ferm al discernământului, probabil nu este atât de dezvoltat. Poate chiar să pară că acolo unde este credința n-ar trebui să fie nevoie de discernământ: se crede și gata. Dar acest lucru este periculos, mai ales dacă se înlocuiesc reînnoitele acte de credință într-o Persoană – în Cristos Domnul nostru –, care au tot dinamismul pe care tocmai l-am văzut, cu acte de credință pur intelectuale, al căror dinamism se epuizează în a face reflecții și a elabora formulări abstracte. Formularea conceptuală este un moment necesar al gândirii, așa cum a alege un mijloc de transport este necesar pentru a ajunge la o țintă. Însă credința nu se epuizează într-o formulare abstractă nici caritatea într-un bine particular, ci ceea ce este propriu credinței și carității este de a crește și a înainta deschizându-se la o mai mare încredere și la un bine comun mai mare. Ceea ce este propriu credinței este să fie „operantă”, activă, și tot așa pentru caritate. Și piatra de încercare este discernământul. De fapt, credința poate să se fosilizeze, în păstrarea iubirii primite, transformând-o într-un obiect care trebuie închis într-un muzeu; și credința poate să se și volatilizeze, în proiectarea iubirii dorite, transformând-o într-un obiect virtual care există numai în insula utopiilor. Discernământul iubirii reale, concrete și posibile în momentul prezent, în favoarea aproapelui mai dramatic nevoiaș, face în așa fel încât credința să devină activă, creativă și eficace.

Icoana lui Simon Petru „cernut”

Pentru a concretiza această reflecție cu privire la o credință care crește cu discernământul momentului, contemplăm icoana lui Simon Petru „cernut” (cf. Lc 22,31), pe care Domnul l-a pregătit în manieră paradigmatică, pentru ca el cu credința sa încercată să ne întărească pe noi toți care „îl iubim pe Cristos fără să-l fi văzut” (cf. 1Pt 1,8).

Intrăm în miezul paradoxului prin care cel ce trebuie să ne întărească în credință este același căruia Domnul adesea îi reproșează „puțina credință” a sa. Domnul de obicei indică alte persoane ca exemple de mare credință. Cu emfază însemnată laudă de multe ori credința persoanelor simple sau a altora care nu aparțin poporului lui Israel – să ne gândim la centurion (cf. Lc 7,9) și la femeia siro-feniciană (cf. 15,28) –, în timp ce discipolilor – și lui Simon Petru în mod deosebit – le reproșează adesea „puțina credință” a lor (Mt 14,31).

Ținând cont de faptul că reflecțiile Domnului cu privire la marea credință și la puțina credință au o intenție pedagogică și sunt un stimulent de a mări dorința de a crește în credință, ne concentrăm asupra unui pasaj central din viața lui Simon Petru, acela în care Isus îi spune că „s-a rugat” pentru credința sa. Este momentul care precede pătimirea; apostolii tocmai au discutat despre cine dintre ei este trădătorul și cine este cel mai mare, și Isus îi spune lui Simon: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,31-32).

Precizăm termenii, pentru că cererile Domnului adresate Tatălui sunt lucruri pe care să le păstrăm în inimă ca pe o comoară. Luăm în considerare că Domnul „se roagă”[6] pentru Simon dar gândindu-se la noi. „A pieri” traduce ekleipo – de la care vine „a se eclipsa” – și este foarte plastică imaginea unei credințe eclipsate de scandalul pătimirii. Este acea experiență pe care o numim dezolare: ceva de acoperă lumina.

A se întoarce (epistrepsas) exprimă aici sensul de „a se converti”, de a se întoarce la mângâierea precedentă după o experiență de dezolare și de a fi trecut prin ciur din partea diavolului.

„A întări” (sterizon) se spune în sensul de „a consolida” (histemi) credința pentru ca de acum înainte să fie „determinată” (cf. Lc 9,51). O credință pe care niciun vând de doctrină să n-o poată mișca (cf. Ef4,14). Mai înainte ne vom mai opri asupra acestui „a cerne”. Putem reciti astfel cuvintele Domnului: „Simon, Simon, […] eu l-am rugat pe Tatăl pentru tine, pentru ca credința ta să nu fie eclipsată (de fața mea desfigurată, în tine care ai văzut-o transfigurată); și tu, odată ce vei fi ieșit din această experiență de dezolare de care diavolul a profitat pentru a te cerne, întărește (cu această credință încercată a ta) credința fraților tăi”.

Astfel, vedem că credința lui Simon Petru are un caracter special: este o credință încercată, și cu ea el are misiunea de a întări și a consolida credința fraților săi, credința noastră. Credința lui Simon Petru este mai mică decât aceea a atâtor mai mici din poporul credincios al lui Dumnezeu. Există chiar și păgâni, precum centurionul, care au o credință mai mare în momentul când imploră vindecarea unui bolnav din familia lor. Credința lui Simon este mai lentă decât cea a Mariei Magdalena și a lui Ioan. Ioan crede când vede numai semnul ștergarului și îi recunoaște pe Domnul pe malul lacului când ascultă cuvintele sale. Credința lui Simon Petru are momente de măreție, ca atunci când mărturisește că Isus este Mesia, dar după aceste momente urmează aproape imediat altele de mare eroare, de extremă fragilitate și totală descumpănire, ca atunci când vrea să-l îndepărteze pe Domnul de cruce, sau când se scufundă fără scăpare în lac sau când vrea să-l apere pe Domnul cu sabia. Ca să nu vorbim despre momentul rușinos al celor trei renegări în fața servitorilor.

Putem distinge trei tipuri de gânduri, încărcate de afecte[7], care interacționează în încercările de credință ale lui Simon Petru: unele sunt gânduri care vin de la însuși modul său de a fi; alte gânduri le provoacă direct diavolul (de la duhul rău); un al treilea tip de gânduri sunt cele care vin direct de la Domnul sau de la Tatăl (de la duhul bun).

  1. a) Cele două nume și dorința de a merge spre Isus pe apă

Să vedem, în primul rând, cum se relaționează Domnul cu aspectul mai uman al credinței lui Simon Petru. Vorbesc despre acea sănătoasă autostimă cu care unul crede în sine însuși și în celălalt, în capacitatea de a fi vrednic de încredere, sincer și fidel, pe care se bazează orice prietenie umană. Există două episoade în viața lui Simon Petru în care se poate vedea o creștere în credință care s-ar putea numi sinceră. Sinceră în sensul de fără complicații, în care o prietenie crește aprofundând cine este fiecare fără ca să existe umbre. Unul este episodul celor două nume; celălalt, când Simon Petru îi cere Domnului să-i poruncească să meargă spre El mergând pe apă.

Simon apare pe scenă când fratele său Andrei merge să-l caute și îi spune: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41); și el îl urmează pe fratele său care îl duce la Isus. Și acolo are loc imediat schimbarea de nume. Este vorba despre o alegere pe care o face Domnul în vederea unei misiuni, aceea de a fi Piatră, fundament solid de credință pe care va zidi Biserica sa. Observăm că, mai mult decât să-i schimbe numele de Simon, de fapt, ceea ce face Domnul este să-l adauge pe cel de Petru.

Acest fapt este deja în sine motiv de tensiune și de creștere. Petru se va mișca mereu în jurul axei care este Domnul, învârtindu-se și simțind povara și mișcarea celor două nume ale sale: cel de Simon – pescarul, păcătosul, prietenul… – și cel de Petru – Stânca pe care se construiește, cel care are cheile, care spune ultimul cuvânt, care îngrijește și paște oile –. Îmi face bine să mă gândesc că Simon este numele cu care Isus îl cheamă atunci când vorbesc și își spun lucrurile ca prieteni, și Petru este numele cu care Domnul îl prezintă, îl justifică, îl apără și îl evidențiază în manieră unică drept omul său de încredere, în fața tuturor. Chiar dacă El e cel care-i dă numele de „Piatră”, Isus îl numește Simon.

Credința lui Simon Petru înaintează și crește în tensiunea dintre aceste două nume, al căror punct fix – axa – este centrat în Isus.

A avea două nume îl descentrează. Nu se poate centra în nici unul dintre ele. Dacă ar vrea ca Simon să fie punctul său fix, ar trebui să spună mereu: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5,8). Dacă ar pretinde să se centreze exclusiv pe a fi Petru și ar uita sau ar acoperi tot ceea ce este din Simon, ar deveni o piatră de poticnire, așa cum i s-a întâmplat când „nu se comporta corect după adevărul Evangheliei”, cum i-a spus Paul pentru că a ascuns faptul că a mers să ia masa cu păgânii” (cf. Gal 2,11-14). A se menține Simon (pescar și păcătos) și Petru (Piatră și cheie pentru alții) îl va obliga să se descentreze constant pentru a se învârti numai în jurul lui Cristos, unicul centru.

Icoana acestei descentrări, punerea sa în practică, este atunci când îi cere lui Isus să-i poruncească să meargă spre El pe apă. Acolo Simon Petru arată caracterul său, visul său, atracția sa pentru imitarea lui Isus. Când se scufundă, pentru că încetează să-l privească pe Domnul și privește agitația valurilor, arată fricile sale și fantomele sale. Și când îl roagă să-l salveze și Domnul îi întinde mâna, arată că știe bine cine este Isus pentru el: Mântuitorul său. Și Domnul îi întărește credința, acordându-i ceea ce dorește, dându-i mâna și închizând chestiunea cu acea frază afectuoasă și asiguratoare: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14,31).

Simon Petru în toate situațiile „limită” în care va putea să ajungă, condus de credința sa în Isus va discerne mereu care este mâna care-l salvează. Cu acea certitudine care, și atunci când nu înțelege bine ceea ce Isus spune sau face, îl va face să spună: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Din punct de vedere uman, această conștiință de a avea „puțină credință”, împreună cu umilința de a se lăsa ajutat de cel care știe și poate s-o facă, este punctul de autostimă sănătoasă în care se înrădăcinează sămânța acelei credințe „pentru a-i întări pe alții”, pentru „a edifica deasupra ei”, care este aceea pe care Isus o vrea de la Simon Petru și de la noi care suntem părtași de slujire. Aș spune că este o credință care poate fi împărtășită, probabil pentru că nu este atât de admirabilă. Credința unuia care ar fi învățat să meargă fără suferințe pe apă ar fi fascinantă, dar ne-ar îndepărta. În schimb, această credință de prieten bun, conștient de puținătatea sa și care se încrede pe deplin în Isus, ne trezește simpatie și – acesta este harul său – ne întărește!

  1. b) Rugăciunea lui Isus și cernerea diavolului

În textul central din Luca pe care l-am luat drept călăuză, putem vedea ceea ce produce cernerea diavolului în personalitatea lui Simon Petru și cum Isus se roagă pentru ca slăbiciunea, și chiar păcatul, să se transforme în har și har comunitar.

Să ne concentrăm asupra cuvântului „cernere” (siniazo: a cerne grâul), care evocă mișcarea duhurilor, grație căreia, la sfârșit, se discerne ceea ce vine de la duhul bun de ceea ce vine de la cel rău. În acest caz cel care cerne – cel care revendică puterea de a cerne – este duhul rău. Și Domnul nu-l împiedică, ci, profitând de încercare, adresează rugăciunea sa Tatălui pentru ca să întărească inima lui Simon Petru. Isus se roagă pentru ca Simon Petru „să nu cadă în ispită”. Domnul a făcut tot posibilul pentru a-i păzi pe discipolii săi în Pătimirea sa. Totuși nu poate evita ca fiecare să fie ispitit de diavol, care se introduce în partea mai slabă. În acest tip de încercări, pe care Dumnezeu nu le trimite direct dar nu le împiedică, Paul ne spune că Domnul are grijă ca să nu fim ispitiți mai presus de puterile noastre (cf. 1Cor 10,13).

Faptul că Domnul spune expres că se roagă pentru Simon este extrem de important, pentru că ispita cea mai vicleană a diavolului este că, împreună cu o anumită încercare deosebită, ne face să simțim că Isus ne-a abandonat, că într-un fel ne-a lăsat singuri și nu ne-a ajutat așa cum ar fi trebuit. Însuși Domnul a experimentat și a învins această ispită, mai întâi în grădină și apoi pe cruce, încredințându-se în mâinile Tatălui când s-a simțit abandonat. În acest punct al credinței avem nevoie să fim întăriți și confirmați în mod special și cu grijă. În faptul că Domnul prevede ceea ce i se va întâmpla lui Simon Petru și îl asigură că deja s-a rugat pentru ca să nu piară credința sa, găsim forța de care avem nevoie.

Această „eclipsă” a credinței în fața scandalului pătimirii este unul dintre lucrurile pentru care Domnul se roagă în mod deosebit. Domnul ne cere să ne rugăm mereu, cu insistență; ne asociază la rugăciunea sa, ne face să cerem să „nu cădem în ispită și să fim mântuiți de cel rău”, pentru că trupul nostru este slab; ne revelează și că există diavoli care nu se înving decât cu rugăciunea și pocăința și, în anumite lucruri, ne revelează că El se roagă în mod special. Acesta este unul dintre acelea. Așa cum și-a rezervat misiunea umilă de a spăla picioarele discipolilor săi, așa cum odată înviat s-a ocupat personal să-i mângâie pe prietenii săi, în același mod această rugăciune cu care, întărind credința lui Simon Petru, întărește credința tuturor celorlalți, este un lucru de care Domnul se ocupă personal. Și trebuie ținut cont de asta: la această rugăciune, pe care Domnul a făcut-o o dată și continuă s-o facă – „stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Rom 8,34) – trebuie să recurgem pentru a întări credința noastră.

Dacă lecția dată lui Simon Petru de a se lăsa spălat pe picioare a confirmat atitudinea de slujire a Domnului și a fixat-o în amintirea Bisericii ca un fapt fundamental, această lecție, dată în același context, trebuie să fie și ea ca o icoană a credinței ispitite și cernute pentru care Domnul se roagă. Ca preoți care luăm parte la slujirea petrină, în ceea ce ne revine nouă, suntem părtași de aceeași misiune: nu numai că trebuie să spălăm picioarele fraților noștri, așa cum facem în Joia Sfântă, ci trebuie să-i întărim în credința lor, mărturisind cum Domnul s-a rugat pentru credința noastră.

Dacă în încercările care au origine în trupul nostru Domnul ne încurajează și ne întărește, făcând de multe ori minuni de vindecare, în aceste ispite care vin direct de la diavol, Domnul folosește o strategie mai complexă. Vedem că există unii diavoli pe care-i alungă direct și fără discuții; pe alții îi neutralizează, spunându-le să tac; pe alții îi lasă să vorbească, îi întreabă care este numele lor, ca acela care era „Legiune”; altora le răspunde pe larg cu Scriptura, suportând o procedură lungă, ca în cazul ispitirilor în pustiu. Acest diavol, care-l ispitește pe prietenul său la începutul pătimirii sale, îl învinge rugându-se, nu pentru ca să-l lase în pace, ci pentru ca cernerea sa să devină motiv de forță în folosul altora.

Avem aici câteva mari învățături despre creșterea în credință. Una se referă la scandalul suferinței Celui Nevinovat și a celor nevinovați. Asta ne atinge mai mult decât credem noi, îi atinge chiar și pe cei care îl provoacă și pe cei care se prefac că nu-l văd. Face bine să ascultăm din gura Domnului, în momentul precis în care urmează să ia asupra sa acest scandal în pătimire, că El se roagă să nu piară credința celui pe care-l lasă în locul său, și pentru ca el să fie cel care să ne întărească pe noi ceilalți. Eclipsa credinței provocată de pătimire nu este ceva ce fiecare poate rezolva și depăși individual.

O altă lecție importantă este că atunci când Domnul ne pune la încercare, nu o face niciodată bazându-se pe partea noastră mai slabă. Acest lucru este tipic pentru diavol, care exploatează slăbiciunile noastre, care caută partea noastră mai slabă și care se năpustește cu ferocitate împotriva celor mai slabi din această lume. De aceea milostivirea infinită și necondiționată a Tatălui față de cei mai mici și păcătoși și compasiunea și iertarea infinită pe care Isus o exercită până acolo încât să-și dea viața pentru păcătoși, nu este numai pentru că Dumnezeu este bun, ci este și rod al discernământului ultim al lui Dumnezeu asupra răului pentru a-l dezrădăcina din relația sa cu fragilitatea trupului. În ultimă instanță, răul nu este legat cu fragilitatea și limita trupului. Pentru aceasta Cuvântul se face trup fără nicio teamă și dă mărturie că poată să trăiască perfect în sânul Sfintei Familii și să crească păzit de două creaturi umile ca sfântul Iosif și Fecioara Maria mama sa.

Răul își are originea într-un act de orgoliu spiritual și se naște din mândria unei creaturi perfecte, Lucifer. Apoi se contagiază cu Adam și Eva, dar găsind sprijin în „dorința lor de a fi ca dumnezei”, în fragilitatea lor. În cazul lui Simon Petru, Domnul nu se teme de fragilitatea sa de om păcătos nici de frica sa de a merge pe apă în mijlocul furtunii. Mai degrabă se teme de discuția despre cine este cel mai mare.

În acest context îi spune lui Simon Petru că diavolul a cerut permisiunea de a-l cerne. Și putem gândi că cernerea a început acolo, în discuția despre cine era cel care îl va trăda, ajunsă apoi în discuția despre cine era cel mai mare. Tot textul lui Luca ce urmează imediat după instituirea Euharistiei este o cernere: discuții, prezicerea renegării, oferirea sabiei (cf. 22,23-38). Credința lui Simon Petru este cernută în tensiunea dintre dorința de a fi leal, de a-l apăra pe Isus și aceea de a fi cel mai mare și renegarea, lașitatea și faptul de a se simți cel mai rău dintre toți. Domnul se roagă pentru ca Satan să nu întunece credința lui Simon în acest moment, în care privește la sine însuși pentru a se face mare, pentru a se disprețui sau pentru a rămâne descumpănit și perfect.

Dacă există o formulare elaborată de Petru cu privire la aceste lucruri, este aceea a unei „credințe încercate”, așa cum ne arată Prima Scrisoare a sa, în care Petru avertizează că nu trebuie să ne mirăm de încercări, ca și cum ar fi ceva straniu (cf. 4,12), ci trebuie să opunem rezistență diavolului „tari în credință” (5,9). Pentru se definește pe sine însuși „martor al suferințelor lui Cristos” (5,1) și scrie scrisorile sale cu scopul de „a trezi […] judecata dreaptă” (2Pt 31,1) (eilikrine dianoian: judecată luminată de o rază de soare), care ar fi harul contrar „eclipsei” credinței.

Deci progresul are loc grație acestei cerneri, acestei treceri prin ispite și încercări. Toată viața lui Simon Petru poate să fie văzută ca un progres în credință grație însoțirii Domnului, care-l învață să discearnă, în propria inimă, ceea ce vine de la Tatăl și ceea ce vine de la diavol.

  1. c) Domnul care pune la încercare făcând să crească credința de la bine la mai bine și ispita mereu prezentă

În sfârșit, întâlnirea la lacul Tiberiadei. Un alt text în care Domnul îl pune la încercare pe Simon Petru făcându-l să crească de la bine la mai bine. Iubirea de prietenie personală se consolidează drept ceea ce „alimentează” turma și o întărește în credință (cf. In 21,15-19).

Citită în acest context al încercărilor de credință ale lui Simon Petru care folosesc pentru a o întări pe a noastră, putem vedea aici că este vorba despre o încercare foarte specială a Domnului. În general se spune că Domnul l-a întrebat de trei ori pentru că Simon Petru l-a renegat de trei ori. S-ar putea că această slăbiciune era prezentă în sufletul lui Simon Petru (sau în cel al celui care citește istoria sa) și că dialogul a folosit pentru a o vindeca. Dar putem să ne gândim și că Domnul a vindecat acea renegare cu privirea care l-a făcut pe Simon Petru să plângă amar (cf. Lc 22,62). În acest interogatoriu putem vedea un mod de a proceda al Domnului, adică a porni de la un lucru bun – pe care toți îl recunoșteau și de care Simon Petru putea să fie mulțumit –: „Mă iubești mai mult decât aceștia?” (v. 15); confirmând acest lucru simplificându-l într-un simplu „mă iubești?” (v. 16), care elimină orice dorință de măreție și rivalitate din sufletul lui Simon; pentru a termina în acel „mă iubești ca prieten?” (v. 17), care este ceea ce dorea mai mult Simon Petru și evident este ceea ce îi stă mai mult la inimă lui Isus. Dacă într-adevăr este iubire de prietenie, nu poate fi vorba de niciun tip de reproș sau corectare în această iubire: prietenia este prietenie și este valoarea cea mai înaltă care corectează și îmbunătățește tot restul, fără a fi nevoie să se vorbească despre motiv.

Probabil cea mai mare ispită a diavolului era asta: a insinua în Simon Petru ideea de a nu se considera vrednic să fie prieten al lui Isus pentru că l-a trădat. Însă Domnul este fidel. Mereu. Și reînnoiește din când în când fidelitatea sa. „Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine însuși” (2Tim 2,13), cum îi spune Paul fiului său în credință Timotei. Prietenia are acest har: că un prieten care este mai fidel poate, cu fidelitatea sa, să-l facă fidel pe celălalt care nu este atât de fidel. Și dacă este vorba despre Isus, El mai mult decât oricine altul are puterea de a-i face fideli pe prietenii săi. În această credință – credința într-un Isus prieten fidel – Simon Petru este întărit și trimis să ne întărească pe toți ceilalți. În acest sens precis se poate citi tripla misiune de a paște oile și mieii. Luând în considerare tot ceea ce comportă îngrijirea pastorală, aceea de a-i întări pe ceilalți în credința în Isus, care ne iubește ca prieteni, este un element esențial. La această iubire se referă Petru în Prima Scrisoare a sa: este o credință în Isus Cristos pe care – spune el – „îl iubiți, chiar fără să-l fi văzut, și acum, fără a-l vedea, credeți în El”, și această credință ne face să tresăltăm „de bucurie negrăită și glorificată”, fiind siguri că ajungem la „țelul credinței (noastre): mântuirea sufletelor” (cf. 1Pt 1,7-9).

Totuși, apare o nouă ispită. De data aceasta împotriva celui mai bun prieten al său. Ispita de a voi să investigheze asupra raportului lui Isus cu Ioan, discipolul iubit. Domnul îl corectează sever cu privire la acest punct: „Ce te privește? Tu urmează-mă” (In 21,22).

* * *

Vedem cu ispita este mereu prezentă în viața lui Simon Petru. El ne arată personal cu înaintează credința mărturisind și lăsându-se pus la încercare. Și arătând de asemenea că și păcatul însuși intră în progresul credinței. Petru a comis cel mai rău păcat – l-a renegat pe Domnul – și totuși l-au făcut Papă. Este important pentru un preot să știe să insereze propriile ispite și propriile păcate în cadrul acestei rugăciuni a lui Isus pentru ca să nu piară credința noastră, ci să se maturizeze și să folosească pentru a întări la rândul său credința celor care ne-au fost încredințați.

Îmi place să repet că un preot sau un episcop care nu se simte păcătos, care nu se spovedește, se închide în sine, nu înaintează în credință. Dar trebuie să fie atenți ca spovada și discernământul propriilor ispite să includă și să țină cont de această intenție pastorală pe care Domnul vrea să le-o dea.

Povestea un om tânăr care se recupera în Hogar de Cristo a părintelui Pepe la Buenos Aires, că mintea juca împotriva lui și îi spunea că nu trebuia să stea acolo și că el lupta împotriva acelui sentiment. Și spunea că părintele Pepe l-a ajutat mult. Că într-o zi i-a spus că nu mai putea, că simțea mult lipsa familiei sale, a soției sale și a celor doi copii, și că voia să plece. „Și preotul mi-a spus: «Și înainte, când umblai aiurea ca să te droghezi și să vinzi droguri, îți lipseau ai tăi? Te gândeai la ei?». Eu am făcut semn cu capul că nu, în tăcere – a spus omul – și preotul, fără să-mi spună nimic altceva, mi-a dat o lovitură cu mâna pe umăr și mi-a spus: «Mergi, ajunge așa». Ca și cum mi-ar fi spus: dă-ți seama de ceea ce ți se întâmplă și de ceea ce spui. «Mulțumește cerului că acum le simți lipsa»”.

Acel om spunea că preotul era un mare. Care îi spunea lucrurile în față. Și asta îl ajuta să lupte, pentru că el era cel care trebuia să pună voința sa.

Povestesc asta pentru a arăta că ceea ce ajută în creșterea credinței este de a ține împreună propriul păcat, dorința binelui celorlalți, ajutorul pe care-l primim și cel pe care trebuie să-l dăm noi. Nu folosește a despărți: nu e valabil să ne simțim perfecți când desfășurăm slujirea și, când păcătuim, să ne justificăm prin faptul că suntem ca toți ceilalți. Trebuie unite lucrurile: dacă întărim credința celorlalți, o facem ca păcătoși. Și când păcătuim, ne spovedim pentru ceea ce suntem, preoți, subliniind că avem o responsabilitate față de persoane, nu suntem ca toți. Aceste două lucruri se unesc bine dacă le punem în fața oamenilor, oile noastre, în special cei mai săraci. Este ceea ce face Isus când îl întreabă pe Simon Petru dacă îl iubește, dar nu-i spune nimic nici despre durerea nici despre bucuria pe care această iubire i-o provoacă, îl face să privească la frații săi în acest mod: paște oile mele, întărește credința fraților tăi. Ca și cum i-ar spune, ca acelui om tânăr de la Hogar de Cristo: „Mulțumește dacă acum simți lipsa”.

„Mulțumește dacă simți că ai puțină credință”, înseamnă că îi iubești pe frații tăi. „Mulțumește dacă te simți păcătos și nevrednic de slujire”, înseamnă că îți dai seama că dacă faci ceva este pentru că Isus se roagă pentru tine și fără El nu poți face nimic (cf. In 15,5).

Spuneau bătrânii noștri că credința crește făcând acte de credință. Simon Petru este icoana omului pe care Domnul Isus îl determină să facă în orice moment acte de credință. Când Simon Petru înțelege această „dinamică” a Domnului, această pedagogie a sa, nu pierde ocazia pentru a discerne, în fiecare moment, ce act de credință poate să facă în Domnul său. Și în asta nu greșește. Când Isus acționează ca stăpân al său, dându-i numele de Petru, Simon îl lasă să facă. Acel „așa să fie” al său este tăcut, ca acela al sfântului Iosif, și se va demonstra real în cursul vieții sale. Când Domnul îl înalță și îl umilește, Simon Petru nu privește la el însuși, ci este atent să învețe lecția a ceea ce vine de la Tatăl și cea care vine de la diavol. Când Domnul îi reproșează pentru ce s-a făcut mare, se lasă corectat. Când Domnul îi arată în mod ironic că nu trebuie să se prefacă în fața perceptorilor de taxe, merge să pescuiască peștele cu moneda. Când Domnul îl umilește și îi prevestește că îl va renega, este sincer în a spune ceea ce simte, așa cum sincer va fi când va plânge amar și când se va lăsa iertat. Atâtea momente așa de diferite în viața sa și totuși o unică lecție: aceea a Domnului care întărește credința sa pentru ca el să o întărească pe cea a poporului său. Să-i cerem și noi lui Petru să ne întărească în credință, pentru ca noi să o putem întări pe cea a fraților noștri.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

 

 

[1] Cf. Discurs adresat reprezentanților pontificali, 21 iunie 2013.

[2] Cf. nr. 160, 161, 164, 190.

[3] Cf. J. M. Bergoglio, Mesaj la Liturghia pentru Educație, Paști 2008.

[4] Un fuego que enciende otros fuegos, Santiago de Chile, 2004, 69-70; cf. Documentul de la Aparecida 191.

[5] A se vedea și ES 333: „A cincea regulă. Trebuie să dăm multă atenție cursului gândurilor noastre. Dacă în gânduri totul este bun, începutul, mijlocul și sfârșitul și dacă totul este orientat spre bine, acesta este semnul îngerului bun. În schimb se poate întâmpla ca în cursul gândurilor să se prezinte ceva rău sau distractiv sau mai puțin bun decât ceea ce sufletul își propusese mai înainte să facă, sau ceva ce slăbește sufletul, îl face neliniștit, îl pune în agitație și îi ia pacea, liniștea și calmul pentru le avea înainte: acesta atunci este un semn clar că acele gânduri provin de la duhul său, dușman al binelui nostru și al mântuirii noastre veșnice”.

[6] Cf. Omilia la Sfânta Marta, 3 iunie 2014. Amintim că Domnul se roagă pentru ca să fim una, pentru ca Tatăl să ne păzească de diavol și de lume, pentru ca să ne ierte atunci când „nu știm ceea ce facem”.

[7] Este vorba de gânduri pe care Domnul le discerne în discipolii săi când, înviat, le spune: „De ce v-ați tulburat și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră” (Lc 24,38).


 

lecturi: 9.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat