Şi după patru secole, arhiepiscopul anglican l-a întâlnit pe papa

De Marco Roncalli

Ştirea despre vizita iminentă a papei Francisc - 26 februarie 2017 - la biserica anglicană "All Saints" din Roma, cea despre rugăciunea corală de seară conform obiceiului anglican în "Sfântul Petru" la 13 martie (data mai apropiată de ziua sfântului Grigore cel Mare), precum şi alte iniţiative anunţate la încheierea celei de-a cincizecea aniversări a dialogului dintre Biserica catolică şi anglicană, restabilit cu întâlnirea din 23 martie 1966 dintre Paul al VI-lea şi Michael Ramsey, n-ar trebui să ne facă să uităm că acel "drum" pe care Jorge Bergoglio invită să se parcurgă "împreună", are la originile sale o plecare îndepărtată. Un fapt anterior care este din 1960 şi asupra căruia vrem să ne întoarcem: prima vizită a arhiepiscopului de Canterbury la papa de la timpurile sciziunii cu patru secole înainte. O vizită înregistrată ca strict privată de ceremonialul vatican, categoric inimaginabilă până cu doi ani înainte, care a constituit un adevărat punct de cotitură cu Church of England. Dar să mergem pe etape.

Efigia arsă

Până la sfârşitul anilor cincizeci, la fiecare 5 noiembrie, anglicanii englezi ardeau efigia lui Guy Fawkes: unul dintre catolicii care au participat la "complotul prafului de puşcă" pentru a arunca în aer Parlamentul împotriva samavolniciilor lui Iacob I. Însă manechinul aruncat pe rug era mereu aranjat într-un mod: aşa încât să nu-l reprezinte pe dinamitard ci pe Papa. Totuşi după alegerea lui Ioan al XXIII-lea - şi primul care a dat ştirea a fost părintele Andrea Spada - şi "cei mai îndârjiţi anglicani" n-au mai avut curajul "să-l ardă" la obişnuitul strigăt "No popery!".

Papa Roncalli "devenise şi rămâne îndrăgit şi popular şi respectat în tot Regatul Unit", aşa scria la 2 decembrie 1961 preotul director al "L'eco di Bergamo" în ziarul său. Cum ar fi putut continua cu acea cutumă dacă Episcopul de Roma, cu un an înainte, la 2 decembrie 1960, îl primise în Vatican pe primatul lor Geoffrey Fisher? După secole, Papa de la Roma pusese ochii săi în cei ai arhiepiscopului de Canterbury, nu o decizie de ultimă oră, ci rezultatul atâtor paşi mici favorizaţi de crearea Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor şi de o cerere a lui Fisher însuşi adusă la cunoştinţa monseniorului Johannes Willebrands în vara anului 1960 în timpul unei opriri la Lamberh Palace. O cerere dusă înainte în pofida rezistenţelor, fie din partea nunţiului apostolic O'Hara, fie din partea unor medii curiale, depăşite apoi cu formula de "vizită de curtoazie". O întâlnire, se percepea asta în pofida rezervei menţinute în pregătirea sa, care exista teama că ar putea să fie emfatizată de presă, instrumentalizată în aşteptările sale, care ar fi avut puţin de-a face cu acelea ale exponenţilor din Church of England care se învârteau în jurul aşa-numitului "papalism anglican", prelungire a unei tradiţii de contacte care, de la colocviile din Malines, la începutul anilor douăzeci, contemplau cu plăcere "corporate reunion", reducându-se însă adesea la negocierea fiecărei convertiri.

Acele telefoane pentru "a redimensiona"

Aşadar, nu o întâlnire religioasă, dar totuşi o întâlnire importantă pe care în mod inutil telefoane "rapide şi nervoase" de la Secretariatul de Stat în Sala de Presă "ceruseră să se redimensioneze". Exact: "greu de explicat ziarelor că acest colocviu" concret putea "să fie numai începutul drumului speranţei", nota în jurnalul său vaticanistul Benny Lai. Dar a fost chiar ceea ce s-a întâmplat când, coborând dintr-o maşină în curtea "San Damaso" (practic goală deoarece erau în desfăşurare în Vatican "exerciţiile"), strângând mâna unui demnitar pontifical şi urcând puţinele trepte de la intrare, luând liftul, arhiepiscopul de Canterbury cu chipiul său violet pe cap, întorcându-se dintr-o călătorie în Orient, unde a vizitat numeroase biserici ortodoxe, s-a aflat în faţa Papei care anunţase Conciliul şi care după aceea avea să cheme creştini necatolici pentru a participa la el ca observatori.

Un "mare început de bine"

"La a miază însă am avut vizita primatului anglican de Canterbury, dr. Fisher. Era cu mine pentru a-l primi monseniorul Samorè, care a fost bunul meu traducător. Niciun compromis şi nimic compromiţător. Vizită de curtoazie şi rămasă în aceste propoziţii. Cred că impresia bună a fost reciprocă: şi acesta a fost mare început de bine. Temperamentul meu mă conduce să percep în întregime mai degrabă latura cea mai bună decât să văd totul în sens pesimist. Luând în considerare toate, această întâlnire a fost fericită; nu va reuşi cine ştie ce, dar aici pe poarta marilor chestiuni de ordin spiritual din lume, a pus un principiu de încredere şi de curtoazie care este introducerea la har", aşa scria Ioan al XXIII-lea în jurnalul său. Era vorba de a sparge gheaţa din timpuri imemoriale. Era vorba, mai înainte încă, de a încadra teologic semnificaţia unui eveniment, nu fără a formula, aproape ca o premisă necesară, acea refuzare a pesimismului la baza actelor cele mai semnificative ale pontificatului lui Ioan al XXIII-lea. era vorba de a folosi "bunătate şi prudenţă".

Părintele Tucci, directorul iezuit al "La Civiltà Cattolica", în jurnalul său din 9 februarie 1963, după o audienţă cu Papa, va nota "[Ioan al XXIII-lea...] îmi vorbeşte despre raporturile sale cu fraţii separaţi impregnaţi de bunătate unită cu prudenţă şi fără iluzii: nu foloseşte la nimic a le izbi cu afirmaţii de «întoarcere»...". De asemenea: "Cu Fisher care insista să-i vorbească despre «unire» şi despre «unitate» el a dat de înţeles că nu urmăreşte asta şi a întors discursul asupra imitării lui Cristos şi teme asemănătoare, şi prelatul anglican...".

Numai o ştire scurtă în L'Osservatore

Nu numai a atât. Ioan al XXIII-lea a reuşit să trăiască acel moment - căruia "L'Osservatore Romano" i-a rezervat o ştire scurtă - sub semnul lui Grigore cel Mare. Însuşi Roncalli a amintit asta în jurnal iarăşi în ziua următoare, 3 decembrie 1960, unde se citeşte că amintirea "marelui predecesor" care a trimis "în Anglia pe primul arhiepiscop de Canterbury, sfântul Augustin" a fost "auspiciu fericit" pentru întâlnirea, cu caracter privat, care avea să fie cea din 5 mai 1961 cu Elisabeta a II-a, "guvernator suprem al Bisericii din Anglia". Tot în acea lună, aşa cum confirmă o scrisoare a cardinalului Bea către Ioan al XXIII-lea - la 22 mai 1961 - dr. Fisher, confirmând un angajament asumat cu însuşi Ioan al XXIII-lea cu ocazia vizitei sale în Vatican, a recomandat membrilor din "Church of England" rugăciuni pentru buna reuşită a Conciliului. "Este desigur un fapt memorabil că, în Biserica anglicană, primatul de Anglia recomandă rugăciunilor un Conciliu de la Roma", afirma Bea în acea scrisoare acum printre documentele Fundaţiei "Papa Ioan al XXIII-lea" la Bergamo.

Un reprezentant de la Canterbury la Roma

Desigur, rămânând la vizita la Roma a lui Fisher la acel început de decembrie din anul 1960, ar trebui amintit că întâlnirea sa succesivă cu cardinalul Agostino Bea şi monseniorul Willebrands, la întâlnirile nou-născutului Secretariat pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, a fost autorizată numai in extremis cu o zi înainte: conştient de importanţa noului organism, tocmai celor doi ecleziastici Fisher le-a anticipat voinţa dublă de a trimite la Roma un propriu reprezentant personal şi de a studia propunerea de a trimite observatori la Conciliu. Cu privire la primul punct a primit atestări de disponibilitate şi la începuturile anului 1961 s-a ajuns însă la o decizie definitivă perfecţionată cu numirea lui Bernard Pawley, reprezentant personal al arhiepiscopului de Canterbury (care mai târziu avea să definească vizita lui Fisher un "gest inspirat"). Cu privire la al doilea punct a scris cu acribie, inspirându-se din diferite arhive, Mauro Velati, autor al recentei cărţi "Separaţi dar fraţi. Observatorii necatolici la Conciliul al II-lea din Vatican", publicat de Mulino (cu care şi în 2011 acelaşi autor a editat procesele verbale ale Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor ca pregătire a Conciliului al II-lea din Vatican sub titlul "Dialog şi reînnoire").

Reţea de contacte

"Pentru Fisher misiunea la Roma trebuia să aibă un profil destul de jos. Era vorba de a avea o persoană in loco care să fie în măsură să «perceapă oportunităţile în momentul în care se prezentau». Referenţii din partea catolică constau în Dell'Acqua şi Cardinale, datorită raporturilor lor strâns cu Papa, şi în Secretariat". Astfel, Velati, precizând că şi Fisher n-a rămas mulţumit pentru numirile membrilor englezi în cadrul noului organism condus de cardinalul Bea şi s-a plâns pentru excluderea iezuitului Bernard Leeming, ale cărui contacte cu lumea anglicană erau mai strânse şi echilibrate. Preocuparea majoră a lui Fisher în a defini cadrele misiunii rămânea însă "aceea a unei reprezentări adecvate lui «inclusiveness» anglicană, adică a acelui echilibru de elemente şi de poziţii care caracteriza Biserica". Aşa cum a mai afirmat Velati, "vizita romană a lui Fisher cu trena sa de îndoieli şi de polemici a fost episodul cel mai răsunător al intrării în scenă a Secretariatului". Mai puţin cunoscută dar desigur nu mai puţin importantă a fost reţeaua de contacte şi vizite, acoperite de secret, care au avut loc în acele luni cu exponenţi necatolici şi care au trezit îngrijorarea în Sfintele Palate. Şi printre aceştia nu puţini anglicani interesaţi să intre în diferite chestiuni referitoare la raporturile dintre Roma şi Londra. De la acele teme importante cu caracter doctrinal sau teologic, precum diferenţele dogmatice, rolul mariologiei, la cele practice precum căsătoriile mixte sau prozelitismul catolic în teritorii cu prezenţă anglicană înrădăcinată, sau chiar canonizarea anunţată a câtorva martiri ai reformei în Anglia chiar fără intenţii de "anti-anglicans propaganda", şi aşa mai departe.

De la neîncredere la angajare

Însă treptat se trecea de la neîncredere la angajare pe scenariul raporturilor ecumenice. Şi era receptat şi un anumit stil al lui Ioan al XXIII-lea, eforturile sale, aşa cum avea să sintetizeze Agostino Casaroli, "pentru a evalua mentalitatea sau atitudinile şi ale celor mai de departe", pentru "a ne da seama de dificultăţile lor obiective", capacitatea sa "de a şti să creeze un climat de încredere, în pofida distanţei, sau chiar a opoziţiei frontale a poziţiilor reciproce", chiar şi "grija de a nu ofensa persoanele chiar spunând adevărul" (aşa scrie el în cartea sa "Martiriul răbdării", editat de Einaudi în urmă cu şaptesprezece ani).

Mult s-a schimbat

Şi conform acestor linii, din anii şaizeci până astăzi într-adevăr mult s-a schimbat şi într-un mănunchi de decenii sau puţin mai mult, cu încredere reciprocă mai mare, drumul ecumenic a parcurs - deşi lent, şi datorită unor noi probleme odinioară inexistente - un pic de drum: graţie Conciliului al II-lea din Vatican, graţie muncii Comisiei Internaţionale Anglicane-Catolice Romane, seriei de întâlniri care s-au succedat între episcopii de Roma şi arhiepiscopii de Canterbury, între Paul al VI-lea cu Ramsey, dar şi între Papa polonez Ioan Paul al II-lea cu Donald Coggan, Robert Runcie şi George Carey, între Benedict al XVI-lea cu Rowan Williams, între Francisc şi Justin Welby întronat la două zile după liturghia de inaugurare a pontificatului bergoglian. De amintit şi că, la 14 iunie 2013, Welby, în vizită la Roma pentru prima dată ca arhiepiscop de Canterbury, împreună cu Vincent Gerard Nichols, arhiepiscop de Westminster, mai înainte de a-l întâlni pe cardinalul Koch la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi pe Francisc în Biblioteca Papei, mergea la mormântul sfântului Petru şi la urna cu rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan al XXIII-lea, reculegându-se acolo în rugăciune pentru progresele dialogului ecumenic.

(După Vatican Insider, 18 februarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.