Reflecţie la duminica a 7-a de peste an - Anul A - 2017

Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc (cf. Lev 19,1-2; Mt 5,48)

Isus continuă şi în pericopa evanghelică de astăzi reaşezarea şi desăvârşirea Legii vechi care ne-a fost dată în copilăria şi tinereţea noastră spirituală, Lege care ne-a dus din sclavia Egiptului până în Canaanul pământesc, Lege care ne-a dus şi până la el, dar Lege care nu avea puterea de a ne duce înapoi în paradis.

Păcatul a însemnat, ca şi pentru fiul risipitor (cf. Lc 15,11-15), plecarea noastră din fericirea Tatălui şi poposirea noastră în ţara vrăjmaşului nostru care ne-a amăgit că vom fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5), dar unde, după câteva clipe euforice, am ajuns goi (cf. Gen 3,10), lipsiţi de orice fericire, trăind printre porci în noroi şi plini de suferinţe care duc la moarte (cf. Gen 3,16-19; Lc 15,15).

După promisiunea unui mântuitor (cf. Gen 3,15), Legea veche (cf. Ex 20,1-17) a însemnat începutul ridicării şi mântuirii noastre. Legea veche ne-a condus până în "halta" ţarii Canaanului, o "ţară străină" (cf. Evr 11,9), dar o imagine profetică a paradisului unde trebuia să ajungem. Apoi, cum spune Scriptura, Legea veche, ca un "pedagog", ne-a condus şi până la Cristos (cf. Gal 3,24; Mt 11,13; Lc 16,16), care va fi pentru noi adevăratul "vultur", ce ne va purta pe aripile sale întinse pe cruce (cf. Ex 19,4) în adevărata "ţară în care curge lapte şi miere" (cf. Ex 3,8), paradisul ceresc.

Chiar dacă unii oameni, amăgiţi iar de diavol, au uitat de Tatăl lor ceresc, de "casa lui cea cu multe lăcaşuri" (cf. In 14,2) şi de "ospăţul veşnic unde însuşi Fiul său va servi" (cf. Lc 12,37; Ap 19,9), şi au reuşit să-şi facă pe pământul unde au fost izgoniţi până la vremea mântuirii (cf. Gen 3,23) un "alt paradis", dar amăgitor şi de unde nu ar mai vrea să plece, ei trebuie să ştie, de fapt noi toţi trebuie să ştim că, oricât de mult ne-ar plăcea pământul, planeta noastră "albastră", datorită păcatului, ea ne este nu numai o "ţară străină şi de tranzit", o "ţară aducătoare de dureri şi de moarte" (cf. Gen 3,16-19), din care Dumnezeu în marea lui iubire faţă de noi a rânduit să plecăm, a rânduit ne scoată, pentru a ne duce în casa noastră adevărată, paradisul ceresc, cel fără durere, plâns şi moarte (cf. Ap 21,4). Deci, de pe acest pământ, chiar dacă ne place, trebuie să plecăm, aşa cum au trebuit să plece şi evreii din Egipt de lângă vasele cu carne, peşte, castraveţi, pepeni, praz şi usturoi (cf. Ex 16,3; Num 11,4-5), în abundenţa ţării Canaanului, căci urma exterminarea; trebuie să plecăm aşa cum a trebuit să plece şi Lot din Sodoma, şi să ne urcăm pe munte, chiar dacă ne plac bogăţiile şi plăcerile de aici asemănătoare cu ale Sodomei, căci aici oricând poate cădea din cer focul divin (cf. Gen 19,24), căci oricând pământul pe care locuim "va arde cu tot ceea ce este pe el" (cf. 2Pt 3,10). Şi dacă de pe pământul care va arde cu tot ceea ce este pe el nu ne vom lăsa scoşi şi mântuiţi de Isus, vom ajunge şi în focul iadului pregătit diavolului şi îngerilor săi (cf. Mt 25,41).

De aceea, trebuie să ştim bine că Dumnezeu nu l-a trimis pe Isus la noi ca să ne deranjeze din micul nostru paradis trecător, aşa cum credeau fariseii şi cărturarii şi aşa cum mai cred încă şi mulţi oameni înşelaţi (cf. Mt 15,12), ci Dumnezeu, din nespusă iubire faţă de noi cei pierduţi din cauza păcatului, l-a trimis pe Fiul său ca, prin învăţătura, pătimirea, moartea şi învierea sa (cf. In 3,16), să ne scoată şi să ne mântuiască din moartea trupească şi sufletească, dar şi din focul care va arde pământul cu tot ceea ce este pe el şi din focul gheenei care va arde veşnic sufletul (cf. 2Tim 1,9).

Am fost creaţi de Dumnezeu frumoşi şi preţioşi ca aurul şi ca pietrele scumpe; am fost constituiţi de Dumnezeu "lumini pentru lume", ferestre spre cer şi oglinzi care să reflecte lumina sa. Dar diavolul, prin păcat, ne-a murdărit, ne-a îngropat în pământ, ne-a zgâriat, ne-a frânt, ne-a stins şi ne-a desfigurat. Evanghelia predicii de pe Munte, la începutul ei, ne spune că Isus "s-a aşezat". Ei bine, prin refacerea şi desăvârşirea Legii vechi, Isus "s-a aşezat" să ne cureţe, să ne spele de orice murdărie, căci nimic întinat nu poate intra în cer (cf. Ap 21,27), să ne purifice ca pe aur şi pe argint (cf. Zah 13,9), să ne aprindă de lumină divină aşa cum cere chipul după care am fost creaţi (cf. Mt 5,14; Gen 1,26), să ne şlefuiască, să ne repare ca pe nişte briliante zgâriate, să combine cioburile vieţii noastre pentru a ne face nişte vitralii plăcute, să ne ajute să ne sfinţim şi să ne desăvârşim (cf. Lev 19,1-2; Mt 5,48), ca el să ne poată prezenta lui Dumnezeu ca pe o mireasă curată şi fără zbârcitură (cf. Ef 5,27).

Aşa cum spuneam şi duminica trecută, mântuirea este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu are o parte şi omul are o parte. Noi toţi ştim că Dumnezeu a făcut partea cea mai grea: moartea Fiului său şi deschiderea lăcaşurilor veşnice. Ceea ce a făcut Dumnezeu prin Fiul său la cruce şi prin trimiterea Duhului Sfânt este mai mult decât suficient pentru mântuirea tuturor oamenilor până la sfârşitul lumii. Dar Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea noi trebuie să primim şi să iubim această mântuire. Şi tocmai primirea şi iubirea mântuirii este partea noastră de lucrare.

Deşi partea noastră de lucrare, primirea şi iubirea mântuirii, nu pare grea, totuşi, după mai bine de două milenii de creştinism, doar 31 la sută din populaţia globului a primit Botezul creştin. Iar din acest procent, numai vreo 8 la sută trăiesc după evanghelie. De ce? Mântuirea noastră are duşmani care ne împiedică să ne ocupăm de ea şi să o primim; şi dacă am primit-o, ne împiedică să o păstrăm (cf. Mt 12,45), iar păstrarea mântuirii se face numai prin mărturisirea cu iubire a credinţei. De aceea vedem oameni care încep bine cu Dumnezeu, dar sfârşesc rău fără el, pentru că nu au mărturisit cu iubire mântuirea primită de la Dumnezeu.

Deci, în timp ce luptăm pe marea furtunoasă a vieţii ca să rămânem pe stânca credinţei, să le întindem o mână salvatoare şi celor care nu au ajuns încă la stânca credinţei şi celor care au alunecat de pe ea, căci Dumnezeu nu vrea să se piardă nici un om.

Isus întregeşte şi desăvârşeşte astăzi Legea iubirii, Lege dată nouă de Dumnezeu din esenţa fiinţei sale, una şi întreită (cf. 1In 4,8.16; In 3,16; Rom 5,5). Această Lege a iubirii care ne-a fost dată de Dumnezeu încă de pe Sinai, cuprindea în sine iubirea de Dumnezeu legată de iubirea de aproapele. Dar oamenii amăgiţi au separat "inseparabilul", au separat iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, diminuându-le astfel puterea, autoritatea şi vitalitatea. A fost ca şi cum ai separa trupul de suflet şi pe om de Dumnezeu. Şi de aici tot dezastrul de ieri şi de astăzi.

Despărţind cele două iubiri, oamenii au transformat iubirea lui Dumnezeu într-o paradă rece şi neplăcută Domnului (cf. Is 1,14), pentru că era o iubire numai cu buzele şi fără inimă (cf. Is 29,13). Iar cât priveşte dragostea faţă de aproapele, au limitat-o tot numai la nivel declarativ şi numai la membrii familiei şi la binefăcători, căci în realitate abandonau şi părinţii, prin faimosul "Corban" (cf. Mc 7,11). Cât despre duşmani şi străini, aceştia au fost complet excluşi, chiar şi din dragostea declarativă (cf. 2Cr 19,2; Ps 119,158; Ps 139,21-22). Astfel că Legea iubirii de Dumnezeu a devenit un set de ceremonii reci, iar Legea iubirii aproapelui a fost coborâtă nu numai până la Legea talionului: "ochi pentru ochi" şi "dinte pentru dinte" (cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21), dar şi până la legea păgânilor: "Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău" (Mt 5,43).

Dar Isus reaşază, întregeşte şi desăvârşeşte astăzi Legea iubirii; leagă iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproapele; lărgeşte înţelesul iubirilor reunite până la dimensiunile voite de Dumnezeu, până la măsura iubirii sale, până la totala dăruirea de sine pentru împlinirea lor (cf. In 15,12-13).

Atunci când nu uităm că şi duşmanul este aproapele nostru, că şi el poartă ca şi noi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), că este ca şi noi copilul şi moştenitorul lui Dumnezeu, că Dumnezeu l-a iubit înaintea noastră, aşa cum ne-a iubit şi pe noi înaintea de a-l iubi noi pe el (cf. 1In 4,19), că Dumnezeu l-a trimis pe Isus să-l mântuiască pe el ca şi pe noi (cf. In 11,51-52), că Dumnezeu îl iubeşte aşa păcătos cum este, cum ne iubeşte şi pe noi păcătoşii (cf. Rom 5,8), că Dumnezeu îl iubeşte aşa duşman cum este, cum ne iubeşte şi pe noi duşmanii săi (cf. Rom 5,10), şi că nu ne putem mântui pe noi fără să căutăm şi mântuirea lui (cf. Mt 5,23-24), atunci ne va fi mai uşor să-l iubim pe duşmanul nostru, şi să-i urmărim binele şi mântuirea, chiar prin fapte extraordinare pentru lume.

Şi care sunt motivele pentru care Isus îi spune fiecărui om chemat la mântuire, referitor chiar la duşman: să-l iubeşti, să-l ierţi, să-l rabzi, să-i cauţi mântuirea, să-l ajuţi material şi spiritual fără să merite asta, să-l laşi să-ţi ia şi cămaşa după ce înainte ţi-a luat mantaua, să-i întorci şi celălalt obraz când deja te-a lovit peste altul, să-i acorzi două mii de paşi când te-a obligat o mie, să-i dai când îţi cere, să-i oferi o rugăciune când te persecută, să-i dai iubire când îţi arată ură, să-ţi dai viaţa pentru el când el caută să-ţi o ia pe a ta (cf. Mt 5, 38-48)? Sunt cel puţin trei motive:

1. Pentru că aşa îşi iubeşte Tatăl ceresc duşmanii şi le face bine, făcând să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi; şi când face să cadă ploaia sa peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,45), noi care suntem copiii săi şi am fost chemaţi să fim sfinţi şi desăvârşiţi asemenea lui (cf. Lev 19,1-2; Mt 5,48) trebuie să-i semănăm, dacă voim să locuim veşnic lângă el. Apoi, pentru că aşa ne-au lăsat exemplu şi celelalte două persoane divine, Isus Cristos şi Duhul Sfânt, care ne locuiesc împreună cu Tatăl, ca pe un templu (cf. 1Cor 3,16-23). Pentru că aşa au făcut toţi sfinţii şi aleşii Domnului, care i-au iubit pe duşmanii lor şi le-au căutat mântuirea.

2. Pentru că diavolul fuge de la noi când ne iubim duşmanii şi le răspundem cu bine la rău. Scriptura spune: "Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi" (Iac 4:7). Iar iubirea duşmanilor este cea mai puternică împotrivire diavolului. Se spune că odată diavolul, deghizat într-un om rău, a venit la un creştin bun şi i-a tras o palmă. Atunci creştinul i-a întors şi celălalt obraz. Imediat diavolul a dispărut, lăsând în urma lui un nor de fum.

3. Pentru că noi creştinii am fost chemaţi să fim sare şi lumini pentru toţi oamenii (cf. Mt 5,13-16). Şi cum de cele mai multe ori duşmanii sunt mai orbi sufleteşte decât ceilalţi oameni, au nevoie de o străfulgerare mai puternică a luminii ca să poată găsi calea spre mântuire. Iar faptele de dragoste indicate de Isus în evanghelia de astăzi sunt nişte străfulgerări de lumină menite să-i ajute pe duşmanii noştri să găsească calea mântuirii.

Cu dragostea sa faţă de cei care nu o meritau (cf. Lc 15,1-2) şi cu dăruirea vieţii pe cruce pentru cei nevrednici (cf. Fil 2,6-8), Isus i-a străfulgerat pe mulţi duşmani, pe mulţi păcătoşi publici şi pe mulţi păgâni spre a găsi drumul mântuirii şi să se convertească. Aşa au apărut apostolii, primii ucenici şi Biserica de la început.

Cu dragostea şi rugăciunea pentru duşmani care nu meritau decât ură, sfântul diacon Ştefan l-a străfulgerat pe prigonitorul Saul, pe care la puţin timp Isus l-a iertat şi l-a făcut apostolul neamurilor păgâne (cf. Fap 7,58-60).

Cu dragostea faţă de duşmani l-au străfulgerat Paul şi Sila pe temnicerul din Filipi, un duşman al mesajului lor, care i-a pus în temniţă şi cu picioarele legate, dar care, simţind dragostea lor pe care nu o merita, s-a convertit împreună cu toată casa lui şi a devenit slujitor al lui Isus (cf. Fap 16,23-33).

Cu dragostea faţă de duşmani l-a străfulgerat episcopul Bienvenu pe banditul evadat Jean Valjean, din romanul "Mizerabilii", al lui Victor Hugo (1802-1885), căruia, după ce l-a primit în casă şi l-a ospătat, acesta i-a furat tacâmurile de argint. Prins de poliţie şi adus la locul faptei, episcopul le-a spus poliţiştilor că el i-a oferit tacâmurile, ba chiar şi sfeşnicul pe care omul a uitat să-l ia. Acest gest al episcopului l-a străfulgerat şi l-a convertit pe bandit, transformându-l într-un sprijinitor al săracilor.

Cu dragostea faţă de duşmani i-a străfulgerat un sfânt pustnic pe nişte bandiţi, care după ce i-au furat totul, au fost chemaţi înapoi să mai ia ceva ce n-au observat. Acest fapt i-a dezarmat şi s-au convertit.

Cu dragostea faţă de duşmani, ducându-i flori, l-a străfulgerat şi l-a convertit un copil pe un gardian necredincios care i-a ucis părinţii.

Cu dragostea faţă de duşmani i-a străfulgerat un misionar pe nişte indigeni răuvoitori Evangheliei. Într-o zi, pe când misionarul le predica sălbaticilor cu mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul dintre ei şi l-a scuipat în faţă. Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul şi fără să spună ceva, îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de gestul misionarului, încât pe dată câţiva dintre ei au cerut să fie botezaţi, iar mai apoi toţi ceilalţi. Când misionarul i-a întrebat de ce au cerut botezul în grup, ei i-au răspuns: "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu!"

Iată pentru ce Isus a desăvârşit Legea iubirii de Dumnezeu, coborând-o de pe buze în inimă, iar porunca iubirii de aproapele a extins-o la toţi oamenii, până la duşmani, cerând eroismul faptelor de dragoste, şi mutând accentul de pe eul nostru pe urgenţa mântuirii tuturor, după planul lui Dumnezeu. Să ne rugăm lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne harul de a înţelege şi de a împlini cuvântul tău! Amin!"

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 16.