Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 februarie 2017

Speranţa creştină - 11. Speranţa nu înşală (cf. Rom 5,1-5)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Încă de mici suntem învăţaţi că nu este un lucru frumos să ne lăudăm. În ţara mea, cei care se laudă îi numesc "păuni". Şi este corect, pentru că a ne lăuda cu ceea ce suntem sau cu ceea ce avem, în afară de o anumită mândrie, trădează şi o lipsă de respect faţă de ceilalţi, în special faţă de cei care sunt mai puţin norocoşi decât noi. Însă în acest text din Scrisoarea către Romani apostolul Paul ne uimeşte, deoarece de două ori ne îndeamnă să ne lăudăm. Aşadar, cu ce anume este corect să ne lăudăm? Pentru că dacă el îndeamnă să ne lăudăm, cu ceva este corect să ne lăudăm. Şi cum este posibil să facem asta, fără a-i ofensa pe ceilalţi, fără a exclude pe cineva?

În primul caz, suntem invitaţi să ne lăudăm cu belşugul harului de care suntem pătrunşi în Isus Cristos, prin intermediul credinţei. Paul vrea să ne facă să înţelegem că, dacă învăţăm să citim orice lucru cu lumina Duhului Sfânt, ne dăm seama că totul este har! Totul este dar! De fapt, dacă suntem atenţi, nu acţionăm - în istorie, ca şi în viaţa noastră - noi, ci înainte de toate Dumnezeu. El este protagonistul absolut, care creează orice lucru ca un dar de iubire, care ţese băteala planului său de mântuire şi care îl duce la împlinire pentru noi, prin Fiul său Isus. Nouă ni se cere să recunoaştem toate acestea, să le primim cu recunoştinţă şi să le facem să devină motiv de laudă, de binecuvântare şi de mare bucurie. Dacă facem asta, suntem în pace cu Dumnezeu şi trăim experienţa libertăţii. Şi această pace se extinde după aceea la toate domeniile şi la toate relaţiile din viaţa noastră: suntem în pace cu noi înşine, suntem în pace în familie, în comunitatea noastră, la locul de muncă şi cu persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi pe drumul nostru.

Însă Paul ne îndeamnă să ne lăudăm şi în suferinţe. Acest lucru nu este uşor de înţeles. Acest lucru ne este mai greu şi poate să pară că nu are nimic de-a face cu condiţia de pace tocmai descrisă. În schimb constituie fundamentul său cel mai autentic, cel mai adevărat. De fapt, pacea pe care ne-o oferă şi ne-o garantează Domnul nu trebuie înţeleasă ca lipsa de preocupări, de dezamăgiri, de lipsuri, de motive de suferinţă. Dacă ar fi aşa, în cazul în care am reuşi să fim în pace, acel moment s-ar termina repede şi am cădea inevitabil în descurajare. În schimb pacea care vine din credinţă este un dar: este harul de a experimenta că Dumnezeu ne iubeşte şi că este mereu alături de noi, nu ne lasă singuri nici măcar o clipă din viaţa noastră. Şi asta, aşa cum afirmă apostolul, generează răbdarea, deoarece ştim că, şi în momentele mai dure şi tulburătoare, milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt mai mari decât orice lucru şi nimic nu ne va smulge din mâinile sale şi din comuniunea cu El.

Iată deci de ce speranţa creştină este solidă, iată pentru ce nu înşală. Niciodată nu înşală. Speranţa nu înşală! Nu este întemeiată pe ceea ce noi putem să facem sau să fim şi nici pe ceea ce noi putem să credem. Fundamentul său, adică fundamentul speranţei creştine, este ceea ce poate exista mai fidel şi sigur, adică iubirea pe care însuşi Dumnezeu o nutreşte faţă de fiecare dintre noi. Este uşor de spus: Dumnezeu ne iubeşte. Toţi spunem asta. Dar gândiţi-vă un pic: fiecare dintre noi este capabil să spună: sunt sigur că Dumnezeu mă iubeşte? Nu este atât de uşor a spune asta. Dar este adevărat. Este un bun exerciţiu acesta de a ne spune nouă înşine: Dumnezeu mă iubeşte. Aceasta este rădăcina siguranţei noastre, rădăcina speranţei. Şi Domnul l-a revărsat din belşug în inimile noastre pe Duhul - care este iubirea lui Dumnezeu - ca artizan, ca garant, tocmai pentru ca să poată alimenta înlăuntrul nostru credinţa şi să menţină vie această speranţă. Şi această siguranţă: Dumnezeu mă iubeşte. "Dar în acest moment urât?" - Dumnezeu mă iubeşte. "Şi pe mine, care am făcut acest lucru urât şi rău?" - Dumnezeu mă iubeşte. Acea siguranţă nu ne-o ia nimeni. Şi trebuie să repetăm asta ca rugăciune: Dumnezeu mă iubeşte. Sunt sigur că Dumnezeu mă iubeşte. Sunt sigură că Dumnezeu mă iubeşte.

Acum înţelegem de ce apostolul Paul ne îndeamnă să ne lăudăm mereu cu toate acestea. Eu mă laud cu iubirea lui Dumnezeu, pentru că mă iubeşte. Speranţa care ne-a fost dăruită nu ne separă de ceilalţi, cu atât mai puţin ne face să-i discredităm sau să-i marginalizăm. În schimb este vorba despre un dar extraordinar pentru care suntem chemaţi să ne facem "canale", cu umilinţă şi simplitate, pentru toţi. Şi atunci lauda noastră cea mai mare va fi aceea de a avea ca Tată un Dumnezeu care nu face preferinţe, care nu exclude pe nimeni, ci care deschide casa sa pentru toate fiinţele umane, începând de la cei din urmă şi de la cei de departe, pentru ca noi ca fii ai săi să învăţăm să ne mângâiem şi să ne susţinem unii pe alţii. Şi nu uitaţi: speranţa nu înşală.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.