Enzo Bianchi: "N-aş reuşi să cred în Dumnezeu, fără Cristos"

De Bruno Quaranta

Aşa a actualizat Enzo Bianchi cartea de identitate. De la prior la prior "emerit" de Bose, comunitatea monastică pe care a întemeiat-o pe Serra d'Ivrea în 1965. Apoi "rumegând", zi după zi, Cuvântul, în lumina Conciliului, terminat în aceeaşi zi în care era pusă prima piatră a Fraternităţii.

Monferrino, din Castel Boglione, născut în 1943, capabil să fie liber până la singurătate, fiind de neam piemontez sigur, Enzo Bianchi, apropiindu-se de cei 75 de ani, cedează ştafeta lui Luciano Manicardi, dar nu abdică, pentru că încă nu este ora lui "nunc dimittis servum tuum", dispunându-se să ţină în mod diferit nuiaua.

O amintire din 8 decembrie 1965?

"Am ajuns la Bose cu două tinere şi doi tineri care în scurt timp s-au eclipsat. Şi totuşi nu am capitulat. Mă escortau o speranţă şi o nebunie radicale".

Ce lectură biblică aţi meditat atunci?

"Aveam un mic aparat de radio. Am ascultat discursul lui Paul al VI-lea care pecetluia Conciliul al II-lea din Vatican".

Papii dumneavoastră. Pacelli?

"De credincioşi venerat. L-am întâlnit în 1951, la opt ani. Câştigase, în dieceza mea, concursul «Veritas». O figură hieratică, m-a fulgerat".

Ioan al XXIII-lea?

"Papa inimii. De o statură ecumenică extraordinară".

Şi Paul al VI-lea?

"Exemplară vocaţia sa de a dialoga cu lumea. Ecclesiam suam este o enciclică de hotar".

Şi Ioan Paul al II-lea?

"Un mărturisitor al credinţei. a combătut comunismul. Concepea Biserica drept o forţă militantă. Calitatea sa cea mai mare? Determinarea cu care a favorizat dialogul interreligios. A voit ca să fac parte din delegaţia care avea misiunea de a-i încredinţa lui Alexis al II-lea, patriarh de Moscova, icoana Sfintei Fecioare Maria de Kazan. Limita sa cea mai mare? Închiderea în Biserică, impermeabilă cum era în faţa libertăţii. În schimb, în Biserică libertatea trebuie să fie o constantă, în formă de confruntare şi chiar de conflict".

Ratzinger: ce urmă lasă?

"Inteligenţa credinţei şi pasiunea pentru liturgie ca şi credinţă celebrată. Pentru aceasta am voit să-i mulţumesc şi în recenta întâlnire cu el. Nu uit desigur că m-a numit expert pentru două Sinoade ale Episcopilor: primul despre Cuvântul lui Dumnezeu şi celălalt despre noua evanghelizare".

În sfârşit, Francisc.

"Cu el libertatea s-a reconciliat cu Biserica. Neuitând, despre Bergoglio, sensibilitatea faţă de cei din urmă şi tensiunea ecumenică, artizan de gesturi care până mai ieri erau de neconceput".

N-aţi riscat niciodată să deraiaţi Comunitatea din Bose?

"Nu, nu ascund orele dificile, însă niciodată tragice. Aşa cum este, din fericire, un la sine faţă de cursul general al lucrurilor. Din 1965 până astăzi monahismul a suferit o scădere de 52%. Cultura dominantă merge într-o direcţie diferită: este individualistă, societatea lichidă este dimensiunea sa".

Crucial pentru dumneavoastră, părintele Pellegrino. S-a început procedura de beatificare a succesorului, Ballestrero. Şi cardinalul lui A merge împreună?

"Nu cred că urcarea la altare este o chestiune esenţială, structurată cum este astăzi fabrica de sfinţi. Desigur Pellegrino ar merita precedenţa. A fost de o statură intelectuală absolută, maestru de patristică, invitat peste tot să predea, precum şi apărător al libertăţii, religioase şi de cercetare".

O amintire despre părintele Pellegrino?

"Mă numea doctor Bianchi. «Doctor Bianchi, coborâţi...», adică: veniţi la Torinp. Odată cu urgenţă specială. Intrasem în vizorul Sfântului Oficiu datorită unei conferinţe la Padova. A voit înregistrarea, s-a ocupat personal să respingă obiecţiile romane".

În spaţiul de jumătate de secol s-a schimbat ideea dumneavoastră despre Dumnezeu?

"Desigur. În anii formării mele Dumnezeu se evidenţia ca un judecător, sever. O faţă care treptat îmi va apare perversă. Isus Cristos este unica naraţiune a lui Dumnezeu. N-aş reuşi să cred în Dumnezeu, fără Cristos".

În raportul dumneavoastră cu Dumnezeu a fost un moment dramatic?

"Era anul 1985, am avut o gravă criză spirituală. O lungă traversare în întuneric. Ieşit din ea, am scris în jurnalul meu: «Voi cânta milostivirea ta chiar şi stând în iad»".

Care este tentaţia monahului?

"Cine se apropie de Dumnezeu este mai ispitit decât alţii, are o cunoaştere a răului pe care alţii n-o au".

Suntem obişnuiţi să-l înţelegem pe Enzo Bianchi ca un "progresist". Există şi un Enzo Bianchi "conservator"?

"Da. Sunt fidel, foarte fidel, faţă de virtuţile ţărăneşti. Respectarea cuvântului dat. Necesitatea trudei şi a muncii. Sunt granitic din punct de vedere moral: în ce priveşte coerenţa, cultul legalităţii".

Dumneavoastră sunteţi autor al multor cărţi. De care sunteţi mai legat?

"A ne ruga cuvântul, pentru a începe. Am scris-o la treizeci de ani. Tradusă în 35 de limbi, a reintrodus - este o recunoaştere care mă onorează - lectio divina, meditarea Cuvântului, în Biserică".

Şi apoi?

"Pâinea de ieri, o călătorie în rădăcinile mele, în înţelepciunea populară, o poruncă in primis: «Fă-ţi datoria, crapă, dar mergi înainte»".

Care este rugăciunea dumneavoastră?

"Rugăciunea prin excelenţă a monahilor sunt Psalmii. Psalmul meu este 71: «Când vine bătrâneţea şi părul cărunt, o, Dumnezeule, nu mă abandona...»".

Vă gândiţi să vă mutaţi la Ierusalim, precum Carlo Maria Martini?

"Nu, voi rămâne la Boser. Şi din când în când voi vizita celelalte comunităţi ale noastre, mai mici, unde să mă reculeg mai bine".

Veţi avea mai mult timp pentru hobby-urile dumneavoastră. Care, în mod deosebit?

"Grădina. Aproape de chilia mea este un petic de pământ pe care-l cultiv personal. Roşii, ardei iuţi spanioli, mici dar nu tari, salată, ceapă: este delicioasă soup ? l'oignon...".

Există o călătorie pe care aţi vrea s-o faceţi?

"Pe care aş vrea s-o refac. În Maroc. Eram tânăr, douăzeci de ani şi ceva. Am petrecut acolo patruzeci de zile, de neuitat, cu tuaregii. Mi-au permis să stau singur cu mine însumi. Nomad printre nomazi".

(După Vatican Insider, 14 februarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.