Cardinalul Francesco Coccopalmerio: "Sacramentele pentru cei recăsătoriţi, dacă vor să se schimbe, dar nu pot"

De Andrea Tornielli

"Biserica ar putea admite la pocăinţă şi la euharistie pe credincioşii care se află într-o unire nelegitimă", care "doresc să schimbe această situaţie, însă nu pot realiza dorinţa lor". Aceasta este concluzia la care ajunge cardinalul Francesco Coccopalmerio, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative, autor al unui mic volum tocmai publicat de Libreria Editrice Vatican (Capitolul al optulea al exortaţiei apostolice post-sinodale Amoris laetitia), circa cincizeci de pagini dedicate în întregime chestiunii posibilei admiteri la sacramente pentru cei care trăiesc în situaţii "iregulare". "Cred că putem considera, cu conştiinţă sigură şi liniştită, că doctrina, în acest caz, este respectată", scrie cardinalul.

O lectură atentă şi critică

De notat înainte de toate metoda folosită de cardinalul canonist: o lectură critică şi foarte atentă a textului papal, cu intenţia de a-i percepe, prin toate posibilele trimiteri interne, semnificaţia autentică. Coccopalmerio aminteşte că această parte a documentului "nu este foarte amplă, pentru că este compusă numai din douăzeci şi două de numere, de la nr. 291 la nr. 312, dar este foarte densă şi de aceea prezintă dificultăţi mai mari de analiză şi de înţelegere. La asta trebuie să se adauge - admite el cu sinceritate - o anumită non-organicitate, adică o succesiune nu întotdeauna ordonată a temelor tratate".

Reafirmată indisolubilitatea

Cardinalul aminteşte, citându-le, textele exortaţiei care conţin "cu claritate absolută toate elementele doctrinei despre căsătorie în deplină coerenţă şi fidelitate faţă de învăţătura tradiţională a Bisericii". Exortaţia afirmă în mod repetat "voinţa fermă de a rămâne fideli faţă de învăţătura Bisericii despre căsătorie şi familie". Şi aminteşte că "în niciun mod Biserica nu trebuie să renunţe de a propune idealul deplin al căsătoriei, proiectul lui Dumnezeu în toată măreţia sa... Lâncezeala, orice formă de relativism, sau un respect excesiv faţă de momentul de a-l propune, ar fi o lipsă de fidelitate faţă de Evanghelie şi chiar o lipsă de iubire a Bisericii faţă de tinerii înşişi".

Condiţiile subiective ale "iregularilor"

Paginile cele mai dense şi articulate ale cărţii sunt cele referitoare la "condiţiile subiective sau condiţiile de conştiinţă ale diferitelor persoane şi în diferitele situaţii iregulare şi problema legată a admiterii la sacramentele pocăinţei şi euharistiei". Coccopalmerio subliniază că limitele şi obstacolele nu depind pur şi simplu de o eventuală necunoaştere a normei în vigoare, pentru că, aşa cum afirma deja Papa Wojtyła, "un subiect, deşi cunoaşte bine norma, poate să aibă mare dificultate în a înţelege valori cuprinse în norma morală sau se poate afla în condiţii concrete care nu-i permit să acţioneze altfel şi să ia alte decizii fără un nou păcat". Trei sunt motivaţiile care ar scuti persoana "iregulară" de faptul de a fi în stare de păcat de moarte: o eventuală "necunoaştere a normei" şi de aceea nevinovăţia în cazul încălcării normei însăşi; o "mare dificultate de a înţelege valorile cuprinse în norma morală"; "condiţii concrete care nu-i... permit să acţioneze diferit şi să ia alte decizii fără un nou păcat", "factori care limitează capacitatea de decizie".

Conştiinţa iregularităţii

A treia dintre motivaţii "este cea mai problematică". Amoris laetitia, citându-l şi pe Ioan Paul al II-lea, vorbeşte despre cupluri care deşi au "conştiinţa iregularităţii propriei situaţii" au "mare dificultate de a se întoarce înapoi fără a simţi în conştiinţă că s-ar cădea în noi păcate", şi situaţii în care "bărbatul şi femeia, din motive serioase - cum ar fi, de exemplu, educarea copiilor - nu pot satisface obligaţia despărţirii". Coccopalmerio afirmă că textul, deşi nu afirmă asta în mod explicit, presupune în mod implicit că aceste persoane au intenţia "să schimbe condiţia lor ilegitimă". Adică îşi pun "problema de a se schimba", deci au "intenţia sau, cel puţin, dorinţa" de a face asta.

Un caz concret

Cardinalul dă un exemplu concret pentru a explica tot ceea ce tocmai a afirmat, propunând pe cel "al unei femei care a mers să convieţuiască împreună cu un bărbat căsătorit canonic şi abandonat de soţie cu trei copii încă mici. Ei bine, această femeie l-a salvat pe bărbat dintr-o stare de profundă depresie morală, probabil de ispita de sinucidere; a crescut cei trei copii nu fără jertfe însemnate; unirea lor durează de acum de zece ani; s-a născut un nou copil. Femeia despre care vorbim are conştiinţă deplină că este într-o situaţie iregulară. Ar vrea cu sinceritate să-şi schimbe viaţa. Dar, evident, nu poate. De fapt, dacă ar părăsi unirea, bărbatul s-ar întoarce în condiţia de dinainte, copiii ar rămâne fără mamă. Aşadar, a părăsi unirea ar însemna a nu îndeplini îndatoriri grave faţă de persoane în sine nevinovate. De aceea este evident că n-ar putea să se întâmple «fără un nou păcat»".

"Ca frate şi soră" şi fidelitatea în pericol

Cardinalul aminteşte ceea ce s-a stabilit de Ioan Paul al II-lea în Familiaris consortio, adică posibilitatea de a se spovedi şi de a primi împărtăşania cu condiţia de a se angaja să trăiască precum "frate şi soră", adică abţinându-se de la raporturile sexuale. Şi subliniază şi că excepţia în această privinţă ridicată de Amoris laetitia se întemeiată pe un text din constituţia conciliară Gaudium et spes: "În aceste situaţii, mulţi, cunoscând şi acceptând posibilitatea de a convieţui «ca frate şi soră» pe care Biserica le-o oferă lor, afirmă că, dacă lipsesc unele exprimări de intimitate, «nu este rar ca fidelitatea să fie pusă în pericol şi să poată fi compromis binele copiilor»". Aşadar, sugerează autorul cărţii, "atunci când angajarea de a trăi «ca frate şi soră» se revelează posibilă fără dificultăţi pentru raportul de cuplu, cei doi convieţuitori s-o accepte de bunăvoie". În schimb dacă această angajare "determină dificultăţi, cei doi convieţuitori par în sine neobligaţi, pentru că există cazul subiectului despre care vorbeşte nr. 301 cu această expresie clară: «se poate afla în condiţii concrete care nu-i permit să acţioneze altfel şi să ia alte decizii fără un nou păcat»".

Cele două condiţii esenţiale

"Aşadar, Biserica ar putea admite la pocăinţă şi la euharistie - conclude Coccopalmerio - credincioşii care se află în unire nelegitimă, care însă verifică două condiţii esenţiale: doresc să schimbe această situaţie, însă nu pot realiza dorinţa lor. Este evident că aceste condiţii esenţiale de mai sus vor trebui să fie supuse unui discernământ atent şi autoritar din partea autorităţii ecleziale". Niciun subiectivism, ci spaţiu pentru raportul cu preotul. Cardinalul afirmă că ar putea să fie "necesar" sau cel puţin "destul de util un serviciu la curie", în care episcopul "să ofere o consultanţă corespunzătoare sau şi o autorizare specifică acestor cazuri de admitere la sacramente".

Obstacolul "scandalului"

Rămâne de depăşit, mai afirmă cardinalul, obstacolul "scandalului", adică judecata eronată conform căreia admiterea unora dintre aceşti credincioşi ar însemna a afirma regularitatea unirii lor, aşadar că "o căsătorie ori nu este necesară ori nu este indisolubilă". Pentru a evita scandalul trebuie "instruiţi credincioşii oferindu-le" parametri de judecată expuşi până aici.

Doctrina respectată

"Cred că putem considera, cu conştiinţă sigură şi liniştită - explică Francesco Coccopalmerio - că doctrina, în acest caz, este respectată. Doctrina indisolubilităţii căsătoriei este în acest caz respectată, deoarece credincioşii în situaţia imaginată se află în uniri nelegitime, ba chiar, mai precis, putem afirmă desigur că această condiţie este în mod obiectiv de păcat grav. Doctrina căinţei sincere care conţine propunerea de a schimba propria condiţie de viaţă ca o condiţie necesară pentru a fi admişi la sacramentul pocăinţei este respectată în acest caz, deoarece credincioşii în situaţiile imaginate, pe de o parte, au conştiinţă, au convingere, despre situaţia de păcat obiectiv în care se află actualmente şi, pe de altă parte, au propunerea de a schimba condiţia lor de viaţă, chiar dacă, în acest moment, nu sunt în măsură să realizeze propunerea lor".

Cine nu poate să fie admis

Biserica, în schimb, cui "nu poate în mod absolut - ar fi o contradicţie evidentă - să acorde" sacramentele? Credinciosului care, "ştiind că este în păcat grav şi putând să se schimbe, n-ar avea însă nicio intenţie sinceră de a realiza această propunere". Este ceea ce afirmă Amoris laetitia: "Desigur, dacă unul arată un păcat obiectiv ca şi cum ar face parte din idealul creştin, sau vrea să impună ceva diferit de ceea ce învaţă Biserica, nu poate pretinde să catehizeze sau să predice, şi în acest sens există ceva ce îl separă de comunitate. Are nevoie să asculte din nou vestirea Evangheliei şi invitaţia la convertire...".

(După Vatican Insider, 14 februarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.