Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 februarie 2017

Speranţa creştină - 10. Speranţa izvor al întăririi reciproce şi al păcii (1Tes 5,12-22)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Miercurea trecută am văzut că sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Tesaloniceni, îndeamnă să rămânem înrădăcinaţi în speranţa învierii (cf. 5,4-11), cu acel frumos cuvânt "vom fi mereu cu Domnul" (4,17). În acelaşi context, apostolul arată că speranţa creştină nu are numai o respiraţie personală, individuală, ci şi comunitară, eclezială. Noi toţi sperăm; noi toţi avem speranţă, şi comunitar.

Pentru aceasta, privirea este imediat lărgită de Paul la toate realităţile care compun comunitatea creştină, cerându-le să se roage unele pentru altele şi să se susţină reciproc. Să ne ajutăm reciproc. Dar nu numai să ne ajutăm în nevoi, în multele nevoi ale vieţii zilnice, ci să ne ajutăm în speranţă, să ne susţinem în speranţă. Şi este o întâmplare că începe tocmai făcând referinţă la cei cărora le este încredinţată responsabilitatea şi conducerea pastorală. Sunt primii care sunt chemaţi să alimenteze speranţa, şi asta nu pentru că sunt mai buni decât ceilalţi, ci în virtutea unei slujiri divine care merge dincolo de puterile sale. Pentru acest motiv, au nevoie mai mult ca oricând de respectarea, de înţelegerea şi de sprijinul binevoitor a tuturor.

Apoi atenţia este îndreptată spre fraţii care riscă mai mult de a pierde speranţa, de a cădea în disperare. Noi avem mereu ştiri despre oameni care cad în disperare şi fac lucruri urâte... Disperarea îi duce la atâtea lucruri urâte. Referinţa este la cel care este descurajat, la cel care este slab, la cel care se simte dărâmat de povara vieţii şi a propriilor păcate şi nu mai reuşeşte să se ridice. În aceste cazuri, apropierea şi căldura întregii Biserici trebuie să devină şi mai intense şi iubitoare şi trebuie să asume forma deosebită a compătimirii, care nu înseamnă a avea compătimire: compătimirea înseamnă a pătimi cu celălalt, a suferi cu celălalt, a mă apropia de cel care suferă; un cuvânt, o mângâiere, dar care să vină din inimă; aceasta este compătimirea. Pentru cel care are nevoie de întărire şi de mângâiere. Aceste lucru este deosebit de important: speranţa creştină nu poate să nu ţină cont de caritatea genuină şi concretă. Acelaşi apostol al oamenilor, în Scrisoarea către Romani, afirmă cu inima în mână: "Iar noi, cei tari - care avem credinţa, speranţa, sau nu avem atâtea dificultăţi -, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne complacem în noi înşine" (15,1). A purta, a purta slăbiciunile altuia. Apoi, această mărturie nu rămâne închisă în graniţele comunităţii creştine: răsună în toată vigoarea sa şi în afară, în contextul social şi civil, ca apel de a nu crea ziduri ci punţi, de a nu răsplăti răul cu rău, de a învinge răul cu binele, ofensa cu iertarea - creştinul nu poate spune niciodată: mi-o vei plăti!, niciodată; acesta nu este un gest creştin; ofensa se învinge cu iertarea -, de a trăi în pace cu toţi. Aceasta este Biserica! Şi asta e ceea ce realizează speranţa creştină, când asumă trăsăturile puternice şi în acelaşi timp duioase ale iubirii. Iubirea este puternică şi duioasă. Este frumoasă.

Se înţelege aşadar că nu învăţăm să sperăm singuri. Nimeni nu învaţă să spere singur. Nu este posibil. Speranţa, pentru a se alimenta, are nevoie în mod necesar de un "trup", în care diferitele mădulare se susţin şi se încurajează reciproc. Asta înseamnă că, dacă sperăm, este pentru că atâţia fraţi ai noştri şi surori ale noastre ne-au învăţat să sperăm şi au ţinut vie speranţa noastră. Şi între aceştia, se disting cei mici, cei săraci, cei simpli, cei marginalizaţi. Da, pentru că nu cunoaşte speranţa cel care se închide în propria bunăstare: speră numai în bunăstarea sa şi asta nu e speranţă: este siguranţă relativă; nu cunoaşte speranţa cel care se închide în propria satisfacţie, cel care se simte mereu în ordine... În schimb speră cei care experimentează în fiecare zi încercarea, precaritatea şi propria limită. Aceşti fraţi ai noştri ne dau mărturia cea mai frumoasă, cea mai puternică, pentru că rămân fermi în încrederea în Domnul, ştiind că, dincolo de tristeţe, de asuprire şi de inevitabilitatea morţii, ultimul cuvânt va fi al său şi va fi un cuvânt de milostivire, de viaţă şi de pace. Cine speră, speră să audă într-o zi acest cuvânt: "Vino, vino la mine, frate; vino, vino la mine, soră, pentru toată veşnicia".

Dragi prieteni, dacă - aşa cum am spus - locuinţa naturală a speranţei este un "trup" solidar, în cazul speranţei creştine acest trup este Biserica, în timp ce suflul vital, sufletul acestei speranţe este Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt nu putem avea speranţă. Iată aşadar pentru ce apostolul Paul ne invită la sfârşit să-l invocăm încontinuu. Dacă nu este uşor să credem, cu atât mai puţin uşor este să sperăm. Este mai dificil a spera decât a crede, este mai dificil. Dar când Duhul Sfânt locuieşte în inimile noastre, El ne face să înţelegem că nu trebuie să ne temem, că Domnul este aproape şi se îngrijeşte de noi; şi El modelează comunităţile noastre, în Rusalii perene, ca semne vii de speranţă pentru familia umană. Mulţumesc.

_________________

APELURI

Ieri, la Osaka în Japonia, a fost proclamat fericit Justus Takayama Ukon, credincios laic japonez, mort martir la Manila în 1615. Decât să coboare la compromisuri, a renunţat la onoruri şi beneficii acceptând umilirea şi exilul. A rămas fidel lui Cristos şi Evangheliei; pentru aceasta reprezintă un minunat exemplu de tărie în credinţă şi de dăruire în caritate.

Astăzi se celebrează Ziua de rugăciune şi reflecţie împotriva traficului de persoane, dedicată anul acesta îndeosebi copiilor şi adolescenţilor. Îi încurajez pe toţi cei care în diferite moduri ajută minorii reduşi la sclavie şi abuzaţi să se elibereze de această asuprire. Doresc ca aceia care au responsabilitate de conducere să combată cu hotărâre această plagă, dând glas fraţilor noştri mai mici, umiliţi în demnitatea lor. Trebuie făcut orice efort pentru a elimina acest delict ruşinos şi intolerabil.

Sâmbăta viitoare, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, va fi a 25-a Zi Mondială a Bolnavului. Celebrarea principală va avea loc la Lourdes şi va fi prezidată de cardinalul secretar de stat. Invit să ne rugăm, prin mijlocirea sfintei noastre Mame, pentru toţi bolnavii, în special pentru cei mai gravi şi mai singuri, precum şi pentru toţi cei care se îngrijesc de ei.

Revin la celebrarea de astăzi, Ziua de rugăciune şi reflecţie împotriva traficului de persoane, care se celebrează astăzi pentru că astăzi este sărbătoarea sfintei Iosefina Bakhita [arată o broşură care vorbeşte despre ea]. Această tânără redusă la sclavie în Africa, exploatată, umilită, n-a pierdut speranţa şi a dus înainte credinţa, şi a ajuns să sosească în Europa ca migrantă. Şi aici a simţit chemarea Domnului şi s-a făcut sora. S-o rugăm pe sfânta Iosefina Bakhita pentru toţi migranţii, refugiaţii, exploataţii care suferă aşa de mult, aşa de mult.

Şi vorbind despre migranţi alungaţi, exploataţi, eu aş vrea să mă rog cu voi, astăzi, în mod special pentru fraţii noştri şi surorile noastre Rohinya: alungaţi din Myanmar, merg dintr-o parte în alta pentru că nu-i vor... Sunt oameni buni, oameni paşnici. Nu sunt creştini, sunt buni, sunt fraţi şi surori ai noştri! Suferă de mulţi ani. Au fost torturaţi, ucişi, pur şi simplu pentru că duc înainte tradiţiile lor, credinţa lor musulmană. Să ne rugăm pentru ei. Vă invit să ne rugăm pentru ei pe Tatăl nostru care este în ceruri, toţi împreună, pentru fraţii noştri şi surorile noastre Rohinya. "Tatăl nostru...".

Sfânta Iosefina Bakhita - roagă-te pentru noi. Şi aplauze pentru sfânta Iosefina Bakhita!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.