Reflecţie la duminica a 5-a de peste an - Anul A - 2017

Creştinul este omul care trebuie să fie în lumea aceasta sare, lumină şi reper spre cer.

Pentru că în viaţa noastră sunt momente când trebuie să acţionăm în mod nevăzut, dar simţit, "ca sarea în bucate", dar sunt şi momente când trebuie să acţionăm văzut "ca o candelă aprinsă într-un întunecos", Isus ne spune în evanghelia de astăzi (cf. Mt 5,13-16), nouă, celor care am început să credem în el şi să urcăm scara virtuţilor din cele 9 fericiri, că în mijlocul lumii unde el ne-a trimis ca "pescari de oameni" (cf. Mt 4,19; Mc 1,17), trebuie să fim şi ca "sarea" şi ca "lumina", pentru a-i putea scoate pe oameni din apatia şi întunericul lor şi să-i putem aduce la mântuirea lui.

Isus a pornit înnoirea lumii şi recrearea lumii după chipul său, iar noi, creştinii, care am devenit prin Botez "trupul, sufletul, inima, gura, mâinile şi picioarele lui Cristos", adică "alţi Cristoşi", trebuie să continuăm buna sa lucrare de recreare şi de înnoire a lumii, până la desăvârşirea ei. Ca şi sfântul apostol Paul, care ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi, nici noi nu trebuie să ştim nimic altceva între oameni decât pe Isus cel răstignit pentru fericirea lor veşnică. Şi pentru asta trebuie să avem şi noi simplitatea vorbirii şi purtării lui, care este însăşi simplitatea lui Isus pusă în noi (cf. 1Cor 2,1-5).

De aceea, Isus ne-a spus: "Voi sunteţi sarea pământului" (Mt 5,13)! Sarea este un compus mineral format din două elemente, sodiu şi clor, două otrăvuri, dar, armonizate perfect de Dumnezeu, le-a făcut să slujească vieţii omului.

La rândul său, omul, asemănat astăzi de Isus cu "sarea", este şi el un compus, dar "divin", format şi el din două elemente total diferite, un trup luat din pământ şi un suflet nemuritor luat din însăşi fiinţa divină. Aceste elemente armonizate şi ele perfect de Dumnezeu şi primind ele chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), au dat omul raţional, omul capabil de a-l cunoaşte, de a-l iubi şi de a-l sluji pe Dumnezeul creaţiei, dar şi pe semenii săi, spre fericirea lui din timp şi în veşnicie.

Aşa cum spunea Isus în evanghelia de astăzi, omul, ca şi sarea, se poate strica şi el, şi astfel din "foarte bun", cum a fost ieşit din mâinile lui Dumnezeu, poate să devină "foarte rău", indignând pe Dumnezeu şi pe semeni (cf. Gen 1,31; 6,6). Această nenorocire s-a întâmplat omului şi întregii creaţii, din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24).

Sarea se strică din două motive principale, fie când i se adaugă elemente străine, fie când i se separă elementele chimice din care este compusă. Sarea astfel stricată se descompune în elementele chimice din care a fost creată de Dumnezeu şi devine otravă care nu mai este bună de nimic decât de aruncat afară pentru a strânge noroiul de pe uliţe şi pentru a fi călcată în picioare de oameni. Iar contemporanii lui Isus vedeau sarea stricată aruncată în noroiul uliţelor lor.

Omul, ca şi sarea, se poate strica şi el, şi din "foarte bun" cum a fost ieşit din mâinile lui Dumnezeu, poate să devină "foarte rău", indignând pe Dumnezeu şi pe semeni (cf. Gen 1,31; 6,6). Ca şi sarea, omul poate să devină stricat şi o mare otravă, tot când, fie i se adaugă elemente străine la cele puse de Dumnezeu în el la creaţie, fie când este abordat, fie numai ca trup, sau fie numai ca suflet.

Să concretizăm prin câteva asemănări. De exemplu, dacă omului i se adaugă la Duhul Domnului pus în el la creaţie, duhul cel rău, duhul lumii, duhul păcatului sau alte duhuri rele, atunci omul nu numai că îl leapădă pe Dumnezeu, dar îşi pierde gustul şi menirea, devenind o otravă puternică mai întâi pentru el însuşi şi apoi şi pentru cei din jur. Sau, când la ţărâna din el omul îşi adaugă o altă ţărână nepermisă de Dumnezeu, omul nu numai că îl leapădă pe Dumnezeu şi credinţa în el, dar devine otravă pentru el însuşi şi pentru cei din jurul său. Apoi, omul, trup şi suflet nemuritor, despărţit de Dumnezeu, trăieşte numai ca trup sau fie numai ca suflet, atunci degenerează şi devine o otravă atât pentru el însuşi cât şi pentru cei din jur. Aici să ne gândim numai la câte rele au produs, fie ateismul care nega sufletul, fie pietismul care nega trupul.

Apoi, dacă vom privi în Biblie, vom vedea că toţi oamenii "sare stricată" care au acceptat duhul rău lângă Duhul lui Dumnezeu, au devenit imediat chinuiţi în ei înşişi şi cauză de suferinţă pentru cei din jurul lor. În Vechiul Testament, să privim numai la răutatea şi chinul interior al lui Cain, care după ce a primit duhul cel rău, şi-a ucis fratele său Abel şi a rămas fără pace şi rătăcitor (cf. Gen 4,8-14). Iar în Noul Testament, să privim numai la chinul interior al lui Iuda, după ce a acceptat duhul cel rău în sufletul său (cf. In 13,27), ajunge să-l vândă pe Isus (cf. Mt 26,48) şi apoi să se spânzure (cf. Mt 27,5)

Şi iarăşi, dacă vom privi în Biblie, vom vedea că toţi oamenii care au acceptat disocierea de Dumnezeu, au murit, căci creatura fără Creator dispare (cf. GS 36); duhul li s-a dus înapoi la Dumnezeu, iar trupul li s-a dus în pământul din care a fost luaţi. Întreg capitolul 5 din Geneză este o continuă relatare că, după păcat, Adam şi Eva, şi toţi oamenii care s-au născut după ei, după ce au îndurat grele suferinţe, au murit (cf. Gen 5,5-31).

Dar ferice de noi, căci Isus Cristos a venit pe pământ, de la Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt, pentru a-l "recrea" şi pentru a-l repune pe om pe făgaşul normal, armonios şi fericit de la început. Prin jertfa crucii, unde şi-a lăsat trupul şi sufletul zdrobite de suferinţe, a declanşat noua creaţie, prin care omul care crede în el şi îl urmează este readus la armonia, sfinţenia, demnitatea şi fericirea de la început.

Apostolii şi ucenicii lui Isus din toate timpurile au fost deja readuşi la armonia, sfinţenia, fericirea şi demnitatea de la început. Dar creştinii reprezintă acum, în 2017 numai 31,7% din populaţia globului, pe când Isus a venit pe pământ, a suferit, a murit şi a înviat, pentru a reda armonia, sfinţenia, fericirea şi demnitatea de la început tuturor pământenilor. În acest sens, pe lângă atragerea la sine pe care o fac de la înălţimea cerului Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (cf. In 6,44; 12,32; Os 11,4), Isus, i-a trimis şi pe toţi răscumpăraţii săi, să-i adune pe toţi oamenii la sine (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; In 15,16), pentru a le reda şi lor armonia interioară, sfinţenia vieţii, fericirea şi demnitatea de la început, pierdute prin păcat.

De aceea, Isus ne-a spus nouă, celor răscumpăraţi, celor recreaţi după chipul său: "Voi sunteţi sarea pământului" (Mt 5,13)!

Aşa cum sarea bună dă gust mâncărurilor, tot astfel ucenicul lui Isus trebuie să dea gust creştin mediului în care trăieşte. Isus lipseşte din gustul lumii de astăzi care este nesărată creştin în gândire, vorbire, acţiune, purtare, îmbrăcăminte, obiceiuri, muzică, literatură, artă, cinematografie, modă etc. Sfinţii au revoluţionat lumea din timpul în care au trăit cu "sarea" învăţăturii lui Cristos. De aceea sfântul Petru lansează chemarea la sfinţenie pentru toţi oamenii din toate timpurile (cf. 1Pt 1,15-16).

Aşa cum sarea bună conservă alimentele, ferindu-le de stricăciune, tot astfel creştinul trebuie să conserve credinţa în lume şi să o ferească de stricăciune. Văzându-ne oamenii trebuie să le fie mai uşor să fie mai buni, cum le era uşor: copiilor când apărea în mijlocul lor sfântul Dominic Savio; tinerilor când apărea între ei sfântul Francisc din Assisi sau sfântul Toma de Aquino; studenţilor când apărea în mijlocul lor sfântul Alois de Gonzaga.

Aşa cum sarea bună topeşte gheaţa, tot astfel creştinul trebuie să topească gheaţa din inimile şi relaţiile dintre oameni. Astăzi asistăm la relaţii îngheţate între om şi Dumnezeu, om şi om, soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori, soacră şi noră, vecin şi vecin, patron şi angajat, preot şi credincios, om şi animal, om şi natură etc. Prin cuvintele şi faptele noastre trebuie să dezgheţăm toate aceste relaţii prin căldura pe care Isus a pus-o în noi prin Botez şi învăţătura lui. Sfântul Francisc din Assisi şi sfântul Ioan al Crucii spuneau: "Creştinul trebuie să aducă iubire acolo unde este ură; trebuie să aducă căldură acolo unde este răceală; unde este ceartă să aducă iertare".

Noi, care am primit de la Isus armonia, sfinţenia, fericirea şi demnitatea de la început, odată cu garanţia învierii, oare vom refuza să fim "sare bună", pentru atâţia oameni care mai suferă încă din cauza duhului rău şi a păcatului şi îi fac să sufere şi pe alţii, deşi Isus ne-a mântuit de peste două mii de ani? Şi să nu uităm că, dacă nu vom fi "sare bună" pentru oamenii de mântuit, atunci vom fi otravă pentru ei, îi vom duce pierzare şi ne vom pierde şi noi împreună cu ei (cf. Ez 3,18-19).

Să ne gândim numai la cât rău au făcut, cât au dăunat evangheliei şi timp au întârziat mântuirea printre păgâni, conquistadorii spanioli, prin necredinţa, lăcomia şi violenţa lor. Conquistadorii erau nişte creştini "sare stricată", căci, pe lângă Duhul lui Cristos, purtau în ei şi duhul lui mamona şi duhul lumii; deşi mărturiseau cu gura împărăţia cerurilor, căutau cu sabia pământurile şi aurul indigenilor. De aceea, indigenii preferau să moară decât să devină creştini asemenea conquistadorilor.

Isus şi Duhul Sfânt din paginile Bibliei ne îndeamnă: "Fiţi sarea pământului" (cf. Mt 5,13). Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii" (cf. Mc 9,50). "Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, că să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col 4,6). "Un răspuns este bun pentru o persoană, este bun pentru o alta" (Prov 26,4-5). "Fiţi gata să răspundeţi oricui va cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă" (1Pt 3,15).

A doua mare însărcinare primită de toţi creştinii de la Isus este de a fi "Lumina lumii" şi "cetate de reper pe munte" (cf. Mt 5,14-15).

Aşa cum Isus a fost "Lumina lumii" (In 8,12) şi reper sigur spre împărăţia cerurilor (cf. In 11,9), la fel şi noi, ucenicii şi mântuiţii lui, trebuie să fim lumini şi cetate de reper pentru cei care doresc mântuirea lui Isus. Aşa au fost şi în Vechiul Testament credincioşii: Abraham în mijlocul comunităţi în care trăia. Iosif cel drept vândut de fraţii săi în mijlocul egiptenilor. Daniel între păgânii din Babilon. Toţi aceştia i-au făcut pe oamenii din jurul lor să vadă şi să înţeleagă că este numai un singur Dumnezeu viu şi atotputernic care guvernează lumea şi să-i determine pe mulţi să vină la închinarea lui.

În Isus, omenirea care umbla în întuneric a văzut pentru prima dată după păcat, lumina divină, lumina adevărată pe care o pierduse (cf. Mt 4,16; Is 9,2). Pentru a fi lumina celor care zăcea în întuneric, s-a născut la Betleem, a trăit la Nazaret şi a locuit la Cafarnaum, a predicat începând din Galileea neamurilor, toate locuri unde se pierduse lumina lui Dumnezeu. Şi mulţi oameni din aceste locuri au primit lumina lui Isus. Sfântul Paul le scria creştinilor din timpul său: "Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul" (Ef 5,8).

Scriitorul bisericesc Tertulian (160-220) ne spune că primii creştini care prin iubirea şi purtarea lor frumoasă, îi determinau pe păgânii timpului lor, să-l laude pe Dumnezeul creştinilor şi să se facă creştini cu miile.

Ca şi sarea, lumina albă este şi ea compusă din mai multe culori, şapte la număr: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet, culori armonios îmbinate de Dumnezeu, spre ajutorul omului. Dar, ca şi sarea, lumina se poate strica şi ea, fie prin adaos de alte culori, fie prin scoaterea de culori. Lumina modificată devine nocivă pentru ochi. Creştinul "lumină" modificat, fie prin adausuri de "culori străine" la lumina lui Cristos, fie prin scoaterea de "culori necesare", devine întuneric.

Vedem că tot mai mulţi creştini de astăzi se conduc mai mult după învăţături şi practici religioase luate din religiile păgâne, uitând că Isus a pătimit şi a murit spre a ne elibera de ele. Iar alţii urmaşi ai lui Cristos separă şi combină după plac învăţături inseparabile şi de necombinat, şi astfel iau din religia creştină numai ceea ce le satisface obrocul. De exemplu iau numai: milostivirea divină fără convertire, care este scopul milostivirii (cf. 2Pt 3,9); lucrul puţin, dar vor plată mare (cf. 2Tes 3,11-12); faptele celor de la stânga şi vor plata celor de la dreapta (cf. Mt 25,45-46); alergatul spre iad şi ajungerea în paradis (cf. 1Cor 9,26); drepturile celor căsătoriţi, dar fără căsătorie şi fără naştere de copii (cf. Evr 13,4). Toţi aceşti creştini, uitând chemarea: "Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii (Ef.5,8), devin pentru cei din jurul lor întuneric. Dar cum spune sfântul Paul: "Nu vă înşelaţi. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal 6,7-8).

Se zice că un om rătăcit în noapte a auzit un glas salvator şi a început să alerge înspre el. Cum totul era întuneric în jur, l-a un moment dat s-a izbit violent de un obstacol şi a murit. Când dimineaţă a fost găsit, era mort lângă un felinar fără bec. Dacă felinarul ar fi avut bec care luminează, omul nostru s-ar fi salvat. Din păcate, mulţi dintre creştinii pe care Dumnezeu i-a pus ca "lumini" pe pământ, sunt cu becul spart sau furat de satana şi de lume. Lumea se "ciocneşte" cu ei şi moare sufleteşte. De aceea, spre învăţătură un filozof orb purta noapte un felinar cu el, nu ca să vadă, căci era orb, ci ca să nu fie obstacol pentru alţii. Ucenicul care nu este lumină, este întuneric şi obstacol pentru cei care aleargă căutând lumina mântuirii. Voi sunteţi lumina lumii. De aceea să nu uită ceea ce spune Isus: Voi sunteţi lumina lumii. Voi sunteţi o cetate aşezată pe munte. Voi sunteţi Noul Ierusalim (cf. Ap 3,12; 21,2).

Un ofiţer francez se lăuda odată în faţa familiei cu "isprăvile" sale militare din Africa. Atunci o nepoţică l-a întrebat scurt: "Dar pentru Dumnezeu şi viaţa veşnică ce aţi făcut acolo?" A rămas mut. Pentru Dumnezeu şi viaţa veşnică nu făcuse nimic acolo şi nici în altă parte. Dar de atunci a început să facă "ceva", s-a făcut misionar, s-a dus în Africa, a predicat evanghelia acolo unde altă dată a răspândit întunericul, a murit martir şi a ajuns astăzi fericitul Charles Eug?ne de Foucauld (1858-1916).

Acest om a avut şansa găsirii unei mici luminiţe, nepoţica, care la pus pe calea lui Dumnezeu.

Dar, cum spuneam mai sus, lumina albă este formată din mai multe culori, adică lumina noastră se poate manifesta în mai multe feluri oamenilor de mântuit.

Prima lectură ne indică nişte fapte de lumină pe care orice credincios, vechi sau nou, mic sau mare, trebuie să le împlinească: "Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău! Atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede. Dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul şi vorbirea păcătoasă; dacă îţi vei da hrana pentru cel înfometat şi vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare" (Is 58,7-10).

Cu astfel de fapte au luminat: sfântul Ioan Milostivul, sfânta Elisabeta a Ungariei, sfântul Iosif Cotolengo, sfântul Vincenţiu de Paul, sfânta Tereza de Calcutta, etc. Cu astfel de fapte să luminăm şi noi oamenii pe care îi întâlnim. Sfinţii chiar şi când nu aveau bunuri pentru a lumina cu ele, le cerşeau. Cine voieşte să facă cu adevărat ceva vei găsi o cale; iar cine nu vrea să facă, vei găsi o scuză.

Doamne, Isuse Cristoase, fă-ne ca asemene ţie, să fim şi noi, sare bună a pământului, lumină fără obrocul satanei şi cetate de reper pe munte, pentru ca prin noi oamenii să găsească calea spre tine şi spre mântuirea ta. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.