Reflecţie la prima zi a Postului Mare, Miercurea Cenuşii - 2017

Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie (cf. Mc 1,15)

Astăzi Biserica şi creştinii cei buni încep rememorarea anuală a patimilor şi morţii mântuitoare a Domnului nostru Isus Cristos, pătimiri şi moarte care se vor încheia cu învierea şi înălţarea lui glorioase la cer. Tot astăzi creştinii cei buni înţeleg, aşa cum spune sfântul Augustin (354-430): "Cel care i-a creat fără de ei, nu-i va mântui fără de ei".

Căci iată ce ne spune sfântul Paul: "Dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Cristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare" (Rom 5,15-16).

Să reţinem aici un lucru foarte important: păcatul lui Adam a trecut la toţi oamenii fără să-i întrebe pe oameni dacă vor aceasta. Mântuirea lui Isus de la cruce, a adus "o hotărâre de iertare", dar care iertare se dă numai celor care o doresc şi o caută. Mă explica cu două relatări din sfânta Scriptură.

Prima relatare este din Vechiul Testament. În urma murmurărilor evreilor nemulţumitori de mana şi apa din pustiu, s-au ivit din pământ şerpi veninoşi care-i muşcau pe oameni de moarte. Strigând ei către cer, Dumnezeu, i-a poruncit lui Moise: "Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi". Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia" (cf. Num 21,8-9). Deci nu toţi cei muşcaţi vor fi vindecaţi şi vor trăi, ci numai cei care vor privi spre şarpele de aramă. Prin păcatul lui Adam, toţi oamenii fără excepţie au fost muşcaţi mortal de "şarpele diavol", dar nu toţi oamenii muşcaţi de şarpele diavol vor fi vindecaţi şi mântuiţi, ci numai cei care vor privi şi vor striga spre Cristos, cel înălţat pe Golgota, spre vindecarea şi mântuirea lor.

Cea de-a doua relatare este din Noul Testament. Isus, vorbind cu Nicodim, un membru al Sinedriului care venea noaptea la el de frica iudeilor, i-a spus: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Deci, Dumnezeu "l-a dat", "l-a jertfit", pe Isus, Fiul său, pentru toţi condamnaţii păcatului, dar nu toţi condamnaţii păcatului vor scăpa şi se nor mântui, ci numai cine "va crede în el".

Am făcut aceste scurte precizări, pentru ca să înţelegem de suntem astăzi şi la această oră aici în biserică, pe când mulţi alţii oameni liberi sunt în alte părţi. Suntem aici, în biserică, astăzi în prima zi a Postului Mare, zi care datorită impunerii cenuşii în semn de pocăinţă se numeşte şi Miercurea cenuşii, pentru a fi alături de Isus care astăzi îşi începe anuala sa patima mântuitoare; să fim alături de Isus care îşi începe astăzi pătimirile mântuitoare pentru toţi păcătoşii lumii, dar nu ca simplii spectatori pasivi (aşa cum spunea cineva că îi place să fie în Biserică, deşi la scena Calvarului nimeni nu poate nimeni nu poate rămâne simplu spectator, deşi în barca Bisericii nimeni nu poate fi un simplu pasager, aşa cum frumos se exprima sfântul Ioan Crisostom), dar ca oameni conştienţi de starea lor, ca oameni care îşi asumă responsabilitatea păcatului, ca oameni care ştiu că trebuie să pună şi ei umărul la opera mântuirii lor, operă începută în această zi de Cristos, conform planului divin de mântuire.

Sfântul Anselm de Aosta (1033-1109) scria: "Ce conduită poate să fie mai milostivă decât aceea a Tatălui care-i spune păcătosului condamnat la chinurile veşnice şi lipsit de ceea ce ar putea să-l mântuiască: «Ia-l pe Unicul Născut al meu şi oferă-l pentru tine»?!" Deci, la iubirea şi lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, în Cristos, trebuie să răspundem cu iubirea şi participarea noastră.

Astăzi Isus îşi începe tainic şi liturgic, anuala patimă şi moarte, care se va încheia cu anuala înviere şi înălţare; dar fără implicarea noastră "a muşcaţilor de şarpe", fără participarea noastră activă la opera mântuirii împlinită de Isus, am rămâne fără rodul ei, căci "Cel care ne-a creat fără de noi, nu ne va mântui fără de noi".

În Adam, am fost muşcaţi mortal de şarpele infernal şi între noi nu este nici măcar unul singur fără veninul păcatului (cf. Ps 14,1-3; 53,1; Rom 3,10-12). De aceea, profetul Ioel din prima lectură ne cheamă pe toţi oamenii la adunarea celor care caută mântuirea: "Chemaţi-i pe bătrâni, convocaţi-i pe prunci şi pe copiii de la sân! Să iasă mirele din camera lui şi mireasa, din camera sa nupţială!"

Şi ce trebuie să facem în faţa milostivirii divine, arătate nouă de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt pentru a participa activ la lucrarea mântuirii alături de Isus?

În primul rând să ne recunoaştem păcătoşi şi pierduţi şi să ne asumăm vina păcatului, primind de la Biserică cenuşa, ca semn al vinei şi al neputinţei noastre de a remedia situaţia; apoi, să facem "o revoluţie spirituală" în inima şi viaţa noastră, o revoluţie tainică numită "convertire", prin care să răsturnăm domnia vechiului vrăjmaş şi a păcatului şi să instaurăm domnia lui Dumnezeu şi a harului său, prin care să înlocuim răutatea cu pacea, falsitatea cu adevărul, aroganţa cu slujirea, ura cu iubirea, pentru a ne reînnoi după chipul şi asemănare Tatălui după care am fost creaţi, după imaginea Fiului cu care am fost înfrăţiţi şi după imaginea Duhului Sfânt cu a cărei slavă ne-am înveşmântaţi.

Este, de fapt, ceea ce prima lectură şi psalmul responsorial ne cheamă astăzi să facem: "Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate şi iartă răul. Între vestibul şi altar să plângă şi preoţii, slujitorii Domnului" (cf. Ioel 2,12-18). Apoi cum spune psalmul responsorial: să ne recunoaştem păcatul, să-i cerem iertare şi milă lui Dumnezeu, să-l rugăm pe Dumnezeu să creeze în noi o inimă curată şi să ne redea iarăşi bucuria mântuirii (cf. Ps 51,3-17). Cu un cuvânt: să recunoaştem că suntem ţărână (cf. Gen 3,19), să ne convertim şi să credem în evanghelie (cf. Mc 1,15).

Sfânta Elisabeta de Turingia (1207-1231), îmbrăcată în straie de ducesă de către mama ei, privind Răstignitul, pe blândul şi milostivul Isus, încoronat cu spini, despuiat de haine şi însângerat cu totul pe cruce pentru mântuirea lumii, a renunţat pentru totdeauna la coroană şi haine scumpe şi a dus o viaţă de rugăciune, de penitenţă şi de fapte bune. Iată, o atitudine de imitat pentru unul fiecare dintre noi.

Făcând toate aceste lucruri ne punem umărul la crucea lui Cristos ca Simon din Cirene şi îi ştergem lacrimile ca Veronica cea miloasă, devenind exemple şi imbold de convertire pentru semenii noştri.

Apoi, în al doilea rând, aşa cum ne spune astăzi Isus în evanghelie, trebuie să împlinim şi nişte fapte, prin care să-i atingem, să-i susţinem şi să-i mângâiem trupul zdrobit pentru noi, pentru ca lucrarea lui să nu rămână zadarnică pentru noi. Şi pentru că Dumnezeu fiind duh nu-l putem vedea şi nici atinge, îl vom atinge, îl vom ajuta, îl vom sprijini şi îl vom alina în membrele suferinde ale trupului său mistic, adică în fraţii noştri.

Învăţătura Bisericii pentru ziua de astăzi şi pentru orice zi este, ca la jertfa lui Isus să adăugăm jertfa noastră, căci la sfânta Liturghie preotul substituindu-se lui Cristos spune: "Rugaţi-vă, fraţilor, şi surorilor pentru ca jertfa mea şi a voastră să-i fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul".

Noi ştim că este o mare jertfă interioară să te recunoşti păcătos atunci când eşti muşcat de şarpele mândriei; ştim că este o mare jertfă interioară să înlocuim răutatea cu pacea, falsitatea cu adevărul, aroganţa cu slujirea, ura cu iubirea; ştim că este o mare jertfă interioară să-ţi sfâşii inima şi să te întorci la Dumnezeu, când uşor este ca marele preot să-ţi sfâşii teatral hainele şi să întorci spatele Domnului (cf. Mt 26,65); ştim că mare jertfă interioară este să primeşti cenuşa, să faci pocăinţă şi să-ţi schimbi viaţa, când toţi te iau în râs numindu-te "bigot" ca pe sfântul Augustin (354-430), ca pe sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), ca pe fericitul Pier Giorgio Frassati (1901-1925).

Dar Isus mai vrea astăzi să-i atingem trupul rănit, să-i susţinem trupul slăbit, să-i mângâiem trupul biciuit şi prin trei fapte de jertfă: pomana, rugăciunea şi postul. Poate orbiţi ca cei din stânga scaunului de judecată divină, vom întreba: "Doamne, când te-am văzut noi flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu ţi-am slujit"? Isus ne va răspunde ca şi lor: "Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie nu mi le-aţi făcut" (Mt 25,44-45).

Iar pomana, rugăciunea şi postul sunt simbolul al tuturor faptelor de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar şi simbol al tuturor jertfelor sufleteşti şi trupeşti. Două lucruri importante le-a avut Biserica în vedere, atunci când a ales evanghelia şi celelalte lecturi biblice: Să-l alinăm şi să-l însoţim pe Isus purtând crucea împreună cu el, ca Simon din Cirene, dar purtând-o pe a fraţilor lui.

Şi, împlinind aceste fapte indicate de lecturi, să ne transformăm pe noi, dar şi pe fraţii noştri, fraţii lui.

Să faci o pomană curată în lumea aceasta este o jertfă mare, căci satana te ispiteşte să judeci şi să nu o faci, sau să rămâi spectator pasiv la crucea lui Isus din viaţa fratelui tău, sau te amăgeşte să o faci în fală pentru a nu ajunge la inima lui Isus şi a aproapelui, dar în desaga lui. Multe comori furate care n-au mai ajuns la Isus prin membrele rănite ale trupului său mistic, poartă satana în desagii săi.

Un domn bătrân şi foarte bogat a lăsat o sumă foarte mare de bani săracilor şi unor institute de caritate, dar a preferat ca toate aceste donaţii să fie anonime - după cum i-a mărturisit unui prieten - ca să nu se creadă că le-a făcut din orgoliu. A preferat să facă toate acestea pe când încă mai era în viaţă. El spunea: "Nu mi-ar fi plăcut să se spună că sunt cunoscut ca cel mai bogat om din cimitir". Le-a făcut în ascuns, ca să fie văzute de Tatăl ceresc, Izvorul iubirii. Înţelegând valoarea carităţii, a preferat să i se spună că este omul înţelept care şi-a pus comorile în cer, unde hoţii nu le fură, moliile nu le mănâncă şi nici rugina nu le distruge (cf. Mt 6,19-20).

Să te rogi bine pentru tine şi mai ales pentru aproapele este iarăşi o jertfă mare, căci satana te împinge să nu te rogi deloc, sau să fii împrăştiat, sau să te laşi repede de rugăciune, pe când ea cere insistenţă; sau să te rogi în fală, sau cu ură în suflet, ca rugăciunea ta să ajungă la el şi nu la Dumnezeu.

Un pastor german, Emil Frommel (1828-1896), ne dă un model de felul cum ne putem ruga Tatăl nostru meditând. "Rugăciunea «Tatăl nostru», scrie autorul, ne conduce în marele palat regal al Tatălui nostru ceresc. Rostind cuvintele «Tatăl nostru» noi batem la poarta palatului, acolo unde serafimii şi heruvimii cântă fără încetare: «Sfânt, sfânt, sfânt» şi spunem şi noi: «sfinţească-se numele tău». Apoi intrăm în sala tronului unde Dumnezeu domneşte cu sceptrul în mână înconjurat de curtea cerească şi spunem: «Vie împărăţia ta». Apoi intrăm în cabinetul său personal de unde trimite pretutindeni îngerii, mesagerii, cu poruncile sale şi spunem: «Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ». Apoi trecem în marea bucătărie a palatului unde se pregăteşte hrană şi pentru păsările cerului şi spunem: «Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi». După care trecem în biroul administraţiei unde se păstrează registrele datornicilor şi ne rugăm: «Şi ne iartă nouă datoriile noastre». La cuvintele: «Şi nu ne duce pe noi în ispită», intrăm în depozitul de muniţii al palatului şi luăm armele de apărare împotriva ispitelor. În cele din urmă intrăm în temniţă, în camera de tortură a palatului, unde călăul aplică tot felul de pedepse celor daţi pe mâna lui şi ne rugăm: «Ci ne mântuieşte de Cel rău»".

Să posteşti pentru a face bine aproapelui este iarăşi o jertfă mare, căci satana sau îi amăgeşte pe oameni să nu postească, sau îi împinge să nu facă binele prin rodul postului, sau îi împinge să postească în fală ca să le fure rodul.

Apoi, postul este o mare jertfă pentru că cere schimbarea vieţii. Dumnezeu spune: "Iată postul care îmi place: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău" (cf. Is 6-7). Dacă postim ca şarpele care hibernează toată iarna nemâncând nimic, iar primăvara muşcă şi ucide iar, am postit degeaba. De fapt, postul, pomana şi rugăciunea trebuie să ducă atât la convertirea noastră, cât şi la convertirea aproapelui. Când acest deziderat nu este atins, atunci undeva s-a greşit.

Toate aceste fapte de dragoste indicate de Isus în evanghelia de astăzi: pomana, rugăciunea şi postul, prin care îl susţinem şi îl mângâiem pe Isus în pătimirile şi crucea lui mântuitoare, în membrele suferinde ale trupului său mistic, sunt nişte mari comori, căci ele aduc cu sine atât alinarea lui Isus şi a fraţilor, dar mai aduc şi schimbarea noastră şi schimbarea aproapelui, de aceea trebuie să le păzim bine de hoţii iadului (cf. Mt 6,19-20). Sfântul Simeon (+ 592) îşi ascundea postirea de şapte zile mâncând în public, pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai nebun, dar şi ca pe un păcătos. Acesta este postul în ascuns. La fel ascundea de "hoţii iadului" toate celelalte fapte bune.

Când sfântul Ioan Bosco (1815-1888) a salvat un om de la înec şi îl purta pe braţe şi când omul salvat îi mulţumea plângând, sfântul Ioan Bosco îi spunea: "Aş vrea să pot scoate afară şi să duc pe braţe toate sufletele care se prăbuşesc în iad". A face ceea ce poţi pentru salvarea sufletelor care sunt pe drumul suferinţei sau al pierzării, înseamnă a pune umărul tău, umăr cerut de Dumnezeu la jertfa mântuirii începute tainic şi liturgic astăzi, dar înseamnă şi convertire, adică mântuire.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.