Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 1 februarie 2017

Speranţa creştină - 9. Coiful speranţei (1Tes 5,4-11)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În catehezele trecute am început parcursul nostru despre tema speranţei recitind în această perspectivă câteva pagini din Vechiul Testament. Acum vrem să trecem ca să scoatem în evidenţă însemnătatea extraordinară pe care această virtute o asumă în Noul Testament, când întâlneşte noutatea reprezentată de Isus Cristos şi de evenimentul pascal: speranţa creştină. Noi creştinii suntem femei şi bărbaţi de speranţă.

Este ceea ce reiese în mod clar încă de la primul text care a fost scris, adică Prima Scrisoare a sfântului Paul către Tesaloniceni. În textul pe care l-am ascultat se poate percepe toată prospeţimea şi frumuseţea primei vestiri creştine. Comunitatea din Tesalonic este o comunitate tânără, întemeiată de puţin timp; şi totuşi, în pofida dificultăţilor şi a multelor încercări, este înrădăcinată în credinţă şi celebrează cu entuziasm şi cu bucurie învierea Domnului Isus. Apostolul aşadar se bucură din inimă cu toţi, deoarece aceia care se renasc în Paşte devin cu adevărat "fii ai luminii şi fii ai zilei" (5,5), în virtutea comuniunii depline cu Cristos.

Când Paul îi scrie, comunitatea din Tesalonic abia a fost întemeiată, şi numai puţini ani o separă de Paştele lui Cristos. Pentru aceasta, apostolul încearcă să-i facă să înţeleagă toate efectele şi consecinţele pe care acest eveniment unic şi decisiv, adică învierea Domnului, le comportă pentru istorie şi pentru viaţa fiecăruia. În mod deosebit, dificultatea comunităţii nu era atât să recunoască învierea lui Isus, toţi credeam, ci să creadă în învierea morţilor. Da, Isus a înviat, însă dificultatea era de a crede că morţii învie. În acest sens, această scrisoare se revelează deosebit de actuală. De fiecare dată când ne aflăm în faţa morţii noastre, sau a morţii unei persoane dragi, simţim că este pusă la încercare credinţa noastră. Ies la iveală toate îndoielile noastre, toată fragilitatea noastră, şi ne întrebăm: "Dar cu adevărat va fi viaţa după moarte...? Voi mai putea să văd şi să îmbrăţişez din nou persoanele pe care le-am iubit...?". Această întrebare mi-a adresat-o o doamnă cu puţine zile în urmă într-o audienţă, manifestând o îndoială: "Îi voi întâlni pe ai mei?". Şi noi, în contextul actual, avem nevoie să ne întoarcem la rădăcina şi la fundamentele credinţei noastre, aşa încât să conştientizeze ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Cristos Isus şi ce înseamnă moartea noastră. Tuturor ne este un pic frică datorită acestei incertitudini a morţii. Îmi vine în memorie un bătrânel, un bătrân, bun, care spunea: "Mie nu-mi este frică de moarte. Îmi este un pic frică văzând-o venind". Îi era frică de acest lucru.

Paul, în faţa temerilor şi a perplexităţilor comunităţii, invită să se ţină trainici pe cap ca un coif, mai ales în încercări şi în momentele cele mai dificile ale vieţii noastre, "speranţa mântuirii". Este un coif. Iată ce este speranţa creştină. Când se vorbeşte despre speranţă, putem să fim determinaţi s-o înţelegem conform accepţiunii obişnuite a termenului, adică în raport cu ceva frumos pe care-l dorim, dar care se poate realiza sau nu. Sperăm ca să se întâmple, este ca o dorinţă. Se spune de exemplu: "Sper ca mâine să fie vreme frumoasă!"; dar ştim că ziua următoare poate să fie vreme urâtă... Speranţa creştină nu este aşa. Speranţa creştină este aşteptarea a ceva ce deja a fost făcut; este poarta acolo, iar eu sper să ajung la poartă. Ce trebuie să fac? Să merg spre poartă! Sunt sigur că voi ajunge la poartă. Aşa este speranţa creştină: a avea certitudinea că sunt în drum spre ceva ce este, nu că eu vreau ca să fie. Aceasta este speranţa creştină. Speranţa creştină este aşteptarea unui lucru care a fost deja făcut şi care cu siguranţă se va realiza pentru fiecare dintre noi. Deci, şi învierea noastră şi aceea a răposaţilor dragi nu este un lucru care va putea avea loc sau nu, ci este o realitate sigură, deoarece este înrădăcinată în evenimentul învierii lui Cristos. Deci a spera înseamnă a trăi în aşteptare. A învăţa să trăiască în aşteptare şi a găsi viaţa. Când o femeie îşi dă seama că este însărcinată, în fiecare zi învaţă să trăiască în aşteptare să vadă privirea acelui copil care va veni. Tot aşa şi noi trebuie să trăim şi să învăţăm din aceste aşteptări umane şi să trăim în aşteptarea de a-l privi pe Domnul, de a-l întâlni pe Domnul. Acest lucru nu este uşor, dar se învaţă: a trăi în aşteptare. A spera înseamnă şi implică o inimă umilă, o inimă săracă. Numai un sărac ştie să aştepte. Cel care este deja plin de sine şi de averile sale, nu ştie să-şi pună încrederea în nimeni altcineva decât în el însuşi.

Mai scrie sfântul Paul: "El [Isus] a murit pentru noi pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el" (1Tes 5,10). Aceste cuvinte sunt mereu motiv de mare mângâiere şi de pace. Şi pentru persoanele iubite care ne-au părăsit suntem chemaţi aşadar să ne rugăm pentru ca să trăiască în Cristos şi să fie în comuniune de plină cu noi. Un lucru care îmi atinge mult inima este o expresie a sfântului Paul, adresată tot tesalonicenilor. Pe mine mă umple de siguranţa speranţei. Spune aşa: "Şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna" (1Tes 4,17). Un lucru frumos: totul trece dar, după moarte, vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Este certitudinea totală a speranţei, aceeaşi care, cu mult timp înainte, îl făcea pe Iob să exclame: "Ştiu că răscumpărătorul meu este viu [...]. Eu însumi îl voi vedea, ochii mei îl vor contempla" (Iob 19,25-27). Şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Voi credeţi asta? Vă întreb: credeţi asta? Pentru a avea un pic de forţă vă invit să spunem asta de trei ori împreună cu mine: "Şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna". Şi acolo, cu Domnul, ne vom întâlni.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.