Necesitatea unei convertiri profunde

Cinci sute de ani ai Reformei

De Brian Farrell

Episcop secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

În centrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an este aniversarea a cinci sute de ani ai Reformei. De fapt, textele propuse împreună de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi de Comisia "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor pentru săptămâna în curs au fost pregătite de un grup ecumenic din Germania tocmai pentru a releva şi a arăta clar moştenirea teologică şi eclezială a experienţei istorice a Reformei în ţara sa de origine, precum şi pentru a sublinia actualele raporturi pozitive dintre catolici şi luterani, la cincizeci de ani de la începutul dialogului ecumenic. Toate acestea au avut o exprimare vizibilă şi autoritară în întâlnirea, la 31 octombrie 2016, a papei Francisc cu preşedintele şi secretarul general al Federaţiei Luterane Mondiale la Lund în Suedia, într-o rugăciune comună, în prezenţa reprezentanţilor din aproape toate Bisericile şi comuniunile creştine, ca pecete a fraternităţii redescoperite şi a angajării de a continua să se favorizeze solidaritatea şi colaborarea în mărturisirea evangheliei şi în slujirea omenirii care are nevoie mereu de viaţa nouă oferită nouă de Cristos Mântuitorul.

A fost vorba despre un momente înalt al drumului ecumenic, pe care Conciliul Vatican II l-a considerat o mişcare "apărută prin harul Duhului Sfânt, care se lărgeşte din zi în zi pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor" (Unitatis redintegratio, 1). Cum a fost posibil, după secole de conflict între catolici şi protestanţi, ca responsabilii cei mai mari ai Bisericilor despărţite între ele să-i fi mulţumit, împreună, lui Dumnezeu pentru "darurile spirituale şi teologice primite prin intermediul Reformei", mărturisind şi deplângând în acelaşi timp în faţa lui Cristos faptul că luteranii şi catolicii au rănit unitatea vizibilă a Bisericii, şi angajându-se să intensifice eforturile comune pentru a sluji cauza reconcilierii? Probabil că fraza care explică mai bine cum a devenit posibilă o comemorare comună a Reformei o găsim în declaraţia comună semnată de papa Francisc şi de episcopul Munib Younan în timpul rugăciunii comune: "În timp ce trecutul nu poate fi schimbat, amintirea şi modul de a comemora pot să fie transformate". Este vorba despre acel proces esenţial al dialogului ecumenic care este numit "purificare a memoriei", adică acea căutare a unui mod nou de a înţelege şi a evalua divergenţele profunde care au dat naştere la două comunităţi incapabile să trăiască în comuniune deplină.

Conciliul Vatican II - recunoscând că diviziunile au avut loc "uneori din vina oamenilor din ambele părţi" şi că aceia "care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în aceste comunităţi nu pot să fie acuzaţi de păcatul de separare" (Unitatis redintegratio, 3) - a deschis drumul spre o profundă purificare a memoriei, mergând dincolo de unilateralitatea lumii în care catolicii şi protestanţii relatau, fiecare din propria perspectivă, istoria Reformei. Nu este vorba despre sentimentalisme sau despre superficialităţi. Purificarea memoriilor nu se poate realiza decât pe baza celei mai bune înţelegeri a adevărului obiectiv al lucrurilor, depăşind multele adevăruri deformate de polemici unii împotriva altora, transmise din generaţie în generaţie în slujba autoapărării respectivei identităţi confesionale. O privire intensă dar fără patimă a permis să se perceapă în disputele din secolul al XVI-lea adevăratele intenţii ale reformatorilor şi ale părţii adverse. Când Luther a făcut publice tezele sale împotriva indulgenţelor încă era un călugăr augustinian, cu o viaţă spirituală intensă, chiar dacă era scrupuloasă şi chiar chinuită, scandalizat în mod genuin de modul în care mântuirea veşnică a sufletelor, şi în primul rând a propriului suflet, era subordonată unui "sistem", aproape un comerţ, un do ut des, gestionat de oamenii Bisericii. Era de prevăzut ca această critică a sa, care mergea drept la inima "sistemului", să atragă o reacţie puternică. Ceea ce nu era posibil de prevăzut era răscolirea religioasă, socială şi politică ce a urmat, cu respectiva divizare a Bisericii însăşi. Istoria Europei şi a creştinătăţii nu va mai fi aceeaşi.

Peste patru secole de conflict, de neîncredere şi rivalitate reciprocă, de închideri între catolici şi protestanţi, pot să fie depăşite numai cu o convertire profundă - un a merge în direcţie opusă - care să permită Bisericilor înseşi, împreună, să discearnă şi să asume ceea ce a fost pozitiv şi legitim în Reformă şi să se depărteze de erori, exagerări şi eşecuri, recunoscând păcatele care au dus la diviziune. Sfântul papă Ioan Paul al II-lea a descris bine transformarea cerută: "Păcatul, acolo unde există, trebuie să fie recunoscut, în oricare parte s-ar afla; acolo unde polemica a întunecat privirea, direcţia acestei priviri trebuie să fie corectată. Numai punându-ne, fără rezerve, într-o atitudine de purificare prin adevăr, putem găsi o interpretare comună a trecutului şi să ajungem în acelaşi timp la un nou punct de plecare pentru dialogul de astăzi" (Mesaj adresat cardinalului Ioan Willebrands, 31 octombrie 1983). Prin urmare, drumul ecumenic cere: o înţelegere mai bună a adevărului evenimentelor, o interpretare împărtăşită a ceea ce este corect şi greşit în persoane şi în evenimente şi, pe această bază, voinţa de a se orienta într-o direcţie nouă, în căutarea unei fidelităţi mai depline faţă de planul lui Dumnezeu pentru Biserica sa.

Acesta a fost mersul dialogului catolico-luteran în cinci decenii, ale cărui rezultate au fost exprimate succint de Comisia Internaţională pentru Dialog în documentul bază De la conflict la comuniune (2013), care prezenta propunerea comună pentru prima comemorare ecumenică a Reformei: catolici şi luterani, care nu mai sunt unii împotriva altora, ci împreună, pentru a comemora un centenar al Reformei pentru prima dată în era ecumenică.

Mult a contribuit la crearea acestui nou climat de înţelegere reciprocă istoriografia ultimului secol care pe baza aprofundărilor serioase a dus la o evaluare mai puţin polemică şi sectară a figurii lui Luther şi a criticii sale uneori feroce împotriva Bisericii şi a papalităţii. Această revizuire a figurii şi operei lui Luther a ajuns până în pronunţările ultimilor papi, de la Paul al VI-lea încoace. De exemplu, a fost foarte clar Benedict al XVI-lea, la 23 septembrie 2011, în cursul vizitei sale la fostul convent al augustinienilor la Erfurt, unde Luther a făcut voturile călugăreşti şi a predat mulţi ani. Teologul şi papa german a spus: "Ceea ce nu-i dădea pace era problema despre Dumnezeu, care a fost pasiunea profundă şi motivaţia vieţii sale şi a întregului său drum. «Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?» Faptul că această întrebare a fost forţa motrice a întregului său drum mă uimeşte mereu din nou. De fapt, cine se preocupă astăzi de aceasta, chiar şi printre creştini? Această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou, şi, desigur, în formă nouă, şi întrebarea noastră, nu academică, ci concretă. Cred că acesta este primul apel pe care ar trebui să-l simţim în întâlnirea cu Martin Luther".

Într-un interviu din 26 iunie 2016, papa Francisc a spus: "Eu cred că intenţiile lui Martin Luther n-au fost greşite: era un reformator. Biserica de atunci nu era chiar un model de imitat, exista corupţie, mondenitate, alipire de bani şi de putere. Pentru aceasta el a protestat". Astăzi, strigătul de protest al reformatorilor - Scriptura, ultim criteriu al credinţei şi al vieţii creştine; credinţa înainte de fapte; harul mai presus de merite - nu mai scandalizează. Dacă n-ar fi intervenit alte circumstanţe şi alte puteri, nici măcar n-ar fi tulburat secolul al XVI-lea.

Evenimentul de la Lund a arătat că lumea ecumenică a dobândit în manieră decisă conştiinţa că modul în care trecutul influenţează asupra prezentului se poate rectifica şi transforma. "Punctul nu este de a relata o istorie diferită, ci de a relata această istorie în manieră diferită" (De la conflict la comuniune, nr. 16). În timpuri recente au existat frumoase exemple de punere în practică a acestei noi atitudini între Bisericile creştine, începând de la multele întâlniri în care episcopii de Roma au cerut iertare pentru păcatele catolicilor împotriva fraţilor din celelalte Biserici. În ultimii ani, gesturi importante de iertare reciprocă şi reconciliere au marcat raporturile comunităţilor protestante între ele şi faţă de catolicism. Ecumenismul "trăit", şi nu numai gândit şi discutat, dă roade bune, care sunt o solidă promisiune şi speranţă pentru drumul care mai trebuie parcurs.

În această perspectivă, Lund prezintă o provocare presantă pentru Biserici: o altă oportunitate de a primi kairos-ul constituit de mişcarea ecumenică, ce poartă în sine un necesar proiect de reformă spirituală, teologică şi eclezială pe care providenţa îl inspiră în conştiinţa multor persoane. În armonie perfectă cu recentul an al milostivirii, comemorarea comună a Reformei la Lund a subliniat că, într-o societate economizată şi meritocratică, este urgent să se ia în serios doctrina justificării "numai prin harul divin". Pentru Biserici este vorba de a vesti, înainte de toate, "inima mântuitoare" a acestei provocări, adică, de a face să se înţeleagă importanţa problemei lui Dumnezeu, problemă decisivă a vieţii, care nu poate să fie despărţită de misiunea imperioasă pentru comunităţile creştine de a găsi limbajul care să permită să se comunice generaţiilor de astăzi că mesajul, înainte de a fi o carte, este persoana lui Isus Cristos, unic mediator şi mântuitor, punct de convergenţă a tuturor eforturilor istoriei şi culturii, şi de aceea figură de relevanţă universală.

Toate Bisericile sunt interpelate de această provocare decisivă, care în lumea globalizată nu poate să fie înfruntată în ordine împrăştiată, fiecare Biserică pe cont propriu. Semnificaţia evenimentului din Lund este şi aceasta: conştiinţa că creştinii, deşi sunt încă divizaţi, nu pot să mai stea în izolare, şi cu atât mai puţin în conflict, când e vorba de a mărturisi credinţa în faţa lumii. Există deja de mult timp în cultura ecumenică un principiu care a fost cel dintâi formulat chiar în acel oraş, principiul numit "de la Lund". L-a reevocat papa Francisc vorbind adunării plenare a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor: "Recenta mea vizită la Lund m-a făcut să-mi amintesc cât de actual este acel principiu ecumenic formulat acolo de Consiliul Ecumenic al Bisericilor deja în 1952, care recomandă creştinilor «să facă împreună toate lucrurile, în afara cazurilor în care dificultăţile profunde de convingeri au impus să se acţioneze separat»".

Putem spune că această comemorare comună a aniversării Reformei prezidată de episcopul de Roma şi de cele mai mari autorităţi ale Federaţiei Luterane Mondiale marchează un punct de sosire şi un punct de plecare care nu sunt indiferente. Punctul de sosire a fost recunoaşterea solemnă a acordului substanţial dintre catolici şi luterani cu privire la fundamentele credinţei şi cu privire la chestiunea capitală care i-a divizat în urmă cu cinci sute de ani. Punctul de plecare este gradul de încredere reciprocă şi de fraternitate eclezială manifestat în evenimentul de la Lund, care devine impuls şi angajare care nu se pot amâna pentru o nouă eră de mărturie comună. Diferenţele importante existente încă nu trebuie să împiedice colaborarea strânsă a Bisericilor în a duce omenirii încurcate şi suferinde harul care ne-a fost dat în Cristos Isus încă din veşnicie (cf. 2Tim 10).

(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 10.