Reflecţie la duminica a 2-a de peste an - Anul A - 2017

"Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumi" (In 1,29)!

Acum, după ce a trecut timpul Crăciunului, Biserica ne cheamă să medităm la viaţa lui Isus, pentru a învăţa şi trăi după viaţa lui, căci pentru a ne mântui trebuie să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6).

Cu această duminică am început "timpul de peste an", timp în care Biserica îmbracă straie verzi, pentru a ne aminti că după timpul de bucurie al Crăciunului, urmează acum timpul lung al speranţei, speranţă izvorâtă din Isus şi din lucrarea lui de mântuire din mijlocul nostru.

Sfântul apostol şi evanghelist Ioan chiar din primul capitol al evangheliei sale adună la un loc multe dintre "titlurile" mesianice ale lui Isus, titluri sub care Isus a lucrat în mijlocul nostru, dar titluri pe care ceilalţi evanghelişti le enunţă numai progresiv. În prologul său, sfântul apostol Ioan îl numeşte pe Isus astfel: "Cuvântul făcut trup" (In 1,1.2.14); "Lumina lumii" (In 1,4.9); "Fiul unic al lui Dumnezeu Tatăl pe care nimeni nu l-a văzut vreodată" (In 1,14.18); "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii" (In 1,29.36); "Cel care era mai înainte" (In 1,15.30); "Fiul lui Dumnezeu peste care se coboară şi rămâne Duhul" (In 1,32-34)... "Învăţătorul sau Rabbi" (In 1,38.49); "Mesia sau Cristos" (In 1,41); "Isus din Nazaret, fiul lui Iosif" (In 1,45); "cel despre care vorbeşte Legea şi Profeţii" (In 1,45); "Fiul al lui Dumnezeu şi Regele lui Israel" (In 1,49); şi "Fiul omului" (In 1,51).

Dintre toate aceste titluri cuprinse în primul capitol al evangheliei după Ioan, dar cuprinse şi în celălalte lecturi biblice, Biserica, ne cheamă să medităm astăzi doar la două dintre ele: cel de "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1,29.36), din evanghelia azi şi cel de "slujitorul lui Dumnezeu care ridică triburile lui Iacob", din prima lectură de astăzi (Is 49,6).

Mielul şi slujitorul, două titluri care vorbesc în primul rând despre umilinţă şi jertfă; două titluri mesianice născute în exilul egiptean (cf. Ex 12,14) şi în exilul babilonian (cf. Is 49,5). Slujitorul umil coboară din ceruri, iar Mielul umil se jertfeşte pentru viaţa poporului său. Mielul şi slujitorul redau cel mai bine ideea de smerenie, blândeţe, bunătate, docilitate şi jertfa Fiului lui Dumnezeu, dar şi a ucenicilor lui Isus.

De ce Isus s-a arătat între noi în umilinţa mielului şi a slujitorului şi nu în măreţia leului şi a regelui?

În Biblie "leul" şi "regele rău" sunt simbolul diavolului mândru şi rău. Diavolul a cauzat căderea nevinovaţilor în păcat şi robie: "Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi" (1Pt 5,8-9). Dar "mielul" şi "slujitorul" sunt simbolul lui Isus cel smerit care ne-a ridicat din moarte şi din osândă: "Ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura lui" (Is 53,6-7.9).

Noi căzusem în păcat şi osândă datorită mândriei de a fi ca Dumnezeu înainte de vreme, mândrie inoculată de diavol. Ca să putem fi mântuiţi de căderea noastră până în iad, Isus a trebuit să se smerească de la Dumnezeu la om, de la cer la pământ, şi de la pământ până la hotarele iadului, aşa cum mărturisim în Crez, dar şi să ne slujească ca un rob bun.

Papa Benedict al XVI-lea spunea: "În grota din Betleem Dumnezeu ni se arată ca un umil copilaş pentru a învinge mândria noastră. Poate ne-am fi închinat mai uşor în faţa puterii sale, în faţa înţelepciunii. Dar el vrea inima noastră, decizia liberă de a accepta iubirea sa. S-a făcut mic pentru a ne elibera de acea pretenţie umană de măreţie care derivă mândria noastră. S-a întrupat în mod liber pentru a ne face pe noi cu adevărat liberi, liberi de a-l iubi".

Pentru orice om căzut în păcat şi osândă, amăgit de "leul" diavol şi de regii "irozi", Isus, "mielul şi slujitorul smerit al lui Dumnezeu", este cauză şi model de mântuire. Sfântul Augustin (354-430) spune: "Dacă celelalte virtuţi bat la uşa inimii lui Dumnezeu, umilinţa deschide poarta lui Dumnezeu".

"Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii" (Prov 16,18). "Domnul surpă casa celor mândri" (Prov 15.25). Regele Saul era un om foarte înalt, mai înalt decât ceilalţi evrei cu un cap, foarte puternic, curajos în războaie, foarte primejdios în lupta, iscusit la conducere şi care a primit această cinste foarte mare să fie cel dintâi rege al lui Israel. Şi a fost uns, uns de la Dumnezeu, a fost slăvit de proroci, dar până la urmă din cauza mândriei a căzut atât de cumplit încât s-a sinucis (cf. 1Sam 31,4). "Dar cine este smerit cu duhul capătă cinste" (Prov 29,23). O desfrânată, Rahab, o femeie păcătoasă, când a întâlnit oameni lui Dumnezeu, s-a smerit şi supunându-se lor şi lui Dumnezeu, s-a izbăvit, s-a mântuit (cf. Ios 6,25; Evr 11,31; Iac 2,25).

Când Nebucadneţar l-a dispreţuit pe Domnul, a fost coborât până la nivelul animalelor (cf. Dan 4,23-33). Când Petru s-a încrezut în sine, a fost lăsat să cadă în valurile mării (cf. Mt 26,33; Mt 26,69-75). "Cel care se înalta va fi înjosit. Cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 18,14). "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har" (1Pt 5,5).

La templu, un fariseu mândru se lăuda în faţa lui Dumnezeu cu faptele sale bune. Iar un sărman vameş stătea la intrarea în templu şi nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, dar gemea smerit: "Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul". Isus ne asigură că acesta din urmă a ieşit din templu iertat şi nu fariseul nechibzuit şi mândru (Lc 18,9-14).

Pe Calvar, un tâlhar mândru şi rău, cu mentalitatea fariseilor a cărturarilor şi a multor iudei, îl batjocora pe Isus. Tâlharul cel bun însă se încredinţează cu umilinţă în mâinile lui Isus cel nevinovat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta" şi a fost investit cu putere de har care l-a dispus într-un foarte scurt timp să poată intra în împărăţia cerurilor (Lc 23,4,3). Umilinţa este într-adevăr cheia care deschide inima lui Dumnezeu.

Patriarhul Iacob, cu vreo 30 de ani în urmă, se căise şi se apropiase de Dumnezeu, de frica necunoscutului unde trebuia să fugă din cauza lui Esau. Acum, după 30 de ani de viaţă, în care a căutat mai mult bunurile pământeşti decât pe cele veşnice, Dumnezeu îl cheamă să se reîntoarcă la primul altar, la prima dragoste, la prima cunoaştere, la prima lacrimă şi la prima rugăciune. A hotărât că nu se mai poate altfel. Şi-a luat familia şi a plecat spre Betel. S-au dezbrăcat în primul rând de mândrie şi materialism şi s-a convertit. Asta trebuie să ne convertim şi noi cei mândri şi lumeşti.

După pescuirea minunată, sfântul Petru este uluit de minunea săvârşită de Isus şi nu se poate opri să se arunce în genunchi în faţa lui Isus şi să-i spună: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos" (Lc 5,8). Dar tocmai atunci Isus îi spune: "Tu vei fi pescar de oameni" (Lc 5,10).

De aceea, sfântul apostol Paul, ştiind toate acestea, s-a convertit părăsind în primul rând mândria de fariseu şi, luându-şi numele de Paul, "cel mai mic" (cf. 1Cor 15,9). Deşi a fost cel mai învăţat dintre creştinii vremii sale, s-a smerit şi a lucrat mai mult decât toţi ceilalţi (cf. 1Cor 15,10). În trei rânduri, el foloseşte superlative de smerenie în legătură cu starea sa: "Eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic să port numele de apostol" (1Cor 15,9). "Eu sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii" (Ef 3,8). "Eu sunt primul dintre păcătoşi" (1Tim 1,15). Nu e de mirare că a avut un aşa mare har, căci celor smeriţi Dumnezeu le dă har.

Sfântul Paul, considerându-ne şi pe noi smeriţi în Cristos, ne urează astăzi la începutul timpului speranţei, la începutul timpului de peste an: "Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos" (1Cor 1,3)!

Cel smerit lucrează pentru bine, pentru cauza lui Dumnezeu. Cel smerit lucrează pentru cauza lui Dumnezeu. Aşa a profeţit Isaia din partea lui Dumnezeu: "Tu eşti slujitorul meu, Israel; în tine mă voi glorifica" (cf. Is 49,3). Aşa a lucrat Isus, aşa au lucrat ucenicii de atunci şi din toate timpurile.

Psalmul 40 de astăzi, scris cu multe secole înainte, ni-l prezintă pe Isus implicat în planul lui de mântuire al lui Dumnezeu, în patru tablouri. Primul tablou ni-l prezintă pe Isus pe când era în slava Tatălui veşnic. El era singurul care ne putea mântui. El ne-a promis că va veni să ne mântuiască. Tabloul al doilea ni-l prezintă pe Isus deja venit în lume şi angajat în opera mântuirii noastre prin predică şi jertfa de sine. Tabloul al treilea ni-l prezintă pe Isus cu nelegiuirile noastre luate asupra sa ajuns pentru ştergerea lor în mormânt. Ultimul tablou, ni-l prezintă pe Isus ieşind din mormânt prin înviere şi invitându-ne să ne alăturăm lui şi să-l urmăm pe calea mântuirii. Această invitaţie a lui Isus de a-l urma sună aşa: "Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine o va mântui" (Lc 9,23-24).

Apoi, evanghelia ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul, care cel dintâi a venit la Isus şi predica evanghelia sa: "Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»" (In 1,29-31)

Lectura a doua de astăzi ni-i prezintă pe apostolul Paul şi pe fratele Sostene, care au acceptat invitaţia lui Isus de a-l urma, îi lasă pe evrei care refuzau evanghelia şi se îndreaptă către păgâni (cf. Fap 18,6), pentru care predică şi suferă. Sostene este fruntaşul sinagogii din Ahaia care a fost bătut în public de greci (cf. Fap 18,17). Probabil el a fost cucerit pentru Cristos în urma propovăduirii lui Paul, şi acum îl ajuta pe apostol în lucrarea sa.

Este interesant, dar în acelaşi timp încurajator faptul că Dumnezeu nu lucrează numai cu oameni sus puşi sau cu oameni apreciaţi de societate, dar lucrează mai ales cu oameni fără faimă bună şi respinşi de societate (cf. 1Cor 1,26-29). Profetul zice că Domnul i-a spus: "Tu eşti slujitorul meu, Israel; în tine mă voi glorifica. Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,3.6). Iar psalmistul zice: "Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta. Vestesc dreptatea ta în adunarea cea mare; nu-mi închid buzele, tu ştii lucrul acesta, Doamne!" (Ps 40,8-10)!

Sfântul Augustin (354-430) spune: "Mândria este începutul şi cauza oricărui rău, iar smerenia este cauza şi începutul oricărui bine".

Îmi place ce spune despre mândrie şi umilinţă, Zac Poonen, un profesor indian de Biblie, născut la New Delhi, în anul 1939: "Dacă te mândreşti cu vreo calitate bună pe care o ai în viaţa ta, fie smerenia sau generozitatea sau rugăciunea sau oricare ar fi aceea, atunci tu trebuie să fi cel care a creat-o. Dacă eşti generos şi primitor de oaspeţi şi te mândreşti cu aceste calităţi, se poate atunci să fie doar nişte calităţi omeneşti, iar nu unele de natură divină, pentru că, dacă ele ar fi aparţinut caracterului lui Dumnezeu şi el ţi le-ar fi dat în mod gratuit, cum te-ai mai putea lăuda cu ele? Să fii primitor de oaspeţi este o virtute bună, dar, dacă eşti mândru de ea, atunci ospitalitatea ta miroase greu înaintea lui Dumnezeu".

Şi iarăşi: "Mulţi se laudă cu sacrificiile pe care le fac pentru Domnul. Aceasta evidenţiază faptul că ei nu au văzut niciodată imensitatea jertfei lui Isus pe cruce pentru ei înşişi. Poţi vedea o singură stea atunci când străluceşte soarele? Nu. Când jertfa lui Isus de la Calvar devine la fel de strălucitoare ca soarele în mintea noastră, atunci toate sacrificiile noastre neînsemnate vor dispărea, aşa cum dispar stelele la lumina zilei, şi nici măcar nu le vom mai numi sacrificii. Dacă-ţi poţi aminti toate sacrificiile tale, atunci trebuie că te afli încă în întuneric, pentru că numai în timpul nopţii putem vedea stelele!

Sfântul Rochus (1295-1327), după o viaţă de peregrinare din loc în loc, unde a vestit Evanghelia, se întorcea acum obosit în oraşul natal, Montpellier. Deşi era nepotul guvernatorului, a fost luat drept spion şi închis într-o celulă întunecată. Aici obosit de viaţă de pelerin al Evangheliei şi din cauza relelor tratamente din închisoare, a murit. În momentul morţii lui, a izbucnit o lumina care a pătruns în toate încăperile închisorii. Atunci şi-au dat seama pe cine au închis şi cui i-au aplicat rele tratamente, dar era prea târziu.

Se spune că odată un profesor ateu i-a spus renumitului om de ştiinţă italian Enrico Medi (1911-1974), pe care l-a ascultat vorbind despre Dumnezeu: "Felicitări, dar altă dată nu mai vin să te ascult, pentru că eşti teribil de contagios şi mă tem să nu mă convertesc!" Cât de contagioşi suntem?

Astăzi Dumnezeu ne cheamă să trăim în umilinţă, să vorbim cu umilinţă, să lucrăm cu umilinţă, să slujim cu umilinţă, să ne jertfim cu umilinţă, pentru că umilinţa este cea mai mare forţă din univers. Umilinţa poate aduce lumina şi mântuirea lui Cristos în sufletele oamenilor. Mândria poate strica şi cea mai perfectă fericire.

Isuse, cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 17.