"Papa să-i convoace pe toţi patriarhii pentru a vorbi despre Orientul Mijlociu"

De Gianni Valente

O reuniune a patriarhilor şi a conducătorilor Bisericilor din Orient, convocată de papa Francisc "la Roma sau unde vrea el" pentru "a discuta despre situaţia din Orientul Mijlociu, pentru a ne ruga împreună, pentru a căuta soluţii la probleme". Este propunerea pe care Mar Gewargis al III-lea, patriarh al Bisericii asiriene din Orient, a încredinţat-o episcopului de Roma, când a venit să-l viziteze în Vatican. Şi care acum relansează, când tocmai au trecut zilele în care în toată lumea creştinii au invocat împreună, în rugăciune, darul unităţii.

Sanctitate, dumneavoastră deja în vizita la Roma aţi avut ocazie să vă rugaţi împreună cu papa Francisc pentru unitatea creştinilor...

Când ne-am întâlnit, în decembrie nu doar ne-am îmbrăţişat şi nu doar am vorbit. Ne-am şi rugat împreună, în capela Redemptoris Mater. Când oamenii noştri îi văd pe conducătorii Bisericilor rugându-se împreună, văd că sunt oameni ai lui Dumnezeu şi nu birocraţi. Asta face să crească speranţa. Pentru aceasta am propus papei să convoace o reuniune a patriarhilor şi a conducătorilor Bisericilor din Orient, Bisericile de tradiţie apostolică, pentru a trata împreună situaţia din Orientul Mijlociu. Dezvoltările mai recente, ca aceea care se întâmplă în Siria şi Irak, fac şi mai puternică această exigenţă de a ne afla împreună, ca fraţi, pentru a ne ruga şi a reflecta împreună.

Şi unde vă imaginaţi că ar putea avea loc această întâlnire?

La Roma, sau unde vrea el. Este important ca propunerea să vină de la el. Şi în afara de Orientul Mijlociu am putea privi împreună şi la problemele globale ale lumii, care condiţionează vieţile popoarelor noastre şi ale naţiunilor noastre. Sper ca papa Francisc să ia în considerare această propunere. Timpul pe care-l trăim ne cheamă să dăm şi acest semn de unitate.

Predecesorul dumneavoastră Mar Dinkha a trăit tot mandatul său patriarhal în SUA, la Chicago. Dumneavoastră aţi readus sediul patriarhal în Orientul Mijlociu, la Erbil, într-un timp în care atâţia creştini fug din acele ţinuturi.

În timpul patriarhatului lui Mar Dinkha atâtea probleme au împiedicat să ne întoarcem. Însă, istoric, sediul patriarhal a Bisericii noastre este în regiunea aceea. Acelea sunt ţinuturile în care Biserica noastră a început. Ne-am întors la Erbil dintr-o angajare de mărturie, precum şi să împărtăşim şi să mărim speranţa într-un viitor mai bun pentru cei care trăiesc în acele ţinuturi.

Cea mai mare parte a credincioşilor dumneavoastră trăiesc departe de Orientul Mijlociu. Din acele ţinuturi atâţia creştini continuă să emigreze. Nu vi se par inutile multele apeluri de a "rămâne" făcute de mulţi conducători ai Bisericilor?

Pentru mine este o durere să văd că creştinii părăsesc ţara. Însă situaţia nu apare luminoasă. Fiecare trebuie să facă alegerile sale urmând propria conştiinţă, mai ales când are responsabilitatea viitorului propriilor copii. Nimeni nu poate fi constrâns să rămână, când se teme pentru viaţa copiilor săi, şi când ziua de azi apare mai rea decât cea de ieri. Exodul se va termina numai dacă va reveni siguranţa de a putea trăi o viaţă liniştită.

Şi acum, în timp ce încă este în curs bătălia pentru Mosul, ce poate favoriza întoarcerea siguranţei?

Este nevoie ca guvernul central şi cel regional din Kurdistanul irakian să se unească într-un plan comun, pentru a elibera ţara de terorişti. Şi apoi ţările vecine Irakului şi Siriei trebuie să facă partea lor. Există ţări care până acum au ajutat grupurile teroriste. Apoi, şi comunitatea internaţională, prin intervenţia directă a ONU, trebuie să-şi asume angajamentul de a garanta pacea. Apoi va veni timpul de a-i întoarce pe refugiaţii interni la propriile case, de a reconstrui infrastructurile distruse de conflicte. Şi numai atunci va putea să se vadă dacă aceia care au emigrat în străinătate sunt dispuşi să se întoarcă.

Dumneavoastră vă temeţi de neînţelegeri sau conflicte între guvernul de la Bagdad şi cel din regiunea autonomă a Kurdistanului irakian?

Acum toţi sunt uniţi în lupta împotriva lui Daesh (Statul Islamic) şi în eliberarea oraşului Mosul. Este nevoie ca cele două guverne să-şi vorbească şi vor găsi modul de a se înţelege şi drumul care trebuie parcurs. Însă ceilalţi, forţele externe, atât regionale cât şi globale, nu trebuie să interfereze. Dacă ceilalţi nu interferează din exterior, soluţiile se găsesc.

Mulţi politicieni creştini locali, şi asirieni, reîncep să vorbească despre o posibilă autonomie administrativă pentru Câmpia Ninive. Un soi de "sălaş" creştin. Sunt ipoteze realiste sau vise trecute care revin?

Desigur, nu este o idee nouă. Asirienii sunt un popor autohton din acele ţinuturi. Creştinii asirieni erau concentraţi în Câmpia Ninive de-a lungul atâtor generaţii, înainte ca toate convulsiile istoriei să-i constrângă să emigreze în marile oraşe, sau în alte ţinuturi. Există o dorinţă naturală a poporului nostru de a trăi împreună, şi cu caldeii şi sirienii, într-o zonă în care să-şi poată creşte copiii lor transmiţându-le limba şi propriile tradiţii spirituale milenare. Şi la Bagdad asirienii erau concentraţi în cartierul Dora. Şi în fond, şi la New York există China Town şi există încă Little Italy...

Eventuala autonomie a Câmpiei Ninive cu ce autoritate ar trebui discutată? S-a vorbit despre un referendum pentru a cere locuitorilor din provincia Ninive să adere la Kurdistanul "independent".

Actualmente, Câmpia Ninive este sub jurisdicţia guvernului central de la Bagdad. Oficial totul rămâne în cadrul guvernului irakian. Acelui guvern au fost deja prezentate de mult timp propunerile de autonomie pentru Câmpia Ninive, din partea politicienilor creştini. Reprezentaţii guvernului au afirmat că vor lua în considerare cererea. Nu trebuie uitat că populaţia din Câmpie are dreptul de a determina propriul viitor.

Există şi politicieni şi organizaţii occidentale - de exemplu în SUA - care se mobilizează în favoarea autonomiei Câmpiei Ninive. Cum consideraţi aceste iniţiative?

Noi susţinem această cere drept cetăţeni irakieni. Apoi dacă din afară vin semnale de sprijin şi de solidaritate, desigur că acceptăm ajutorul. Acela a fost mereu ţinutul nostru, ţinutul martirilor noştri. Ştim că viitoarea sistematizare politică a Câmpiei Ninive este o chestiune internă, dar apreciem şi ajutorul celui care din afară vrea să colaboreze cu noi pentru a convinge guvernul irakian. Prin dialog şi expunerea motivaţiilor noastre, desigur. Şi fără niciun tip de presiune nejustificată.

Şi autonomia s-ar referi şi la gestionarea forţelor de securitate şi a corpurilor de poliţie?

Deja acum grupuri de soldaţi asirieni şi sirieni s-au organizat pentru protejarea şi securitatea satelor eliberate de Daesh. Au participat şi la unele acţiuni militare. Dar sunt forţe care s-au format cu consensul guvernului şi se mişcă în strictă coordonare cu armata unitară naţională. Dacă situaţia se va îmbunătăţi, dacă va reveni siguranţa, nu cred că va mai fi nevoie de a menţine în picioare aceste grupuri de auto-protecţie. Nu suntem în favoarea miliţiilor "confesionale".

Dacă Mosul va fi recucerit de armata guvernamentală, unde vor merge jihadiştii din Daesh? Şi va fi posibil "să se reabsoarbă" partea de populaţie care i-a susţinut?

Nu se poate spune. Cei care-i urmau din interes, pentru bani sau din frică, vor putea să fie reintegraţi. Dar cei mai fanatici dintre ei sunt persoane care nu acceptă nicio integrare. Vor merge înainte până la capăt pe drumul ideologiei lor, care-i determină şi la sinucidere.

Tocmai a fost învestit noul preşedinte al SUA Donald Trump. Care va fi viitorului Orientului Mijlociu cu el? Şi dumneavoastră cum consideraţi linia sa non-conflictuală cu Rusia?

Noi avem aceeaşi speranţă pe care o avem la fiecare alegere prezidenţială în SUA. Ca noul preşedinte, oricine ar fi el, să contribuie la creşterea siguranţei în Orientul Mijlociu, în ceea ce-i revine lui, colaborând cu guvernele legitime din regiune.

Vechea Biserică din Orient n-a avut niciodată conflicte teologice şi dogmatice directe cu episcopul de Roma. Aţi fi dispuşi să recunoaşteţi scaunul din Roma ca "Primul Scaun"?

Biserica asiriană a început dialogul teologic oficial cu Biserica catolică în 1984. Aşa a început un drum fratern între două Biserici surori. Vrem să dăm înainte de toate bucurie şi speranţă celor botezaţi, care văd cum conducătorii Bisericilor noastre sunt fraţi în Domnul. Pentru a studia chestiunea primatului, va trebui să se privească la modul în care acea chestiune era tratată şi trăită în Concilii, înainte de toate înainte de cel din Calcedon, dar şi în cadrul ecleziologiei Bisericii din Orient şi din Occident în primul mileniu. Se cuvine mereu să se privească la primele secole, înainte de a fi avut loc diviziunile.

Acum, după declaraţia cristologică comună din 1994 (CCD), care a mărturisit credinţa în Cristos împărtăşită între catolici şi asirieni, de ce anume se ocupă dialogul teologic dintre cele două Biserici?

Tratăm tema sacramentelor şi a vieţii sacramentale a Bisericii. Semnarea unui document comun despre acest punct ar putea să vin în anul 2017.

Va fi vorba şi despre tema communicatio in sacris, sau cea a ospitalităţii euharistice între cele două Biserici?

Noi deja din 2001 am autorizat experienţe de ospitalitate euharistică cu Biserica caldee, în situaţii pastorale care cer asta. Comunităţile noastre răspândite în Occident ar avea desigur avantaje dacă această practică ar fi mai răspândită. În documentul pe care-l vom semna nu se face aluzie la communicatio in sacris cu Biserica de Roma, dar se atestă recunoaşterea reciprocă a validităţii sacramentelor celebrate şi administrate în cele două Biserici ale noastre.

Teologia şi spiritualitatea Bisericii asiriene subliniază cu forţă natura umană a lui Cristos. Această perspectivă spirituală n-ar putea să fie valorizată mai mult ca o cale rodnică pentru vestirea creştină în timpul pe care-l trăim?

Sfintele Scripturi pun accentul pe omenitatea lui Cristos mai ales în Evangheliile sinoptice, şi în dialogul teologic cu catolicii încercăm să valorizăm şi această sensibilitate. Ca să nu uităm niciodată că ajungem să experimentăm naturii divine a lui Cristos prin gesturile concrete ale omenităţii sale şi că prin această cale suntem chemaţi să fim părtaşi de natura divină, aşa cum spune Scrisoarea apostolului Petru.

(După Vatican Insider, 29 ianuarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.