Concelebrare euharistică a Sfântului Părinte cu cardinalii în ziua celei de-a 80-a aniversări a zilei sale de naştere (17 decembrie 2016)

În momentul în care aşteptarea vigilentă devine mai intensă în parcursul Adventului; în acest moment în care Biserica, astăzi, începe să se roage cu marile antifoane, moment forte în care ne apropiem de Crăciun, Liturghia ne face să ne oprim un pic. Spune: "Să ne oprim", şi ne face să citim acest text din Evanghelie. Ce înseamnă această oprire într-un moment care înaintează în intensitate? Simplu, Biserica vrea ca noi să comemorăm: "Opreşte-te şi comemorează. Priveşte înapoi, priveşte drumul". Comemorarea: această atitudine deuteronomică ce atâta forţă sufletului. Comemorarea pe care Scriptura însăşi o subliniază ca mod de a ne ruga, de a-l întâlni pe Dumnezeu. "Amintiţi-vă de conducătorii voştri", ne spune autorul Scrisorii către Evrei (13,7). "Amintiţi-vă de zilele de la început..." (Evr 10,32): acelaşi lucru. Şi apoi, în aceeaşi Scrisoare, acea ceată de martori, în capitolul 11, care au străbătut drum pentru a ajunge la plinătatea timpurilor: "Comemoraţi, priviţi în urmă pentru a putea merge mai bine înainte". Aceasta este semnificaţia liturgică de astăzi: harul comemorării. Trebuie să cerem acest har: să nu uităm.

Aparţine iubirii faptul de a nu uita; aparţine iubirii faptul de a avea mereu sub ochi atâta, atâta bine cât am primit; aparţine iubirii a privi istoria: de unde venim, părinţii noştri, strămoşii noştri, drumul credinţei... Şi această comemorare ne face bine, pentru că face şi mai intensă această aşteptare vigilentă a Naşterii Domnului. O zi liniştită. Comemorarea care începe de la alegerea poporului: "Isus Cristos, Fiul lui David, fiul lui Abraham" (Mt 1,1). Poporul ales, care merge spre o promisiune cu forţa alianţei, a alianţelor succesive pe care le face. Aşa este drumul creştinului, aşa este drumul nostru, simplu. Ne-a fost făcută o promisiune, ne-a fost spus: mergi în prezenţa mea şi fii ireproşabil cum este Tatăl nostru. O promisiune care va fi deplină, la sfârşit, dar care se consolidează cu fiecare alianţă pe care noi o facem cu Domnul, alianţă de fidelitate; şi ne arată că nu noi suntem cei care alegem: ne face să înţelegem că noi toţi am fost aleşi. Alegerea, promisiunea şi alianţa sunt ca pilaştrii comemorării creştine, acest a privi înapoi pentru a merge înainte.

Acesta este harul de astăzi: a comemora. Şi când noi ascultăm acest text din Evanghelie, există o istorie, o istorie de har, atât de mare; dar şi o istorie de păcat. Pe drum găsim mereu har şi păcat. Aici, în istoria mântuirii există mari păcătoşi, în această genealogie (cf. Mt 1,1-17), şi există sfinţi. Şi noi, în viaţa noastră, vom găsi acelaşi lucru: momente de mare fidelitate faţă de Domnul, de bucurie în slujire şi unele momente urâte de infidelitate, de păcat care ne face să simţim nevoia de mântuire. Şi aceasta este şi siguranţa noastră, pentru că atunci când noi avem nevoie de mântuire, noi mărturisim credinţa, facem o mărturisire de credinţă: "Eu sunt păcătos, dar Tu mă poţi mântui, Tu mă duci înainte". Şi astfel se merge înainte în bucuria speranţei.

În Advent am început să parcurgem acest drum, aşteptând în aşteptare vigilentă pe Domnul. Astăzi ne oprim, privim înapoi, vedem că drumul a fost frumos, că Domnul nu ne-a dezamăgit, că Domnul este fidel. Vedem şi că fie în istorie, fie în viaţa noastră au fost momente foarte frumoase de fidelitate şi momente urâte de păcat. Însă Domnul este acolo, cu mâna întinsă pentru a te ridica din nou şi a-ţi spune: "Mergi înainte!". Şi aceasta este viaţa creştină: mergi înainte, spre întâlnirea definitivă. Acest drum de atâta intensitate, în aşteptare vigilentă ca să vină Domnul, să nu ne ia niciodată harul comemorării, harul de a privi înapoi tot ceea ce Domnul a făcut pentru noi, pentru Biserică, în istoria mântuirii. Şi astfel vom înţelege pentru ce astăzi Biserica ne face să citim acest text care poate să pară un pic plictisitor, dar aici este istoria unui Dumnezeu care a voit să meargă cu poporul său şi să se facă, la sfârşit, un om, ca fiecare dintre noi.

Fie ca Domnul să ne ajute să reluăm acest har al comemorării. "Dar este dificil, plictisitor, sunt atâtea probleme...". Autorul Scrisorii către Evrei are o frază foarte frumoasă pentru plângerile noastre, foarte frumoasă: "Stai liniştit, încă n-ai ajuns să-ţi dai sângele" (cf. 12,4). Şi un pic de umorism, din partea acelui autor inspirat, pentru a ne ajuta să mergem înainte. Domnul să ne dea acest har.

***

Salut la sfârşitul Liturghiei

Aş vrea să vă mulţumesc pentru această concelebrare, pentru această însoţire a mea în această zi: multe mulţumiri! Şi dumneavoastră, Eminenţă, cardinal decan, pentru cuvintele dumneavoastră atât de emoţionante: multe mulţumiri!

De câteva zile îmi vine în minte un cuvânt, care pare urât: bătrâneţe. Înspăimântă, cel puţin, înspăimântă... Şi ieri, pentru a-mi oferi un dar, mons. Cavaliere mi-a dăruit De senectute de Cicero - o picătură în plus... Îmi ceea ce v-am spus la 15 martie [2013], la prima noastră întâlnire: "Bătrâneţea este sediu de înţelepciune". Sperăm ca şi pentru mine să fie asta. Sperăm ca să fie aşa!

Îmi vine în minte şi - de vreme ce a venit aşa de repede, de vreme ce a venit aşa de repede - îmi vine în minte acel poem... cred al lui Plinius: "Tacito pede lapsa vetustas" [Ovidiu]: cu pas tăcut îţi vine în spate bătrâneţea. Este o lovitură! Dar când unul o gândeşte ca pe o etapă a vieţii care este pentru a da bucurie, înţelepciune, speranţă, unul reîncepe să trăiască. Şi îmi vine în minte şi o altă poezie pe care v-am citat-o în ziua aceea: "Bătrâneţea este liniştită şi religioasă" - "Es ist ruhig, das Alter, und fromm" [Hölderlin].

Rugaţi-vă pentru ca a mea să fie aşa: liniştită, religioasă şi rodnică. Precum şi bucuroasă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.