Reflecţie la duminica a patra din Advent - Anul A - 2016

"Îi vei pune numele de Isus, căci el va mântui poporul său de păcate" (Mt 1,21).

Ne mai despart doar câteva zile de marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Dacă duminica trecută Biserica ne chema să ne bucurăm, căci Domnul este aproape (Fil 4,4-5), astăzi ne cheamă să ne bucurăm pentru Mesia că este deja lângă uşa noastră şi ne invită să ieşim şi să-i deschidem inima, căci el este "Isus", care ne va mântui de păcate (cf. Mt 1,21), căci el este "Emanuel", Dumnezeu cu noi (cf. Mt 1,23), căci el este descendenţa lui David, "Fiul lui Dumnezeu" (cf. Rom 1,3-4), căci este Domnul, "Regele măririi" (cf. Ps 24,7.10). De aceea, când spunem Emanuel spunem Isus şi când spunem Isus spunem mântuirea noastră.

Lecturile biblice de astăzi pe de o parte ne vorbesc despre Dumnezeu cel milostiv care din veşnicie ne-a voit fericiţi lângă dânsul, creând-ne copii ai săi, după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26) şi ca o dovadă a iubirii sale faţă de noi ne-a aşezat pentru început în paradisul pământesc (cf. Gen 2,8), punând totul sub administraţia noastră (cf. Gen 1,26), şi pe de altă parte ne prezintă răutatea satanei, care ne-a urât din prima clipă a existenţei noastre şi care prin minciună ne-a scos din Eden, a acoperit de păcat chipul lui Dumnezeu din noi, ne-a golit de toate darurile lui Dumnezeu şi ne-a făcut robii săi sortiţi pieirii veşnice (cf. Gen 3,1-19).

Dar dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu s-a arătat din nou faţă de noi, căci ne-a promis un mântuitor care să ne elibereze de toate relele păcatului şi să ne aşeze cu mult mai sus decât de unde am căzut înşelaţi fiind de diavol, adică în paradisul ceresc, în locul de unde a căzut el şi îngerii lui răi. (cf. Gen 3,15). Această promisiune Dumnezeu o va împlini la timpul hotărât de el. Dar până la împlinirea mântuirii promise, Dumnezeu va reînnoi această promisiune şi o va detalia în multe rânduri prin profeţi.

Din momentul rostirii acestei promisiunii de mântuire şi până la venirea şi revenirea lui Mesia, diavolul va căuta continuu să răstoarne, sau măcar să întârzie acest plan de mântuire, prin concursul omului.

Astfel, chiar imediat după promisiunea mântuitorului, diavolul l-a amăgit pe Cain, dar şi pe mulţi alţi bărbaţi până în zilele noastre, să fie duri, fioroşi, cruzi şi să ucidă cu sânge rece pe cei drepţi, cu speranţa lui Irod, că între cei ucişi va fi şi Mesia (cf. Gen 4,8.24; Înţ 2,12-20; Mt 2,13; 26,4). Apoi, ca să stingă şi speranţa mântuirii promise din inimile oamenilor, a ridicat călăi fioroşi până în zilele noastre, care să-i prigonească şi să-i ucidă pe profeţii şi drepţii care vorbesc despre mântuirea lui Dumnezeu prin Mesia (cf. Fap 7,52-53). Şi aici sunt toţi drepţii prigoniţi şi ucişi de la Abel şi până în zilele noastre. Apoi satana, care a folosit cu succes discreditarea lui Dumnezeu în faţa lui Adam şi Eva, o foloseşte şi astăzi cu mare succes, mai ales în discreditarea mesagerilor săi, pe motiv că nu sunt perfecţi, iar cei care nu dau nici un fel de mărturie creştină muşcă momeala satanei şi împrăştie mai departe otrava spre nefericirea lor. Toate acestea au ca unic scop al satanei răsturnarea planului mântuitor al lui Dumnezeu, sau măcar întârzierea lui.

Apoi diavolul a căutat să altereze fiinţa femeii prin uniri nepermise pentru a o face nevrednică de naşterea lui Mesia (cf. Gen 6,2) şi apoi să o transforme în instrument de cădere şi corupere pentru mulţi (cf. Prov 23,27; Qoh 7,28). Ce bine ar fi dacă femeile, asemenea Suzanei, nu s-ar lăsa amăgite de satana şi de planul lui (cf. Dan 13,23). Biserica ne cheamă să privim şi la numărul incalculabil de femei care mai bine au murit martire ale vieţii curate decât să facă jocul de pierzare al satanei.

O altă amăgire a diavolului pentru mulţi oameni (dornici să fie ca Dumnezeu înainte de vreme) a fost şi idolatria, dumnezeii falşi, dumnezeii vicioşi ca oamenii, dumnezei care nu conduc oameni, dar dumnezei care se lasă purtaţi de oameni, dumnezei prin care satana a dorit să răstoarne speranţa mântuirii promise de Domnul prin Fiul său (cf. Is 44,10-16). Şi aici vedem cum oamenii, şi creştini printre ei, aleargă la profeţii mincinoşi ai idolilor şi ai religiilor păgâne şi nu la Dumnezeu, pentru a obţine "reţete păgâne" de trecătoare sănătate, frumuseţe, vindecare, plăcere, reuşită în viaţă şi afaceri, de prevedere a viitorului imediat. Tuturor acestor oameni înşelaţi, care caută legături între Belial şi Cristos (cf. 2Cor 6,15) le spun că toate aceste religii şi "reţete păgâne" poate că le vor da puţin tonus fizic şi poate că le vor prelungi cu puţin viaţa pământească, dar niciodată nu le vor putea da învierea şi viaţa adevărată, tinereţea şi fericirea veşnică, bunăstarea şi confortul veşnic, care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm, idolii de orice fel au fost şi sunt o mare amăgire a diavolului pentru a ne abate de la speranţa mântuirii promise de Dumnezeu.

Cineva ar putea să spună cu acel vultur sigur pe sine dintr-o legendă, că el poate să împace înălţimile cerurilor cu leşurile pământului, fără a cădea în moarte. Se spune despre un vultur semeţ că într-o zi de iarnă geroasă a văzut plutind pe albia râu care curgea vijelios spre o cascadă un leş, un cadavru de animal. A aterizat pe el, spunându-şi că aproape de cascadă se va ridica şi îşi va lua zborul.

A început să mănânce lacom din leş în timp ce şi-a înfipt bine ghearele în el. Dar în timp ce mânca ghearele i-au îngheţat în leş, aşa că atunci când a sosit timpul să zboare nu s-a mai putut desprinde de leş, căzând şi pierind în cascadă.

Acest vultur pierdut, care a coborât pe leş crezând că se poate salva când va voi el, este imaginea regelui Ahaz al lui Iuda şi a tuturor celor înşelaţi care cochetează cu satana şi cu idolii săi, crezând că vor scăpa când vor voi ei. Ahaz, cel care a cochetat de mic cu idolii, când a fost cazul să se salveze prin încrederea în Dumnezeu nu s-a mai putut desprinde de idoli, spre ruina lui şi a poporului său.

Vreau să explic lecturile de astăzi şi din prisma unei alte imagini la fel de sugestive. Există o întâmplare cu un om care, împins de o mână nevăzută, a căzut într-o apă care curgea vijelios. Imediat au apărut pe mal doi oameni dispuşi să-l ajute. Unul i-a aruncat o frânghie bine ancorată pe mal, iar celălalt (care era de fapt cel care l-a împins în apă şi care acum voia să pară salvator) i-a aruncat şi el o buturugă de lemn purtată de valuri ca să-i facă pieirea mai sigură. După un moment de gândire, omul căzut a apucat buturuga nesigură a înşelătorului şi nu frânghia sigură a celuilalt. Rezultatul? Cadavrul naufragiatului a fost găsit ceva mai încolo. Acesta a fost Ahaz şi aceştia sunt toţi oamenii superficiali. Aşa este cu orice om obişnuit cu păcatul, chiar când are ocazia de a scăpa, alege tot păcatul.

Revenim la regele Ahaz al lui Iuda, care avea 20 de ani când a urcat pe tron. Acesta de mic copil s-a obişnuit cu idolii şi nu a experimentat niciodată puterea lui Dumnezeu. Acum era ameninţat cu războiul şi cu detronarea de către doi regi vecini: Rezin, regele Damascului, şi Pecah, regele Samariei, dacă nu intră în coaliţiei cu ei, coaliţie periculoasă pentru el, împotriva lui Tiglatfalasar al III-lea (745-727 îC), împăratul Asiriei, căruia aceştia doi îi erau vasali.

Atunci când nu ştia ce să facă, i-au apărut două propuneri de salvare: una din partea lui Dumnezeu care i-a oferit "frânghia" sigură a salvării, salvare dovedită ca sigură în timp, îi cerea numai să prindă acest ajutor divin şi să stea liniştit (cf. Is 7,4); şi una din partea satanei, care i-a oferit buturuga de lemn, prin sprijinului Asiriei idolatre. Ahaz, obişnuit de mic cu idolii, asemenea mândrului vultur cu leşurile, nu s-a mai putut desprinde de idoli, şi a ales buturuga nesigură a Asiriei şi a zeilor ei falşi. Care a fost preţul plătit de Ahaz pentru ajutorul Asiriei? Preţul plătit de Ahaz şi de poporul lui Iuda pentru ajutorul primit de la Asiria a fost: 1. pentru "atunci", golirea visteriei templului şi a statului în visteria Asiriei, un secol de vasalitate cu tribut faţă de Asiria şi favorizarea filistenilor şi edomiţilor să întreprindă incursiuni armate de jaf în ţară (cf. 2Cr 28,17-18); 2. pentru "viitor", preţul plătit de Ahaz şi de poporul lui a fost trecerea copiilor prin foc, închinarea la idoli pe înălţimi, ridicarea unui altar asirian în curtea templului, utilizarea altarului de bronz al lui Solomon pentru vrăjitorie şi închiderea sanctuarul templului (cf. 2Rg 16,3-4.10-16; 2Cr 28,2-4.23-25). Cu un cuvânt, pierderea încrederii în Dumnezeu şi întârzierea sosirii lui Mesia şi a mântuirii lui, după planul diavolului.

În acest caz, diavolul a reuşit să-l facă pe Ahaz să refuze ajutorul şi mântuirea lui Dumnezeu, să ţină poporul ales rob la păgâni şi la idolii lor şi să întârzie mântuirea promisă şi mult aşteptată. Deşi diavolul a câştigat unele bătălii mărunte, el a pierdut bătăliile cele mari şi va pierde şi bătălia finală, sfârşind prin a fi aruncat veşnic în iazul de foc şi pucioasă, împreună cu toţi aliaţii şi amăgiţii lui (cf. Ap 20,10-15). Iată acum în evanghelie o mare bătălie pe care diavolul a pierdut-o în faţa Mariei şi a lui Iosif, căci planul mântuitor al lui Dumnezeu este suveran şi depăşeşte infinit în înţelepciune, putere şi posibilităţi, uneltirile diavolului şi ale acoliţilor săi.

Evanghelia ni-l prezintă pe Iosif cel feciorelnic, din Nazaretul Galileii, un alt membru al familiei stinse a lui David. Iosif era logodit cu fecioara Maria. Mai înainte să locuiască ei împreună, s-a aflat că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt (cf. Mt 1,18). Cum puţini înţelegeau ce înseamnă "zămislit de la Duhul Sfânt", cum legea era severă cu femeile care nasc în afara căsătoriei, pedeapsa fiind omorârea cu pietre (cf. Lev 20,10; Dt 22,22), cum ruşinea soţului înşelat era mare, Iosif, care nu ştia ce să facă, se simţea ca acel om împins şi căzut într-o apă mare.

Atunci i-au venit şi lui Iosif două "ajutoare", unul prin înger, care i-a aruncat frânghia sigură a lui Dumnezeu, şi unul prin diavol, care i-a aruncat buturuga pierzătoare a laşităţii. Dumnezeu i-a zis lui Iosif ca şi lui Ahaz: "Nu te teme, stai liniştit, ai încredere în mine şi ia la tine pe Maria însărcinată cu pruncul divin" (cf. Mt 1,20; Is 7,4-14). Iar diavolul i-a şoptit şi el, mai dinainte de Dumnezeu, să o lase în ascuns pe Maria însărcinată cu Isus şi astfel să scape de orice necaz (cf. Mt 1,19). Deşi soluţia satanei părea tentantă pentru un "om de lume", nu a fost tentantă şi pentru Iosif, care era "neprihănit". Iosif a ascultat de Dumnezeu, a luat-o pe Maria la el, i-a pus copilului numele de Isus şi l-a introdus în familia mesianică a lui David. Rezultatul? Împlinirea profeţiilor mesianice, naşterea lui Isus, sosirea mântuirii mult aşteptate şi scăparea pentru totdeauna din necazul îndoielii şi din râul pieirii pentru el şi pentru toţi cei drepţi.

Diavolul, învins de Iosif şi Maria, nu s-a putut opune naşterii lui Isus ca mântuitor al lumii, nu s-a putut opune nici lucrării mântuitoare a lui Isus, nici de pe muntele ispitirii, nici de pe muntele Calvar; dar se poate opune oamenilor ca să piardă această mântuire mare. De aceea, el care nu se dă bătut niciodată, acţionează acum ca oamenii fie să nu-l cunoască pe Isus şi mântuirea lui (cf. In 1,26), fie ca să nu ajungă la Isus şi la mântuirea lui (cf. Lc 19,3), fie să nu-l primească ca mântuitor al lor (cf. In 1,11), fie să rămână nepăsători şi să nu-l asculte (cf. Evr 2,3; Mt 23,37; Lc 13,34), fie să-l vândă pentru bani spre regretul lor (cf. Mt 27,4), fie să se dezică de el în momentele grele şi apoi să plângă amar (cf. Lc 22,57.62), fie de dragul lumii să se lepede de el pentru totdeauna (cf. 2Tim 4,2).

Prima lectură ne spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isaia să-l întâlnească pe regele Ahaz şi să-i prezinte oferta lui de salvare la capătul de sus al canalului de apă, pe drumul de sus care duce la ogorul nălbitorului (cf. Is 7,4). Locul ales de Dumnezeu pentru întâlnirea profetului Isaia cu regele Ahaz era foarte sugestiv, căci din canalul acesta curgeau apele dătătoare de viaţă pentru tot Ierusalimul. Dar, ca să poţi lua apă dintr-o conductă, este nevoie de un robinet. Această conductă cu apă avea un robinet numai sus la capătul drumului nălbitorului şi al canalului de apă. Adică, pentru a primi mântuirea lui Dumnezeu, trebuie să urci şi să ajungi în vârful "tulpinii lui Iese", în vârful "Casei lui David", adică să ajungi la Emanuel cel vestit, care este Isus, cel pe care Ahaz nu l-a primit, dar cel pe care Iosif şi Maria l-au primit.

Pentru noi cei de astăzi, Biserica este "capătul de sus al canalului de apă" şi "ogorul nălbitorului", căci în Biserică Dumnezeu a aşezat robinetele "apei vieţii" pentru potolirea setei inimii şi pentru curăţirea sufletului, robinete deschise în persoana lui Cristos, robinete din care curg cuvintele sale mântuitoare, sângele său curăţitor, tainele sale, exemplele şi binecuvântările sale. Acum înţelegem mai uşor de ce Biserica ne cheamă zilnic şi cu insistenţă la Cristos, pentru că numai el are "robinetele mântuirii". Ne-am adăpat noi setea inimii şi ne-am spălat noi sufletul din robinetele deschise în persoana lui Isus?

Cu excepţia lui Ahaz, protagoniştii lecturilor de astăzi: Iosif şi Maria, Paul şi ceilalţi apostoli, pentru că au fost primii împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu de mântuire, ne sunt propuşi astăzi ca exemple de urmat; căci aşa cum spune psalmul responsorial de astăzi, ei sunt imaginea drepţilor pe care şi-i doreşte Dumnezeu: drepţi cu mâinile nepătate şi drepţi cu inima curată; drepţi care nu iau în zadar numele Domnului; drepţi care numai ei vor putea urca pe muntele Domnului; drepţi care numai ei vor putea să ajungă până la tronul său cel sfânt; drepţi care numai ei vor primi binecuvântare de la Domnul şi drepţi care numai ei se vor bucura veşnic de faţa lui Dumnezeu (cf. Ps 24,1-6).

Se povesteşte că prin şesul întins din Campagna, o regiune din Sudul Italiei, nu departe de oraşul Roma, călătorea odată un pelerin singuratic. Roma era visul vieţii lui şi voia să ajungă acolo. Dar a venit noaptea iar el nu mai vedea drumul pe unde trebuia să meargă. La un moment dat i s-a părut că vede o lumină care îl chema. Dar ştia că luminile din noapte sunt false şi duc spre mlaştini sau prăpastii. De aceea, s-a oprit în loc şi a făcut o rugăciune. Iar pe când se ruga a auzit un dulce dangăt de clopot venit din biserica Sancta Maria Maggiore, dangăt dulce care l-a condus în siguranţă în cetatea eternă, în cetatea mult visată, Roma. A intrat în biserică, a făcut o rugăciune de mulţumire şi a promis că va face tot posibilul ca acele clopote să bată în fiecare seară pentru luminarea celor rătăciţi.

Se spune că de atunci s-a creat obiceiul ca de trei ori în fiecare zi să bată clopotele bisericilor şi să se recite rugăciunea "Îngerul Domnului a vestit Mariei", pentru ca toţi cei rătăciţi care doresc lumina cea adevărată să găsească drumul mântuirii prin Cristos. Urmează acum novena de Crăciun, când acompaniaţi de dangătul dulce al clopotelor vom cânta "Îngerul Domnului", spre a reaprinde în inimile tuturor dorul după Isus şi după mântuirea sa.

De aceea, când vom simţi că întunericul necredinţei ne cuprinde; când vom simţi că diavolul şi acoliţii lui ne atacă şi vor să ne împingă în ape mari, mlaştini sau prăpăstii pierzătoare; când vom simţi că vor să ne îndrepte spre leşuri; adică când vom simţi că vor să ne îndepărteze de Dumnezeu şi de mântuirea lui, ca şi pe Ahaz şi pe toţi cei răi; atunci să ascultăm dangătul dulce al clopotelor Bisericii şi să ne să ne amintim că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne părăseşte; să ne amintim că el are cea mai mare putere şi se oferă să ne ajute; să ne amintim că planul lui Dumnezeu de mântuire este suveran şi depăşeşte infinit în înţelepciune, putere şi posibilităţi, uneltirile diavolului şi ale acoliţilor săi; să ne amintim să acceptăm ajutorul şi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt; să ne amintim că numai sorbind din "izvoarele mântuirii", care ţâşnesc din Isus, vom putea ajunge la muntele său sfânt şi la binecuvântările sale veşnice. Amin

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.