Papa Francisc: Audienţă acordată comunităţii Spitalului Pediatric "Bambino Gesù" din Roma (15 decembrie 2016)

Joi, 15 decembrie 2016, în Aula "Paul al VI-lea", Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă comunitatea Spitalului Pediatric "Bambino Gesù" din Roma. La întâlnire au luat parte 150 de copii şi părinţi îngrijiţi în spital. Printre ei, şi un grup de copii străini care provin din "periferiile lumii" unde sunt active intervenţiile de cooperare internaţională de la Bambino Gesù. În afară de asta, erau prezenţi 15 copii din Bangui, din Republica Centrafricană, împreună cu arhiepiscopul oraşului, cardinalul Dieudonné Nzapalainga. În cele 7.000 de locuri din Aula "Paul al VI-lea" era prezentă şi întreaga comunitate a Spitalului Pediatric Bambino Gesù: personalul angajat, colaboratorii, voluntarii, asociaţiile, familiile, pacienţii şi studenţii. După salutul preşedintei spitalului, dr. Mariella Enoc, şi după mărturiile câtorva reprezentanţi ai OPBG, Sfântul Părinte a adresat celor prezenţi discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Dragi prieteni, bună ziua!

Sunt bucuros să vă întâlnesc; vă mulţumesc pentru că aţi venit şi pentru mărturiile voastre. Îi mulţumesc preşedintei, dr. Mariella Enoc, pentru cuvintele sale respectuoase.

Valentina, întrebarea ta despre copiii care suferă este mare şi dificilă; nu am un răspuns, cred că este bine ca această întrebare să rămână deschisă. Nici Isus n-a dat un răspuns în cuvinte. În faţa unor cazuri, petrecute atunci, de nevinovaţi care au suferit în circumstanţe tragice, Isus nu a făcut o predică, un discurs teoretic. Desigur se poate face, dar El n-a făcut asta. Trăind în mijlocul nostru, nu ne-a explicat de ce se suferă. În schimb Isus ne-a arătat calea pentru a da sens şi acestei experienţe umane: nu a explicat de ce se suferă, ci îndurând cu iubire suferinţa ne-a arătat pentru cine se oferă. Nu de ce, ci pentru cine. El şi-a oferit viaţa pentru noi şi cu acest dar, care l-a costat atât de mult, ne-a mântuit. Şi cine-l urmează pe Isus face acelaşi lucru: mai mult decât să caute nişte de ce-uri, trăieşte în fiecare zi pentru.

Valentina a fost exigentă şi a cerut şi un "medicament" pentru cel care este în contact cu suferinţa. Este o cerere frumoasă; aş spune numai un mic lucru, care se poate învăţa de la copii: a redescoperi în fiecare zi valoarea recunoştinţei, a şti să spui mulţumesc. Îi învăţăm asta pe copii şi apoi n-o facem noi adulţii. Dar a spune mulţumesc, pur şi simplu pentru că suntem în faţa unei persoane, este un medicament împotriva răcirii speranţei, care este o boală contagioasă urâtă. A spune mulţumesc alimentează speranţa, acea speranţă în care, cum spune sfântul Paul, am fost mântuiţi (cf. Rom 8,24). Speranţa este "benzina" vieţii creştine, care ne face să mergem înainte în fiecare zi. Aşadar este frumos a trăi ca persoane recunoscătoare, ca fii ai lui Dumnezeu simpli şi fericiţi, mici şi bucuroşi.

Tu, Dino, ne-ai vorbit chiar despre frumuseţea lucrurilor mici. Poate să pară o logică perdantă, mai ales astăzi, cu mentalitatea de a apare care cere rezultate imediate, succes, vizibilitate. În schimb, gândiţi-vă la Isus: cea mai mare parte a vieţii sale pe acest pământ a petrecut-o în ascuns; a crescut în familia sa fără grabă, în fiecare zi învăţând, muncind şi împărtăşind bucuriile şi durerile celor din casa lui. Crăciunul ne spune că Dumnezeu nu s-a făcut tare şi puternic, ci fragil şi slab ca un prunc.

Dino, în timp ce ne vorbea cum trăieşte această micime, cerea însă spaţii mai mari. Este o cerere justă. Trăim într-un timp în care spaţiile şi timpii se restrâng tot mai mult. Se aleargă aşa de mult şi se găsesc tot mai puţine spaţii: nu numai parcări pentru automobile, ci şi locuri pentru întâlnire; nu numai timp liber, ci timp pentru a se opri şi a se întâlni. Este mare nevoie de timpi şi de spaţii mai umane. Din ceea ce ştiu, Spitalul Bambino Gesù în cursul istoriei sale s-a dezvoltat tocmai răspunzând la multe exigenţe care se prezentau treptat; s-au deschis alte sedii şi serviciile au fost dislocate tocmai pentru a oferi noi spaţii pentru pacienţi, pentru rude, pentru cercetători. Această istorie trebuie amintită, este cea mai bună premisă pentru viitor! În pofida spaţiilor restrânse, orizonturile s-au lărgit: Bambino Gesù n-a privit la restrângerile sale, ci a creat noi spaţii şi atâtea proiecte, chiar şi departe, în alte continente. Asta ne spune că nu depinde calitatea îngrijirii numai de aspectele logistice, ci de spaţiile inimii. Este esenţial a lărgi spaţiile inimii: apoi Providenţa nu va înceta să se gândească şi la spaţiile concrete!

Tu, Luca, în schimb, întrebai care trebuie să fie marca de fabrică a spitalului "Bambino Gesù" în afară de capacităţile profesionale, desigur indispensabile. Unui tânăr creştin care, ca Luca, după studii se arată lumii muncii - care trebuie să fie deschisă tinerilor, nu numai pieţei - i-aş sfătui două ingrediente. Primul este să menţină vii visurile. Visurile nu trebuie niciodată anesteziate, aici anestezia este interzisă! Vom auzi în Evanghelia de duminică, însuşi Dumnezeu comunică uneori prin visuri; dar mai ales invită să realizăm visuri mari, chiar dacă sunt dificile. Ne determină să nu ne oprim în a face binele, să nu stingem niciodată dorinţa de a trăi mari proiecte. Îmi place să cred că Dumnezeu însuşi are visuri, chiar şi în acest moment, pentru fiecare dintre noi. O viaţă fără visuri nu este demnă de Dumnezeu, nu este creştină o viaţă obosită şi resemnată, unde există mulţumire, se vegetează fără entuziasm, ca să mai treacă o zi.

Aş adăuga un al doilea ingredient, după visuri: darul. Tu, Serena, ne-ai mărturisit forţa celui care dăruieşte. În fond, se poate trăi urmărind două obiective diferite: punând pe primul loc a avea sau a da. Se poate lucra gândind mai ales la câştig, sau încercând să se dea ceea ce e mai bun din sine însuşi în folosul tuturor. Atunci munca, în pofida tuturor dificultăţilor, devine o contribuţie la binele comun, uneori chiar o misiune. Şi suntem mereu în faţa acestei răscruci: pe de o parte a face ceva pentru interesele mele, pentru succes, pentru a fi recunoscut; pe de altă parte, a urma intuiţia de a sluji, a dărui, a iubi. Adesea cele două lucruri se amestecă, merg împreună, dar este important mereu a recunoaşte care vine mai întâi. În fiecare dimineaţă se poate spune: acum trebuie să merg acolo, să fac treaba asta, să întâlnesc persoane, să înfrunt probleme; dar vreau să trăiesc această zi aşa cum ar vrea Domnul: nu ca o povară - care apoi apasă mai ales asupra altora care trebuie să mă suporte - ci ca un dar. Este rândul meu pentru a face un pic de bine, pentru a-l duce pe Isus, pentru a mărturisi nu prin cuvinte ci prin fapte. În fiecare zi se poate ieşi din casă cu inima un pic închisă în ea însăşi, sau cu inima deschisă, gata să întâlnim, să dăruim. Dă mult mai multă bucurie a trăi cu inima deschisă decât cu inima închisă! Sunteţi de acord? Vă urez aşadar un astfel de Crăciun, de trăit cu inima deschisă, păstrând acest frumos spirit de familie, şi vă mulţumesc mult.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.