Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 14 decembrie 2016

Speranţa creştină - 2. Isaia 52: "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea..."

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Ne apropiem de Crăciun şi profetul Isaia încă o dată ne ajută să ne deschidem la speranţă primind Vestea Bună a venirii mântuirii.

Capitolul 52 din Isaia începe cu invitaţia adresată Ierusalimului pentru ca să se trezească, să-şi scuture de pe el praful şi lanţurile şi să se îmbrace cu hainele cele mai frumoase, pentru că Domnul a venit ca să elibereze poporul său (v. 1-3). Şi adaugă: "poporul meu va cunoaşte numele meu întrucât eu sunt acela care va zice în ziua aceea: «Iată-mă!»" (v. 6).

La acest "Iată-mă!" spus de Dumnezeu, care rezumă toată voinţa sa de mântuire şi de apropiere de noi, îi răspunde cântarea de bucurie a Ierusalimului, conform invitaţiei profetului. Este un moment istoric foarte important. Este sfârşitul exilului din Babilon, este posibilitatea pentru Israel de a-l regăsi pe Dumnezeu şi, în credinţă să se regăsească pe sine însuşi. Domnul este aproape şi "micul rest", adică micul popor care a rămas după exil şi care în exil a rezistat în credinţă, care a străbătut criza şi a continuat să creadă şi să spere chiar şi în mijlocul întunericului, acel "mic rest" va putea să vadă minunăţiile lui Dumnezeu.

În acest moment profetul inserează o cântare de bucurie mare:

"Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele

celui care aduce vestea cea bună,

care anunţă pacea,

care vesteşte binele,

care anunţă mântuirea, zicând Sionului:

«Dumnezeul tău domneşte».

[...]

Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, ruine ale Ierusalimului,

pentru că Domnul mângâie poporul său

şi răscumpără Ierusalimul!

Domnul şi-a descoperit braţul său cel sfânt

înaintea tuturor popoarelor,

căci au văzut toate marginile pământului

mântuirea Dumnezeului nostru" (Is 52,7.9-10).

Aceste cuvinte ale lui Isaia, asupra cărora vrem să ne oprim un pic, fac referinţă la miracolul păcii şi fac asta într-un mod foarte special, punând privirea nu pe mesager ci pe picioarele sale care aleargă repede: "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună...".

Pare mirele din Cântarea Cântărilor care aleargă la iubita sa: "iată, vine săltând pe munţi şi sărind pe coline" (2,8). Astfel şi mesagerul de pace aleargă, aducând vestea bună de eliberare de mântuire, şi proclamând că Dumnezeu domneşte.

Dumnezeu nu a părăsit poporul său şi nu s-a lăsat înfrânt de rău, pentru că El este fidel şi harul său este mai mare decât păcatul. Asta trebuie să învăţăm, pentru că noi suntem încăpăţânaţi şi nu învăţăm asta. Dar eu voi pune întrebarea: cine este mai mare, Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu! Şi cine învinge la sfârşit? Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu. El este capabil să învingă păcatul cel mai mare, cel mai ruşinos, cel mai teribil, cel mai rău dintre păcate? Cu ce armă învinge Dumnezeu păcatul? Cu iubirea! Asta înseamnă că "Dumnezeu domneşte"; acestea sunt cuvintele credinţei într-un Domn a cărui putere se apleacă asupra omenirii, se înjoseşte, pentru a oferi milostivire şi a-l elibera pe om de ceea ce desfigurează în el imaginea frumoasă a lui Dumnezeu pentru că atunci când suntem în păcat imaginea lui Dumnezeu este desfigurată. Şi împlinirea unei iubiri aşa de mari va fi tocmai Împărăţia instaurată de Isus, acea Împărăţie de iertare şi de pace pe care noi o celebrăm cu Crăciunul şi care se realizează definitiv la Paşte. Şi bucuria cea mai frumoasă a Crăciunului este această bucurie interioară de pace: Domnul a şters păcatele mele, Domnul m-a iertat, Domnul a avut milă faţă de mine, a venit ca să mă mântuiască. Aceasta este bucuria Crăciunului!

Fraţi şi surori, acestea sunt motivele speranţei noastre. Când totul pare terminat, când, în faţa atâtor realităţi negative, credinţa devine obositoare şi vine ispita de a spune că nimic nu mai are sens, iată în schimb vestea cea bună adusă de acele picioare rapide: Dumnezeu vine să realizeze ceva nou, să instaureze o împărăţie de pace; Dumnezeu a "suflecat braţul său" şi vine să aducă libertate şi mângâiere. Răul nu va triumfa pentru totdeauna, există un sfârşit pentru durere. Disperarea este învinsă pentru că Dumnezeu este printre noi.

Şi noi suntem solicitaţi să ne trezim un pic, ca Ierusalimul, conform invitaţiei pe care i-o adresează profetul; suntem chemaţi să devenim bărbaţi şi femei de speranţă, colaborând la venirea acestei Împărăţii formate din lumină şi destinate tuturor, bărbaţi şi femei de speranţă. Cât de urât este când găsim un creştin care a pierdut speranţa! "Dar eu nu sper nimic, totul s-a terminat pentru mine": aşa spune un creştin care nu este capabil să privească orizonturi de speranţă şi în faţa inimii sale numai un zid. Dar Dumnezeu distruge aceste ziduri cu iertarea! Şi pentru aceasta trebuie să ne rugăm, pentru ca Dumnezeu să ne dea în fiecare zi speranţa şi s-o dea tuturor, acea speranţă care se naşte atunci când îl vedem pe Dumnezeu în ieslea de la Betleem. Mesajul Veştii Bune care ne este încredinţat este urgent, trebuie să alergăm şi noi ca mesagerul peste munţi, pentru că lumea nu poate să aştepte, omenirii îi este foame şi sete de dreptate, de adevăr, de pace.

Şi văzându-l pe micul Prunc din Betleem, cei mici din lume vor şti că promisiunea s-a împlinit, mesajul s-a realizat. Într-un prunc abia născut, care are nevoie de toate, înfăşat în scutece şi depus într-o iesle, este cuprinsă toată puterea Dumnezeului care mântuieşte. Crăciunul este o zi pentru a deschide inima: trebuie deschisă inima la atâta micime, care este acolo în acel Prunc, şi la atâta uimire. Este uimirea Crăciunului, la care ne pregătim, cu speranţă, în acest timp al Adventului. Este surpriza unui Dumnezeu prunc, a unui Dumnezeu sărac, a unui Dumnezeu slab, a unui Dumnezeu care abandonează măreţia sa pentru a deveni aproape de fiecare dintre noi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.