Papa Francisc: Sfânta Liturghie cu ocazia sărbătorii "Stăpânei noastre de Guadalupe" (luni, 12 decembrie 2016)

"Fericită aceea care a crezut" (Lc 1,45): cu aceste cuvinte a uns Elisabeta prezenţa Mariei în casa sa. Cuvinte care se nasc din sânul ei, din măruntaiele sale; cuvinte care reuşesc să fie un ecou la tot ceea ce a experimentat cu vizita verişoarei sale: "Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut" (Lc 1,44-45).

Dumnezeu ne vizitează în măruntaiele unei femei, mişcând măruntaiele unei alte femei cu o cântare de binecuvântare şi de laudă, cu o cântare de bucurie. Scena evanghelică poartă în sine tot dinamismul vizitei lui Dumnezeu: când Dumnezeu ne vine în întâmpinare mişcă măruntaiele noastre, pune în mişcare ceea ce suntem până la transformarea întregii noastre vieţi în laudă şi binecuvântare. Când Dumnezeu ne vizitează ne lasă neliniştiţi, cu sfânta nelinişte a celor care se simt invitaţi să anunţe că El trăieşte şi este în mijlocul poporului său. Aşa vedem asta în Maria, prima discipolă şi misionară, noua arcă a alianţei care, departe de a rămâne într-un loc rezervat în templele noastre, iese ca să viziteze şi însoţeşte cu prezenţa sa gestaţia lui Ioan. Aşa a făcut şi în 1531: a alergat la Tepeyac pentru a sluji şi a însoţi poporul care era în gestaţie cu durere, devenind Mama sa şi a tuturor popoarelor noastre.

Cu Elisabeta şi noi astăzi vrem s-o ungem şi s-o salutăm spunând: "Fericită aceea care a crezut" şi continuă să creadă "că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (v. 45). Maria este astfel ca o icoană a discipolului, a femeii credincioase şi rugătoare care ştie să însoţească şi să încurajeze credinţa noastră şi speranţa noastră în diferitele etape pe care trebuie să le străbatem. În Maria avem reflexia fidelă "nu [a] unei credinţe îndulcite poetic, ci [a] unei credinţe puternice mai ales într-o epocă în care se frâng încântările dulci ale lucrurilor şi contradicţiile intră în conflict peste tot"¹.

Desigur va trebui să învăţăm de la această credinţă puternică serviabilă care o caracterizează pe Mama noastră; să învăţăm de la această credinţă care ştie să intre în istorie pentru a fi sare şi lumină în vieţile noastre şi în societate.

Societatea pe care o construim pentru copiii noştri este tot mai marcată de semne de diviziune şi de fragmentare, lăsând "în ofsaid" pe atâţia, în special cărora le este greu să obţină minimul indispensabil pentru a duce înainte propria viaţă cu demnitate. Este o societate căreia îi place să se laude cu progresele sale ştiinţifice şi tehnologice, dar care a devenit oarbă şi insensibilă în faţa miilor de feţe care rămân în urmă pe drum, excluşi de orgoliul orbitor al câtorva puţini. O societate care ajunge să creeze o cultură de dezamăgirii, a descurajării şi a frustrării în foarte mulţi fraţi ai noştri; şi a angoasei în atâţia alţii care experimentează dificultăţi pentru a nu rămâne în afara drumului.

Ar părea că fără să ne dăm seama ne-am obişnuit să trăim în "societatea neîncrederii" cu tot ceea ce comportă asta pentru prezentul nostru şi în special pentru viitorul nostru; neîncredere care puţin câte puţin generează stări de indolenţă şi dispersare.

Cât de greu este să ne lăudăm cu societatea bunăstării când vedem că iubitul nostru continent american s-a obişnuit să vadă mii şi mii de copii şi de tineri ai străzii care cerşesc şi dorm în gări, în staţiile subterane de metrou sau unde reuşesc să găsească un loc. Copii şi tineri exploataţi în munci clandestine sau constrânşi să găsească o monedă la intersecţiile străzilor, curăţând parbrizul maşinilor noastre şi simt că în "trenul vieţii" nu este loc pentru ei. Şi câte familii continuă să fie marcate de durerea de a-i vedea pe copiii lor victime ale comercianţilor morţii. Cât de dur este a vedea cum am normalizat excluderea bătrânilor noştri obligându-i să trăiască în singurătate, pur şi simplu pentru că nu sunt productivi; sau a vedea - aşa cum bine au spus episcopii la Aparecida - "situaţia precară care loveşte demnitatea femeilor noastre. Unele, de când erau copile şi adolescente, sunt supuse la multiple forme de violenţă în casă şi în afara casei"². Sunt situaţii care ne pot paraliza, care pot să ne facă să ne îndoim de credinţa noastră şi în special de speranţa noastră, de maniera noastră de a privi şi a înfrunta viitorul.

În faţa tuturor acestor situaţii, aşa trebuie să spunem toţi cu Elisabeta: "Fericită aceea care a crezut" şi să învăţăm de la acea credinţă puternică şi serviabilă care a caracterizat-o şi o caracterizează pe Mama noastră.

A o celebra pe Maria înseamnă, în primul rând, a o comemora pe mama, a comemora că nu suntem nici nu vom fi vreodată un popor orfan. Avem o Mamă! Şi unde este mama acolo este mereu prezenţă şi gust de casă. Unde este mama, acolo fraţii vor putea să se certe dar întotdeauna va triumfa sentimentul unităţii. Unde este mama acolo nu va lipsi lupta în favoarea fraternităţii. Mereu m-a impresionat să văd, în diferite popoare din America Latină, acele mame luptătoare care, adesea singure, reuşesc să-i ducă înainte pe copii. Aşa este Maria. Aşa este Maria cu noi: suntem copiii săi: Femeie luptătoare în faţa societăţii neîncrederii şi a orbirii, în faţa societăţii indolenţei şi a dispersării; Femeie care luptă pentru a întări bucuria Evangheliei. Luptă pentru a da "trup" Evangheliei.

A o privi pe Guadalupana înseamnă a aminti că vizita Domnului trece mereu prin cei care reuşesc "să facă trup" Cuvântul său, care încearcă să întrupeze viaţa lui Dumnezeu în propriile măruntaie, devenind semne vii ale milostivirii sale.

A celebra comemorarea Mariei înseamnă a afirma împotriva oricărui pronostic că "în inima şi în viaţa popoarelor noastre bate un puternic sentiment de speranţă, în pofida condiţiilor de viaţă care par să întunece orice speranţă"³.

Maria, pentru că a crezut, a iubit; pentru că este slujitoare a Domnului este slujitoare a fraţilor săi. A celebra comemorarea Mariei înseamnă a celebra că noi asemenea ei suntem invitaţi să ieşim şi să mergem la întâlnirea cu alţii cu însăşi privirea ei, cu însăşi viscerele sale de milostivire, cu înseşi gesturile sale. A o contempla înseamnă a simţi invitaţia puternică de a imita credinţa sa. Prezenţa sa ne duce la reconciliere, dându-ne forţă pentru a genera legături în binecuvântatul nostru pământ latinoamerican, spunând "da" vieţii şi "nu" oricărui tip de indiferenţă, de excludere, de rebutare a popoarelor sau a persoanelor.

Şi să nu ne fie frică să ieşim să-i privim pe alţii cu însăşi privirea sa. O privire care ne face fraţi. Facem asta pentru că, asemenea lui Juan Diego, ştim că aici este mama noastră, ştim că suntem sub umbra sa şi sub ocrotirea sa, că este izvorul bucuriei noastre, că suntem în braţele sale⁴.

Dă-ne pacea şi grâul, Stăpâna şi Copila noastră,
o patrie care să unească locuinţa, biserica şi şcoala,
o pâine care să fie pentru toţi şi o credinţă care să ardă
prin mâinile tale întinse, prin ochii tăi de stea. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ ROMANO GUARDINI, Domnul, Meditaţii despre viaţa lui Isus.
² A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 48.
³ A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 536.
⁴ Cf. Nicam Mopohua, 119: "Nu sunt aici eu, care sunt mama ta? Nu eşti sub umbra şi privirea mea? Nu sunt eu izvorul bucuriei tale? Nu eşti adăpostit de mantia mea, de crucea braţelor mele? Ai nevoie de vreun alt lucru?".

lecturi: 8.