Reflecţie la a treia duminică din Advent - Anul A - 2016

"Fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,6)

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în duminica a treia din Advent, am aprins încă o lumânare în coroniţa de Advent, semnul unei luminări sporite a sufletului şi semnul al unei noi învăţături, cea a bucuriei evanghelice, prin care pregătim calea întâlnirii noastre Isus care vine şi care este aproape.

Tradiţional, duminica a treia din Advent, datorită Antifonei de la intrare la sfânta Liturghie, care redă îndemnul sfântului Paul către creştinii din Filipi: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape" (Fil 4,4-5), se numeşte duminica "gaudete", duminica bucuriei.

Deci, cu toate că suntem în timpul postului Crăciunului, cu toate că lucrăm intens în câmpul sufletului, chemarea duminicii de astăzi este o chemare la bucuria evanghelică, bucurie cu care trebuie să întâmpinăm naşterea apropiată a lui Isus în Betleemul sufletelor noastre şi venirea sa de-a doua poate mai aproape decât ne gândim (cf. In 14,3; 17,24).

Să nu uităm că la Filipi, sfântul Paul şi însoţitorul său Sila, după ce au predicat evanghelia, drept răsplată, păgânii le-au smuls hainele de pe ei, i-au bătut cu vergi, i-au arestat, i-au aruncat într-o temniţă întunecoasă şi le-au pus picioarele în butuci; şi cu toate acestea Paul şi Sila nu plângeau, dar cântau laude lui Dumnezeu, spre edificarea celorlalţi deţinuţi. Deşi imediat a venit un mare cutremur, care a deschis uşile temniţei şi le-au desfăcut legăturile, ei nu numai că n-au fugit, ci l-au întărit pe cel care i-a întemniţat, care voia să se sinucidă; ba mai mult i-au expus vestea cea bună a evangheliei, i-au convins întreaga familie să creadă în Cristos şi să se boteze, punându-i în câmpul slujirii evanghelice (cf. Fap 16,22-33).

Când ştii că Domnul Isus este aproape şi când îl aştepţi cu bucurie ca să vină; şi când mai ştii că el vine să te ia cu el în "patria fericirii veşnice", unde îţi va răsplăti înmiit fiecare trudă, fiecare suferinţă şi fiecare jertfă făcută pentru el, atunci muncile cele mai grele, suferinţele cele mai crude, nedreptăţile cele mai mari, nu numai că nu ne întristează, dar devin o cauză de bucurie. Asta era starea de spirit a celor doi închişi pentru Cuvântul evangheliei.

Abia acum înţelegem de ce Paul şi Sila cântau şi se bucurau în temniţă şi şi ne îndeamnă şi pe noi să ne bucurăm (Fil 4,4-5); abia acum înţelegem şi de ce apostoli care pentru vestirea lui Isus mântuitorul cel înviat din morţi, se bucurau atunci când au fost închişi şi bătuţi pentru evanghelie, (cf. Fap 5,30-41); abia acum înţelegem de ce sfinţii mergeau la moarte: senini şi chiar dorind moartea ca sfântul Paul (cf. Fil 1,21-23) şi ca sfântul Ignaţiu din Antiohia (35-117); de ce mergeau bucuroşi la moarte ca şi cum ar merge la nuntă, cerând haina cea mai frumoasă, ca sfântul Ioan Gură de Aur (347-407); de ce mergeau la moarte glumind cu torţionarii ştiind că ei îi duc în cer la Isus, ca sfântul Thomas Morus (1478-1535) şi de ce mergeau la moarte chiar cântând de bucurie ca măicuţele ucise din timpul Revoluţiei Franceze (1789-1799).

Abia acum înţelegem de ce doi soţi creştini din timpul prigoanei din 1969 din Kenia au suferit fără regrete, i-au iertat pe torţionarii lor şi s-au rugat pentru ei, dorindu-le mântuirea.

Abia acum înţelegem de ce creştinii cei buni muncesc, suferă, se jertfesc pentru alţii şi mor senini, cu speranţa în Isus. Într-o carte de exerciţii spirituale pentru preoţi, teologul german Karl Rahner (1904-1984) relatează următorul fapt petrecut cu câţiva ani în urmă la Friebourg (Elveţia). O mamă, care avea un fiu preot, a simţit că i-a sosit sfârşitul. La masa de seară au băut un pahar de şampanie. Apoi mama i-a spus fiului preot: "Acum, du-te şi dormi liniştit. Iar eu voi dormi somnul de veci. Să nu fii trist la faţă, căci, dacă preoţii umblă cu faţa tristă, lumea nu mai crede în ceea predică ei".

Am dat toate aceste exemple pentru a puncta că pentru un creştin, bucuria nu este opţională, adică dacă vrei. Pentru un creştin bucuria este o poruncă, este o obligaţie; bucuria, este o poruncă chiar în necazuri şi dureri; bucuria face parte din "vestimentaţia spirituală" a creştinului, vestimentaţie obligatorie ca şi "haina de nunta" de nunta fiului de împărat (cf. Mt 22,11-12), ca şi "haina albită" în sângele Mielului pentru cei veşnic fericiţi (cf. Ap 7,9).

Un creştin trist este un "trist creştin", adică este un om care în loc să zidească, dărâmă; creştinul trist este un om care oferă argumente ateilor şi necredincioşilor să rămână departe de Dumnezeu. Un ateu îi spunea într-o zi unui creştin: "Eu simt nevoia de a vă vedea pe voi creştinii mereu trişti. Atunci mă simt liniştit şi mă conving o dată în plus că Dumnezeu nu există. Singurul moment când am îndoieli şi încep să bănuiesc că cele ce se spun în Biblie că Dumnezeu există, este atunci când vă văd bucuroşi şi fericiţi".

Bucuria creştinilor, bucuria vieţii lor, mai ales bucuria în timpul încercărilor, suferinţelor şi morţii este semnul cel mai clar al apartenenţei la Cristos; bucuria este şi cea mai mare forţă de atragerea a oamenilor la credinţa în Cristos şi la împărăţia sa fericită. Un nou convertit îi spunea unui creştin: "Am văzut bucuria de pe chipurile voastre şi am venit şi eu să-l urmez pe Isus".

Sunt trişti numai acei oameni care nu-l cunosc pe Isus, Fiul lui Dumnezeu şi mântuirea lui. Apoi, mai sunt trişti acei oameni care aşteaptă ca Dumnezeu să le facă sau să le dea ceea ce el nu le-a promis. Se spune că odată un medic a fost trimis într-o localitate pentru vindeca bolile de acolo. Dar oamenii locului în loc de vindecare i-au cerut medicului: să le recite poezii, să le cânte la un instrument, să-i înveţe să danseze, să-i înveţe cum să petreacă etc. Şi când medicul le-a spus oamenilor că el nu a venit pentru toate acestea, dar pentru bolile lor, ei au plecat scandalizaţi, întristaţi şi descurajaţi.

Se pare că oamenii de pe timpul lui Isus (chiar şi Ioan Botezătorul, într-un moment de slăbiciune), aşteptau ca Isus lucruri să le dea lucruri pe care Tatăl ceresc nu i le-a încredinţat să le facă. Ei aşteptau de la Isus eliberarea de sub jugul romanilor, pe când Tatăl ceresc îl trimisese să-i scoată de sub jugul păcatului, al satanei, al morţii veşnice şi al oricărei alte robii (cf. Gal 5,1). Ei aşteptau ca Isus să le dea o mărire înaintea neamurilor, pe când Isus a fost trimis să le dea mărirea veşnică din cer (cf. 1Pt 5,10). Ei aşteptau hrană pentru trup, pe când Isus a fost trimis să le dea o hrană sufletească care să-i învie din morţi şi să-i ducă în cer (cf. In 6,33.54). Ei aşteptau o viaţă pământească fără trudă, fără cruce şi fără dureri, pe când Isus a fost trimis să le ofere viaţa veşnică prin trudă, cruce şi dureri (cf. Fap 14,22). De aceea s-au scandalizat de Isus, l-au refuzat şi chiar l-au condamnat la moarte.

La acest punct fac o paranteză şi spun că, aşa cum iudeii aşteptau de la Isus lucruri pe care nu a fost trimis să le facă şi din cauza aceasta s-au scandalizat şi s-au îndepărtat de el, tot astfel oamenii de astăzi se scandalizează şi se îndepărtează de preoţi, pentru că ei nu fac lucruri pe care n-au fost trimişi să facă: să le laude păcatele, să tacă în faţa răului, să-i plimbe, să-i ducă la grătare, să-i distreze să-i înveţe jocuri şi să facă multe alte lucruri pentru care nu are mandat. Aceşti oameni, ca şi fraţii bogatului din iad, nu s-ar converti chiar dacă preoţii ar face cele dorite de ei, cum nici aceştia nu s-ar fi convertit chiar dacă ar fi înviat un mort (cf. Lc 16,31). Deci, nici creştinii nu trebuie să aştepte de la preot să facă ceea ce nu a fost trimis să facă şi nici preotul să nu facă ceea ce nu a fost mandatat să facă, dacă se vrea să nu apară scandalizarea, tristeţea şi descurajarea.

Ioan Botezătorul, chiar dacă inspirat de Dumnezeu îl prezentase pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii" (In 1,29), a predicat convertirea (cf. Mt 3,2) şi a administrat un botez de pocăinţă (cf. Mt 3,11), amăgit pentru un moment de satana, a aşteptat în inima lui un "mesia" care nu a fost promis şi care nu a fost trimis şi o lucrare care nu a fost promisă şi nici înfăptuită de Isus: eliberarea de sub romani şi instaurarea unei împărăţii pământeşti. Şi care a fost urmarea? Ioan ca şi toţi contemporanii săi s-au întristat şi s-au scandalizat de Isus şi se gândeau că el n-ar fi Mesia. De aceea, chiar Ioan Botezătorul în închisoare fiind, văzând că romanii nu au fost alungaţi încă, văzând că Isus nu domneşte în locul lui Irod, s-a descurajat şi întristat a trimis pe unii dintre ucenicii lui la Isus ca să-l întrebe dacă el este Mesia sau să aştepte pe un altul.

Domnul Isus l-a înţeles şi i-a trimis lui Ioan un răspuns din Scripturi, un răspuns menit să-l lumineze cu adevărul despre el, despre misiunea sa şi despre regatul său; apoi i-a transmis cu blândeţe că promisiunile lui Dumnezeu făcute prin profeţii cei sfinţi din Biblie, nu prin cei mincinoşi, se împlinesc deja, mai întâi sufleteşte şi apoi trupeşte, căci: "orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună" (Is 35,1-6; 29,18; 42,7). Adică oamenilor subjugaţi de păcat, diavol şi moarte, adevăraţii robi, bolnavi şi morţi, li se predică evanghelia, li se aduce vestea cea bună a sosirii împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lor (cf. Lc 11,20); iar aceştia, pătrunşi de harul evangheliei şi de puterea lui Dumnezeu, se convertesc, se vindecă de bolile lor sufleteşti şi se mântuiesc. Ioan a înţeles solia lui Isus, s-a convertit şi a primit cu bucurie moartea pentru cauza lui Isus şi a intrat în împărăţia lui.

De fapt, când prima lectură şi psalmul responsorial de astăzi ne vorbesc despre bucuria întoarcerii în patrie, despre bucuria vindecării şi întăririi celor slăbiţi, despre bucuria regăsirii păcii pierdute (cf. Is 35,1-6.10; Ps 146,7-10), ne vorbesc în realitate despre bucuriile timpurilor mesianice, despre bucuriile pe care le va aduce Isus, în timp şi în veşnicie: bucuria eliberării de sub jugul satanei şi al morţii, bucuria vindecării sufleteşti, bucuria convertirii şi bucuria întoarcerii în paradis, adevărata patrie a omului (cf. Mt 11,5).

De aceea, când satana şi oamenii lui ne vor ispiti să aşteptăm şi să cerem de Isus sau de la preot lucruri pe care nu are în mandat să le facă, Domnul ne învaţă astăzi să recurgem la sfintele Scripturi, pentru a ne lumina, pentru a ne calma, pentru a ne converti şi pentru a ne salva, mai întâi de scandalizare, tristeţe şi descurajare şi apoi pentru a ne mântui veşnic sufletele prin Cristos.

Pentru ca aleşii săi să nu mai fie duşi în eroare, ca Ioan Botezătorul (cf. Mt 11,3), ca fiii lui Zebedeu şi mama lor (cf. Mt 20-21; Mc 10,35-37), ca ceilalţi apostoli (cf. Mc 10,41) şi ca mulţi dintre iudei, la proces, când Pilat l-a întrebat pe Isus dacă este rege, el a recunoscut că este rege, însă imediat a adăugat că împărăţia sa şi legiunile sale armate nu sunt din lumea aceasta (cf. Mt 26,53; In 18,36). Apoi prin Paul a spus că împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17); de aceea, împărăţia lui Dumnezeu trebuie instaurată mai întâi în sufletele oamenilor, acolo unde Dumnezeu a pus-o deja (cf. Lc 17,20-21); apoi, prin apostolul Iacob a zis că instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu în inimi şi de acolo în lume cere timp şi răbdare, cere oboseală şi perseverenţă (cf. Iac 5,7-10), dar mai ales cere interes şi conlucrare, cere apostolat şi jertfă din partea tuturor oamenilor care o aşteaptă (cf. Is 61,1).

Pentru aceste motive Isus şi-a trimis toţi ucenicii în lume ca să vestească de urgenţă împărăţia sa şi s-o inaugureze în sufletele şi în viaţa oamenilor (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15.20; Lc 24,47-48; Fap 1,8).

Astăzi mai vedem în evanghelie încă un lucru extraordinar de plăcut şi de mângâietor pentru noi: Isus dă mărturie despre Ioan Botezătorul în faţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor, ca răspuns la mărturia lui Ioan despre el (cf. Mt 11,7-11), ca un semn profetic că aşa va face cu toţi cei care îl vor mărturisi pe el înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor (1Cor 4,9). Şi într-adevăr aşa este, căci după cum ştim, zilnic prin glasul Bisericii, Isus dă mărturie despre sfinţii care l-au iubit, care l-au primit în viaţa lor, care l-au slujit şi l-au făcut cunoscut altora, făcându-le un frumos elogiu în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pomenindu-le numele, faptele slujirii lor şi fericirea la care au ajuns.

Dacă Isus nu are neapărată nevoie de mărturia noastră, căci el are mărturia Tatălui, a Duhului Sfânt şi a faptelor sale divine (cf. In 5,34-37; 15,26), noi în schimb avem neapărată nevoie de mărturia sa, căci fără ea nu putem intra în cer (cf. (cf. Mt 10,32; Lc 12,8; Mc 8,38; Lc 9,26). Iar faptul că Isus ne cheamă să dăm mărturie despre el este un mare favor şi un mare dar pe care ni-l face, căci, asociindu-ne la misiunea sa evanghelică, ne asociază de fapt la victoria lui (cf. Rom 6,8; 8,17; 2Tim 2,11).

Dar cât despre cei care i-au refuzat chemarea şi slujirea evangheliei sale, vedem din paginile evangheliei că Isus tace, indiferent cât de învăţaţi, cât de bogaţi şi cât de lăudaţi de oameni au fost ei aici pe pământ. Tăcerea lui Isus şi a Bisericii sale referitor la cei care i-au refuzat chemarea şi slujirea, echivalează cu tăcerea examinatorului cu privire la cei fie respinşi la examenul de admitere sau nepromovaţi la examenul final; sau cu tăcerea listelor sportive cu privire la cei descalificaţi în arene (cf. 1Cor 9,24)

Iată un copil introdus de Isus pe lista celor pomeniţi, mai întâi zilnic în Biserica sa pământească şi apoi veşnic în împărăţia sa cerească, pomenit cu numele său, cu vorbele sale, cu faptele sale, cu jertfa vieţii sale şi cu fericirea la care a ajuns. Este vorba despre seminaristul Rolando Rivi (1931-1945), din San Valentino di Castellarano, Italia, ucis în 1945, de către unii partizani comunişti la doar 14 ani şi beatificat prin decret papal la 5 octombrie 2013. Acestui copil îi plăcea să se recomande: "Eu sunt Isus". Îi plăcea să poarte sutană ca să arate că este un om dedicat evangheliei lui Isus. Dar mai ales îi plăcea să vorbească despre Isus şi să aducă oameni la el. A murit rugându-se pentru părinţii care i-au insuflat credinţa şi pentru duşmanii săi care i-au deschis calea spre bucuria paradisului.

Vai, câţi creştini, bărbaţi şi femei, tineri şi tinere, rămân neimplicaţi în această sfântă lucrare a evangheliei, izvor de bucurie, din indiferenţă, din comoditate sau din ruşine cu Dumnezeu; din lipsă de hotărâre şi de tărie sufletească; din teamă de costul uceniciei şi teamă faţă de oameni. Să nu uităm că indiferenţii, fricoşii, cei care s-au ruşinat cu Dumnezeu, vor aruncaţi afară din cer şi vor sta veşnic alături de cei necredincioşi, de ucigaşi şi de toţi ceilalţi păcătoşi care nu s-au căit (cf. Ap 21,8; 22,15).

Doamne, dă-ne harul bucuriei evanghelice şi al celui de a nu ne scandaliza niciodată de Isus! Fă-ne să înţelegem că bucuria adevărată izvorăşte moartea şi învierea lui Isus! Fă-ne să înţelegem că fără bucurie dăm o contra mărturie despre tine şi despre mântuirea ta, iar cu bucuria în suflet atragem oameni la mântuirea ta! Fă-ne să mai înţelegem că fără bucurie mergem pe un drumul tristeţii, al disperării şi al pierzării, pe când tu ne aştepţi numai pe calea bucuriei spirituale! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 32.