Duhul Sfânt şi carisma discernământului

A doua predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (9 decembrie 2016)

Continuăm reflecţiile noastre despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi a creştinului. Sfântul Paul menţionează o carismă deosebită a Duhului numită "discernământul duhurilor" (1Cor 12,10). La origine, această expresie are un sens foarte precis: indică darul care permite să se distingă, între cuvintele inspirate sau profetice rostite în timpul unei adunări, cele care vin de la Duhul lui Cristos de cele care provin de la alte duhuri, adică ori de la duhul omului, ori de la duhul demoniac, ori de la duhul lumii.

Şi pentru evanghelistul Ioan acesta este sensul fundamental. Discernământul constă în "a pune la încercare inspiraţiile pentru a cerceta dacă provin cu adevărat de la Dumnezeu" (1In 4,1-6). Pentru Paul criteriul fundamental de discernământ este mărturisirea lui Cristos ca "Domn" (1Cor 12,3); pentru Ioan este mărturisirea că Isus "a venit în trup", adică întruparea. Deja cu El discernământul începe să fie folosit în funcţie teologică, drept criteriu pentru a discerne doctrinele adevărate de cele false, ortodoxia de erezie, ceea ce va deveni central după aceea.

1. Discernământul în viaţa eclezială

Există două domenii în care trebuie să se exercite acest dar al discernământului glasului Duhului: cel eclezial şi cel personal. În domeniul eclezial, discernământul duhurilor este exercitat în mod autoritar de magisteriu, care trebuie să ţină cont însă, printre alte criterii, şi de "simţul credincioşilor", "sensus fidelium".

Aş vrea să mă opresc asupra unui punct în mod deosebit care poate să fie de ajutor în discuţia care se desfăşoară în Biserică despre unele probleme speciale. Este vorba despre discernământul semnelor timpurilor. Conciliul a declarat: "Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina Evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele"¹.

Este clar că dacă Biserica trebuie să scruteze semnele timpurilor în lumina Evangheliei nu este pentru a aplica "timpurilor", adică situaţiilor şi problemelor noi care reies în societate, remediile şi regulile din totdeauna, ci pentru a le da răspunsuri noi, "adaptate fiecărei generaţii", cum spune textul din Conciliu pe care tocmai l-am citat. Dificultatea care se întâlneşte pe acest drum - şi care trebuie luată în toată seriozitatea sa - este frica de a compromite autoritatea magisteriului, admiţând schimbări în pronunţările sale.

Există o consideraţie care poate ajuta, cred, să se depăşească, în spirit de comuniune, această dificultate. Infailibilitatea pe care Biserica şi Papa o revendică pentru sine nu este desigur de un grad superior celei care este atribuită însăşi Scripturii revelate. Acum negreşelnicia biblică asigură că scriitorul sacru exprimă adevărul în modul şi în gradul în care el putea să fie exprimat în momentul în care scrie. Vedem că multe adevăruri se formează lent şi progresiv, ca acela despre lumea de dincolo şi despre viaţa veşnică. Şi în domeniul moral, multe obiceiuri şi legi anterioare sunt, după aceea, abandonate pentru a face loc la legi şi criterii care răspund mai mult spiritului alianţei. Un exemplu printre toate: în Exod se afirmă că Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor în copii (cf. Ex 34,7), dar Ieremia şi Ezechiel vor spune contrariul, adică Dumnezeu nu pedepseşte păcatele părinţilor în copii, ci fiecare va trebui să răspundă de propriile acţiuni (cf. Ier 31,29-30; Ez 18,1 şu).

În Vechiul Testament criteriul pe baza căruia se depăşesc prescrierile anterioare este cel al unei înţelegeri mai bune a spiritului alianţei şi a Torah; în Biserică, criteriul este cel al unei recitiri continue a Evangheliei în lumina întrebărilor noi puse ei. "Scriptura cum legentibus crescit", spunea sfântul Grigore cel Mare: Scriptura creşte cu aceia care o citesc².

Or, noi ştim că regula constantă a acţiunii lui Isus în Evanghelie, în materie de morală, se rezumă în puţine cuvinte: "Nu păcatului, da păcătosului". Nimeni nu este mai sever decât El în condamnarea bogăţiei nedrepte, dar se autoinvită în casa lui Zaheu şi cu simpla lui ieşire în întâmpinare îl schimbă. Condamnă adulterul, chiar şi pe cel al inimii, dar o iartă pe adulteră şi îi redă speranţă; reafirmă indisolubilitatea căsătoriei, dar se întreţine cu samariteana care a avut cinci soţi şi îi revelează secretul pe care nu l-a spus nimănui în mod aşa de explicit: "Eu sunt (Mesia) cel care îţi vorbesc" (In 4,26).

Dacă ne întrebăm cum se justifică teologic o distincţie aşa de clară între păcat şi păcătos, răspunsul este foarte simplu: păcătosul este o creatură a lui Dumnezeu, făcută după chipul său, şi păstrează propria demnitate, în pofida tuturor aberaţiilor; păcatul, dimpotrivă, nu este lucrare a lui Dumnezeu, nu vine de la El, ci de la duşman. Este acelaşi motiv pentru care Cristos s-a făcut în toate asemenea nouă, "în afară de păcat" (cf. Evr 4,15).

Un factor important pentru a îndeplini această îndatorire de discernământ al semnelor timpurilor este colegialitatea episcopilor. Ea, spune un text din Lumen gentium, permite "să hotărască în comun, după cântărirea şi discutarea părerii multora, asupra unor probleme de mare importanţă"³. Exercitarea efectivă a colegialităţii aduce discernământului şi soluţiei problemelor varietatea situaţiilor locale şi a punctelor de vedere, luminile şi darurile diferite, al căror purtător este fiecare Biserică şi fiecare episcop.

Avem o ilustrare emoţionantă a acestui lucru chiar în primul "conciliu" al Bisericii, cel din Ierusalim. Acolo s-a dat spaţiu amplu la două puncte de vedere aflate în contrast, cel al iudaizanţilor şi cel favorabil deschiderii spre păgâni; a fost o "discuţie aprinsă", dar la sfârşit asta le-a permis să anunţe deciziile cu acea formulă extraordinară: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât..." (Fap 15,6 şu).

Se vede de aici cum Duhul conduce Biserica în două moduri diferite: uneori direct şi carismatic, prin revelaţie şi inspiraţie profetică; alteori colegial, prin confruntarea răbdătoare şi dificilă şi chiar prin compromis, între părţile şi punctele de vedere diferite. Discursul lui Petru din ziua de Rusalii şi în casa lui Corneliu este foarte diferit de cel ţinut după aceea, pentru a justifica hotărârea sa în faţa bătrânilor (cf. Fap 11,4-18; 15,14); primul este de tip carismatic, al doilea este de tip colegial.

Aşadar trebuie să avem încredere în capacitatea Duhului de a realiza, la sfârşit, acordul, chiar dacă uneori poate să pară că întregul proces scapă din mână. De fiecare dată când păstorii Bisericilor creştine, la nivel local sau universal, se reunesc pentru a face discernământ sau a lua decizii importante, ar trebui să existe în inima fiecăruia certitudinea încrezătoare pe care acel Veni Creator a cuprins-o în cele două versuri ale noastre: Ductore sic te praevio - vitemus omne noxium, "cu tine care ne conduci, vom evita orice rău".

2. Discernământul în viaţa personală

Să trecem acum la discernământ în viaţa personală. Ca o carismă aplicată fiecăruia, discernământul duhurilor a avut de-a lungul secolelor o evoluţie însemnată. La origine, am văzut, darul trebuia să folosească pentru a discerne inspiraţiile altuia, ale celor care au vorbit sau au profeţit în adunare; după aceea, el a folosit mai ales pentru a discerne propriile inspiraţii. Evoluţia nu este arbitrară; de fapt, este vorba despre acelaşi dar, chiar dacă este aplicat la obiecte diferite. Mare parte din ceea ce au scris autorii spirituali despre "darul sfatului" se aplică şi carismei discernământului. Prin intermediul darului, sau carismei, al sfatului, Duhul Sfânt ajută la evaluarea situaţiilor şi la orientarea alegerilor, nu numai pe baza criteriilor de înţelepciune şi prudenţă umană, ci şi în lumina principiilor supranaturale ale credinţei.

Primul şi fundamentalul discernământ al duhurilor este acela care permite să se distingă "Duhul lui Dumnezeu" de "duhul lumii" (cf. 1Cor 2,12). Sfântul Paul dă un criteriu obiectiv de discernământ, acelaşi pe care l-a dat Isus: cel al roadelor. "Faptele trupului" revelează că o anumită dorinţă vine de la omul vechi păcătos; "roadele Duhului" revelează că vine de la Duh (cf. Gal 5,19-22). "Căci trupul doreşte împotriva Duhului, iar Duhul, împotriva trupului" (Gal 5,17).

Uneori acest criteriu obiectiv nu e suficient pentru că alegerea nu este între bine şi rău, ci este între un bine şi un alt bine şi e vorba de a vedea care este lucrul pe care îl vrea Dumnezeu, într-o circumstanţă precisă. Mai ales pentru a răspunde la această exigenţă sfântul Ignaţiu de Loyola a dezvoltat doctrina sa despre discernământ. El invită să se privească mai ales un lucru: propriile dispoziţii interioare, intenţiile ("duhurile") care stau în spatele unei anumite alegeri. În asta el se inserează într-o tradiţie deja afirmată. Un autor medieval a scris: "Cine poate vreodată să examineze inspiraţiile dacă vin de la Dumnezeu, dacă nu i-a fost dat de Dumnezeu discernământul lor, aşa încât să poată examina cu exactitate şi cu judecată dreaptă gândurile, dispoziţiile, intenţiile duhului? Discernământul este ca mama tuturor virtuţilor şi este necesar tuturor în conducerea vieţii, atât a propriei vieţi cât şi a altuia... Aşadar acesta este discernământul: unirea judecăţii drepte şi a intenţiei virtuoase"⁴.

Sfântul Ignaţiu a sugerat mijloace practice pentru a aplica aceste criterii⁵. Unul este acesta. Când suntem în faţa a două alegeri posibile, merită să ne oprim mai întâi asupra uneia, ca şi cum ar trebui s-o urmăm cu siguranţă pe aceea, să rămânem în această stare timp de o zi sau mai mult; apoi să evaluăm reacţiile inimii în faţa acestei alegeri: dacă dă pace, dacă se armonizează cu restul propriilor alegeri; dacă ceva înlăuntrul tău te încurajează în acea direcţie, sau dimpotrivă dacă lucrul lasă un văl de nelinişte. Să repetăm procesul cu a doua ipoteză. Totul într-un climat de rugăciune, de abandonare în voinţa lui Dumnezeu, de deschidere la Duhul Sfânt.

La baza discernământului în sfântul Ignaţiu de Loyola este doctrina "sfintei indiferenţe". Ea constă în a fi într-o stare de disponibilitate totală de a primi voinţa lui Dumnezeu, renunţând, la plecare, la orice preferinţă personală, ca un cântar gata să se încline de partea în care va fi greutatea mai mare⁶. Astfel experienţa păcii interioare devine criteriul principal în orice discernământ. Trebuie să se considere conformă cu voinţa lui Dumnezeu alegerea care după cumpănire prelungită şi rugăciune este însoţită de mai mare pace a inimii.

În fond este vorba de a pune în practică vechiul sfat pe care socrul Ietro l-a dat lui Moise: "a prezenta lui Dumnezeu problemele" şi a aştepta în rugăciune răspunsul său (cf. Ex 18,19). O dispoziţie de fond obişnuită de a face, în orice caz, voinţa lui Dumnezeu este condiţia cea mai favorabilă pentru un discernământ bun. Isus spunea: "Judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis" (In 5,30).

Pericolul unor moduri moderne de a înţelege şi a practica discernământul este de a accentua până într-acolo aspectele psihologice încât să se uite agentul primar al oricărui discernământ care este Duhul Sfânt. Evanghelistul Ioan vede, ca factor decisiv în discernământ, "ungerea care vine de la Cel Sfânt" (1In 2,20). Şi sfântul Ignaţiu aminteşte că în anumite cazuri numai ungerea Duhului Sfânt permite să se discearnă ceea ce trebuie să se facă⁷. Există o profundă motivaţie teologică a acestui lucru. Duhul Sfânt este El însuşi voinţa substanţială a lui Dumnezeu şi când intră într-un suflet "se manifestă ca însăşi voinţa lui Dumnezeu pentru cel în care se află"⁸.

Discernământul nu este, în adâncul său, nici o artă, nici o tehnică, ci o carismă, adică un dar al Duhului! Aspectele psihologice au o mare importanţă, dar "secundară", adică vin pe locul al doilea. Un părinte antic scria: "A purifica intelectul este numai al Duhului Sfânt... Aşadar, trebuie cu orice mijloc, mai ales cu pacea sufletului, să facem «să se odihnească» asupra noastră Duhul Sfânt, pentru a avea lângă noi, mereu aprinsă, candela cunoaşterii. Dacă ea străluceşte fără întrerupere în tainiţele sufletului, nu numai asalturile meschine şi întunecoase ale diavolilor devin vizibile intelectului, dar rămân şi complet lipsite de forţă, demascate, cum sunt, de acea sfântă şi glorioasă lumină. Pentru aceasta apostolul spune: Nu stingeţi Duhul (1Tes 5,19)"⁹.

Duhul Sfânt nu răspândeşte, în mod obişnuit, în suflet această lumină a sa în mod miraculos şi extraordinar, ci foarte simplu, prin cuvântul Scripturii. Cele mai importante discernăminte din istoria Bisericii au avut loc astfel. Ascultând cuvântul Evangheliei: "Dacă vrei să fii desăvârşit...", Anton a înţeles ceea ce trebuia să facă şi a început monahismul.

În acelaşi mod Francisc de Assisi a primit lumina pentru a începe mişcarea sa de întoarcere la Evanghelie. "După ce Domnul mi-a dat fraţi - scrie în Testamentul său - nimeni nu-mi arăta ce anume trebuia să fac, ci însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma sfintei Evanghelii". I-a revelat asta ascultând, în timpul Liturghiei, textul evanghelic în care Isus le spune discipolilor să meargă în lume "fără a lua nimic pentru călătorie: nici toiag, nici desagă, nici pâine, nici bani, nici două tunici" (cf. Lc 9,3)¹⁰.

Îmi amintesc eu însumi de un mic caz de acest gen. Un om a venit la mine în timpul unei misiuni, prezentându-mi problema sa. Avea un băiat de unsprezece ani încă nebotezat. "Dacă-l botez, spunea el, se întâmplă o dramă în familie, pentru că soţia mea s-a făcut martoră a lui Iehova şi nu vrea să audă vorbindu-se de botezarea lui în Biserică; dacă nu-l botez, nu mă simt liniştit în conştiinţă, pentru că atunci când ne-am căsătorit eram amândoi catolici şi am promis să-i botezăm pe copiii noştri". Un caz clasic de discernământ. I-am spus să se întoarcă ziua următoare, pentru a-mi da timp să mă rog şi să reflectez. Ziua următoare îl văd venind în întâmpinarea mea radios şi spunându-mi: "Am găsit soluţia, părinte. Am citit în Biblia mea episodul lui Abraham şi am văzut că atunci când Abraham l-a dus pe fiul său Isaac să-l jertfească, n-a spus nimic soţiei sale!". Cuvântul lui Dumnezeu l-a luminat mai bine decât orice sfătuitor umane. Eu însumi l-am botezat pe băiat şi a fost o mare bucurie pentru toţi.

Alături de ascultarea Cuvântului, practica cea mai obişnuită pentru a exercita discernământul la nivel personal este cercetarea cugetului. Însă ea n-ar trebui să fie limitată numai la pregătirea pentru spovadă, ci să devină o capacitate constantă de a ne pune sub lumina lui Dumnezeu şi a ne lăsa "cercetaţi" în interior de El. Din cauza unei cercetări a cugetului nepracticată sau nefăcută cum trebuie, devine problematic şi harul spovezii: ori nu se ştie ce să se spovedească, ori este încărcată prea mult de o povară psihologică şi pedagogică, adică destinată numai pentru îmbunătăţirea vieţii. O cercetare a cugetului redusă numai la pregătirea pentru spovadă face să se găsească unele păcate, dar nu duce la o relaţie autentică, faţă în faţă cu Cristos. Devine cu uşurinţă o listă de imperfecţiuni, spovedite pentru a ne simţi mai în ordine, fără acea atitudine de căinţă reală care ne face să experimentăm bucuria de a avea în Isus "un Răscumpărător atât de mare".

3. A ne lăsa conduşi de Duhul Sfânt

Rodul concret al acestei meditaţii trebuie să fie o hotărâre reînnoită de a ne încredinţa în toate şi pentru toate călăuzirii interioare a Duhului Sfânt, ca pentru un soi de "direcţiune spirituală". Este scris că "Când se ridica norul de deasupra sanctuarului, fiii lui Israel porneau în toate călătoriile lor. Iar când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica" (Ex 40,36-37). Şi noi, nu trebuie să întreprindem nimic, dacă nu este Duhul Sfânt (a cărui figură, conform Părinţilor, este norul¹¹) cel care ne mişcă şi fără a-l fi consultat înainte de orice acţiune.

Avem cel mai luminos exemplu în însăşi viaţa lui Isus. El n-a întreprins niciodată nimic fără Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt a mers în deşert; cu puterea Duhului Sfânt s-a întors şi a început predica sa; "în Duhul Sfânt" şi-a ales apostolii (cf. Fap 1,2); în Duhul s-a rugat şi s-a oferit pe sine însuşi Tatălui (cf. Evr 9,14).

Trebuie să ne păzim de o ispită: aceea de a voi să-i dăm sfaturi Duhului Sfânt, în loc să le primim. "Cine a orientat Duhul Domnului şi care om l-a învăţat ca sfetnic al său?" (Is 40,13). Duhul Sfânt îi conduce pe toţi, şi nu este condus de nimeni; călăuzeşte, nu este călăuzit. Există un mod subtil de a-i sugera Duhului Sfânt ceea ce ar trebui să facă faţă de noi şi cum ar trebui să ne conducă. Ba chiar uneori luăm noi decizii şi le atribuim cu dezinvoltură Duhului Sfânt.

Sfântul Toma de Aquino vorbeşte despre această conducere interioară a Duhului ca de un soi de "instinct propriu al celor drepţi": "După cum în viaţa trupească, scrie el, trupul nu este mişcat decât de sufletul care-i dă viaţă, tot aşa în viaţa spirituală fiecare mişcare a noastră ar trebui să provină de la Duhul Sfânt"¹². Aşa acţionează "legea Duhului"; asta e ceea ce apostolul numeşte un "a ne lăsa conduşi de Duhul" (Gal 5,18).

Trebuie să ne abandonăm Duhului Sfânt aşa cum se abandonează coardele harpei degetelor celui care le mişcă. Fiind actori buni, să ţinem urechea îndreptată spre glasul sufleorului ascuns, pentru a recita cu fidelitate partea noastră pe scena vieţii. Este mai uşor decât ne gândim, pentru că sufleorul nostru ne vorbeşte înăuntru, ne învaţă orice lucru, ne instruieşte despre toate. E suficient uneori o simplă privire interioară, o mişcare a inimii, o rugăciune. Despre un sfânt episcop din secolul al II-lea, Meliton de Sardi, se citeşte acest elogiu frumos pe care aş vrea să se poată face despre fiecare dintre noi după moarte: "În viaţa sa a făcut orice lucru în Duhul Sfânt"¹³.

Încheiem recitând strofa din Veni Creator care ne vorbeşte mai direct despre conducerea Duhului Sfânt:

Hostem repellas longius
Pacemque dones protinus
Ductore sic te praevio
Vitemus omne noxium.

Îndepărtează de la noi duşmanul
Dă-ne repede pacea
Cu tine care ne eşti călăuză
Vom evita orice rău. Aşa să fie!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Gaudium et spes, 4.
² Sf. Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel 1.7, 8 (CCC 94).
³ Lumen gentium, 22.
⁴ Baldovin de Canterbury, Tratate, 6 (PL 204, 466).
⁵ Cf. Sfântul Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, săptămâna a patra (ed. BAC, Madrid 1963, pag. 262 şu).
⁶ Cf. G. Bottereau, Indifference, în "Dictionnaire de Spiritualité", vol. 7, col. 1688 şu.
⁷ Sfântul Ignaţiu de Loyola, Constituţii, 141.414 (ed. cit., pag. 452.503).
⁸ Cf. Guillaume de St. Thierry, Oglinda credinţei, 61 (SChr 301, pag. 128).
⁹ Diadoh de Fotice, O sută de capitole, 28 (SChr 5, pag. 87 şu).
¹⁰ Celano, Vita prima, 22 (FF, 356).
¹¹ Sfântul Ambroziu, Despre Duhul Sfânt, III, 4, 21; Despre sacramente, I, 6, 22.
¹² Sfântul Toma de Aquino, Despre Scrisoarea către Galateni, cap. V, lecţia 5, nr. 318; lecţia 7, nr. 340.
¹³ Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, V, 24, 5.

lecturi: 19.