Interviu acordat săptămânalului catolic belgian "Tertio" (7 decembrie 2016)

[(Interlocutor)

Reprezentant al episcopilor pentru mijloacele de comunicare...

(Papa Francisc)

Dumneavoastră deja mi-aţi adus odată copii care au adresat întrebări bune.

(Interlocutor) Există un papă care dă răspunsuri bune...

(Papa Francisc)

Eu aştept o clipă... Vreau să văd întrebările, pentru că nu le-am văzut...]

• În ţara noastră trăim un moment în care politica naţională vrea să separe religia de viaţa publică: de exemplu în învăţământ. Este opinie că, într-un timp de secularizare, religia trebuie să fie rezervată vieţii private. Cum putem să fim în acelaşi timp Biserică misionară, în ieşire spre societate, şi să trăim această tensiune creată de această opinie publică?

Bine, nu vreau să ofensez pe nimeni, însă acest mod de a pune lucrurile este unul învechit. Aceasta este moştenirea pe care ne-a lăsat-o Iluminismul - nu-i aşa? - în care orice fenomen religios este o subcultură. Este diferenţa dintre laicism şi laicitate. Despre aceasta am vorbit cu francezii... Conciliul Vatican II ne vorbeşte despre autonomia lucrurilor, despre procese şi despre instituţii. Există o laicitate sănătoasă, de exemplu laicitatea statului. În general, un stat laic este un lucru bun; este mai bine decât un stat confesional, pentru că statele confesionale se termină rău. Însă una este laicitatea şi alta este laicismul. Laicismul închide porţile în faţa transcendenţei, a dublei transcendenţe: fie transcendenţa faţă de alţii, fie mai ales transcendenţa faţă de Dumnezeu sau faţă de ceea ce se află dincolo. Şi deschiderea faţă de transcendenţă face parte din esenţa umană. Face parte din om. Nu vorbesc despre religie, vorbesc despre deschidere faţă de transcendenţă. Aşadar, o cultură sau un sistem politic care nu respectă deschiderea faţă de transcendenţa persoanei umane "curăţă", taie persoana umană. Adică nu respectă persoana umană. Asta e mai mult sau mai puţin ceea ce gândesc. Deci a trimite la sacristie orice act de transcendenţă este o "asepsie", care n-are de-a face cu natura umană, care îi taie naturii umane o bună parte din viaţă, care este deschiderea.

• Dumneavoastră vă preocupaţi de raportul interreligios. În timpurile noastre convieţuim cu terorismul, cu războiul. Uneori se observă că rădăcina războaielor actuale se află în diferenţa dintre religii. Ce este de spus cu privire la asta?

Da, cred că această opinie există. Însă nicio religie ca atare nu poate să alimenteze războiul. Pentru că în acest caz ar proclama un Dumnezeu al distrugerii, un Dumnezeu al urii. Nu se poate face războiul în numele lui Dumnezeu sau în numele unei poziţii religioase. Nu se poate face războiul în nicio religie. Şi de aceea terorismul, războiul nu sunt în relaţie cu religia. Se folosesc deformări religioase pentru a le justifica, asta da. Voi sunteţi martori ai acestui lucru, aţi trăit asta în patria voastră. Dar sunt deformări religioase, care nu se referă la esenţa faptului religios, care este mai degrabă iubire, unitate, respect, dialog, toate aceste lucruri... Dar nu în acel aspect, adică, faptul că în asta trebuie să fim expliciţi, nicio religie pentru faptul religios nu proclamă războiul. Unele deformări religioase da. De exemplu, toate religiile au grupuri fundamentaliste. Toate. Şi noi. Şi de acolo distrug, pornind de la fundamentalismul lor. Dar sunt aceste mici grupuri religioase care au deformat, au "îmbolnăvit" propria religie, şi de aici luptă, fac război sau fac diviziunea în comunitate, care este o formă de război. Dar acestea sunt grupurile fundamentaliste pe care le avem în toate religiile. Există mereu un mic grup...

• O altă întrebare despre război. Comemorăm centenarul Primului Război Mondial. Ce aţi spune continentului european despre mandatul postbelic: "Să nu mai fie niciodată război!"?

Continentului european i-am vorbit de trei ori: de două ori la Strasbourg şi o dată anul trecut, sau anul acesta, nu-mi amintesc, când a fost Premiul Carol cel Mare [6 mai 2016]. Cred că acel "Să nu mai fie niciodată război!" n-a fost luat în serios, pentru că după primul a fost al doilea, şi după al doilea este acest al treilea pe care-l trăim acum, pe bucăţi. Suntem în război. Lumea duce al treilea război mondial: Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa, Yemen... Este foarte grav. Aşadar, acel "Să nu mai fie niciodată război!" îl spunem cu gura, dar între timp fabricăm arme şi le vindem; şi le vindem chiar celor care se luptă; pentru că unul şi acelaşi fabricant de arme le vinde acestuia şi acestuia, care sunt în război între ei. Este adevărat. Există o teorie economică pe care n-am încercat s-o verific, dar am citit-o în diferite cărţi, că în istoria omenirii, când un stat vedea că bilanţurile sale nu mergeau, făcea un război şi repunea în echilibru propriile bilanţuri. Adică, este unul dintre modurile cele mai uşoare pentru a produce bogăţie. Desigur, preţul este foarte mare: sângele.

Acel "Să nu mai fie niciodată război!" cred că este un lucru pe care Europa l-a spus cu sinceritate, l-a spus cu sinceritate: Schumann, De Gasperi, Adenauer... l-au spus cu sinceritate. Dar după aceea... Astăzi lipsesc liderii; Europa are nevoie de lideri, lideri care să meargă înainte... Bine, nu vreau să repet ceea ce am spus în cele trei discursuri.

• Există posibilitatea ca dumneavoastră să veniţi în Belgia pentru comemorarea războiului?

Nu, nu este prevăzut, nu... În Belgia mergeam la fiecare un an şi jumătate, când eram [superior] provincial, pentru că acolo era o asociaţie de prieteni ai Universităţii Catolice din Córdoba. Deci mergeam acolo ca să vorbesc. Ei făceau exerciţii [spirituale]. Şi mergeam să le mulţumesc. Şi m-am afecţionat de Belgia. Pentru mine oraşul cel mai frumos din Belgia nu este al dumneavoastră, ci Bruges... [râde]

[Intervievatorul: Trebuie să vă spun că fratele meu este iezuit.

Papa: Ah, da? Nu ştiam!

Intervievatorul: Pentru aceasta, aparte de faptul că este iezuit, este om bun.

Papa: Urma să vă întreb dacă era catolic... (râde şi râd)]

• Urmează să încheiem Anul Milostivirii. Ne puteţi spune cum aţi trăit acest an şi ce aşteptaţi atunci când anul se va termina?

Anul Milostivirii n-a fost o idee care mi-a venit dintr-o dată. Porneşte de la fericitul Paul al VI-lea. Deja Paul al VI-lea a făcut câţiva paşi pentru a redescoperi milostivirea lui Dumnezeu. După aceea, sfântul Ioan Paul al II-lea a pus mult accentul pe asta cu trei fapte: enciclica Dives in misericordia, canonizarea sfintei Faustina şi sărbătoarea Milostivirii Divine în octava Paştelui, şi el moare într-un ajun al acestei sărbători. Şi deja acolo este ca şi cum ar fi introdus Biserica pe acest drum. Eu am simţit că Domnul voia asta. A fost... Nu ştiu cum s-a format ideea în inima mea... Într-o bună zi i-am spus Monseniorului Fisichella, care venise pentru chestiuni din dicasterul său: "Cât mi-ar plăcea să fac un jubileu, un An Jubiliar al Milostivirii". Şi el mi-a spus: "De ce nu?". Şi aşa a început Anul Milostivirii. Este cea mai bună garanţie că n-a fost o idee umană, ci care vine de sus. Cred că a inspirat-o Domnul. Şi, desigur, a mers foarte bine. În afară de asta, faptul ca Jubileul să nu fie numai la Roma, ci în toată lumea, în toate diecezele şi în cadrul fiecărei dieceze, a creat atâta mişcare, atâta mişcare... şi oamenii s-au mişcat mult. S-au mişcat mult şi s-au simţit chemaţi să se reconcilieze cu Dumnezeu, să-l întâlnească din nou pe Domnul, să simtă mângâierea Tatălui.

• Teologul german Dietrich Bonhoeffer a făcut distincţia dintre har "ieftin" şi cel "scump". Aşadar, ce înseamnă pentru dumneavoastră milostivire "ieftină" şi "scumpă"?

Milostivirea este "scumpă" şi "ieftină". Nu ştiu cum este textul lui Bonhoeffer, nu cunosc când explică asta... Dar este "ieftină" pentru că nu trebuie plătit nimic: nu trebuie cumpărate indulgenţe, este un cadou pur, dar pur. Şi este "scumpă" pentru că este darul cel mai preţios. Există o carte făcută pe baza unui interviu pe care mi l-au luat, al cărei titlu este "Numele lui Dumnezeu este Milostivire". Este preţioasă pentru că este numele lui Dumnezeu. Îmi aminteşte de acel preot pe care-l aveam la Buenos Aires - care continuă să celebreze Liturghia şi să lucreze, şi are 92 de ani! -, şi la începutul Liturghiei face mereu câteva anunţuri. Este foarte energic, 92 de ani, predică foarte bine, oamenii merg să-l asculte... "Vă rog, închideţi telefonul mobil". Şi în timpul Liturghiei, începea ofertoriul, se aude un telefon... S-a oprit şi a spus: "Vă rog, închideţi telefonul celular". Şi ministrantul, care stătea lângă el, i-a spus: "Părinte, e al dumneavoastră". Şi el l-a scos şi a spus: "Alo!" [Râd].

• Nouă ni se pare că dumneavoastră indicaţi Conciliul Vatican II în timpurile de astăzi. Ne indicaţi căi de reînnoire în Biserică. Biserica sinodală... În Sinod aţi explicat viziunea dumneavoastră despre Biserica din viitor. Aţi putea să explicaţi asta pentru cititorii noştri?

"Biserica sinodală", iau acest cuvânt. Biserica se naşte din comunităţi, se naşte de la bază, din comunităţi, se naşte din Botez; şi se organizează în jurul unui episcop, care o adună, îi dă forţă; episcopul care este succesor al apostolilor. Aceasta este Biserica. Dar în toată lumea sunt mulţi episcopi, multe Biserici organizate, şi există Petru. Aşadar, ori este o Biserică piramidală, unde ceea ce spune Petru se face, ori este o Biserică sinodală, în care Petru e Petru, dar însoţeşte Biserica, o lasă să crească, o ascultă; mai mult, învaţă de la această realitate şi armonizează, discerne ceea ce vine de la Biserici şi restituie. Experienţa cea mai bogată din toate acestea au fost ultimele două sinoade. Acolo au fost ascultaţi toţi episcopii din lume, cu pregătirea; toate Bisericile din lume, diecezele, au lucrat. Tot acest material a fost lucrat într-un prim sinod, care a adus rezultatele Bisericii; şi apoi s-au întors încă o dată - al doilea sinod - pentru a completa toate acestea. Şi de acolo a ieşit Amoris laetitia. Este interesantă bogăţia varietăţii de nuanţe, care este proprie Bisericii. Este unitate în diversitate. Asta este sinodalitate. Nu a coborî de sus în jos, ci a asculta Bisericile, a le armoniza, a discerne. Aşadar, există o exortaţie postsinodală, care este Amoris laetitia, care este rezultatul celor două sinoade, unde a lucrat toată Biserica, şi pe care papa a asumat-o. Exprimă asta în manieră armonioasă. Este interesant: tot ceea ce este acolo [în Amoris laetitia], în sinod a fost aprobat de peste două treimi dintre părinţi. Şi asta este o garanţie. O Biserică sinodală înseamnă că se dă această mişcare de sus în jos, de sus în jos. Şi în dieceze este acelaşi lucru. Dar există o formulă latină care spune că Bisericile sunt mereu cum Petro et sub Petro. Petru este garantul unităţii Bisericii. Este garantul. Aceasta este semnificaţia. Şi trebuie înaintat în sinodalitate; care este unul dintre lucrurile pe care ortodocşii l-au păstrat. Precum şi Bisericile Catolice Orientale. Este o bogăţie a lor, şi recunosc asta în enciclică.

• Mie mi se pare că trecerea pe care a făcut-o al doilea sinod de la metoda de "a vedea, a judeca şi a acţiona" spre "a asculta, a înţelege şi a însoţi". Este foarte diferit. Acestea sunt lucrurile pe care eu le spun constant oamenilor. Trecerea pe care o are sinodul este de a vedea, a judeca şi a acţiona şi apoi a asculta realitatea oamenilor, a înţelege bine realitatea şi apoi a-i însoţi pe oameni pe drumul lor...

Pentru că fiecare a spus ceea ce gândea, fără frica de a se simţi judecat. Şi toţi erau în atitudinea de a asculta, fără a condamna. Şi apoi se discuta ca fraţi în grupuri. Însă una este a discuta ca fraţi şi alta este a condamna a priori. A fost o libertate de exprimare foarte mare. Şi acest lucru este frumos!

• La Cracovia, dumneavoastră aţi dat tinerilor stimulente preţioase. Care ar putea fi un mesaj special pentru tinerii din ţara noastră?

Să nu le fie frică; să nu le fie ruşine de credinţă; să nu le fie ruşine să caute drumuri noi. Şi tinerilor care nu cred: Nu te preocupa, caută semnificaţia vieţii. Unui tânăr eu i-aş da două sfaturi: să caute orizonturi şi să nu iasă la pensie la 20 de ani. Este foarte trist a vedea un tânăr pensionat la 20-25 de ani, nu-i aşa? Caută orizonturi, mergi înainte, continuă să lucrezi în această angajare umană.

• O ultimă întrebare, Sfinte Părinte, cu privire la mass-media: o consideraţie cu privire la mijloacele de comunicare...

Mijloacele de comunicare au o responsabilitate foarte mare. În ziua de astăzi au în mâinile lor posibilitatea şi capacitatea de a forma o opinie: pot să formeze o opinie bună sau rea. Mijloacele de comunicare sunt constructoare ale unei societăţi. În ele însele, sunt făcute pentru a construi, pentru a interschimba, pentru a fraterniza, pentru a da de gândit, pentru a educa. În ele însele sunt pozitive. Este clar că, dat fiind că toţi suntem păcătoşi, şi mass-media pot - noi care folosim mass-media, eu folosesc aici un mijloc de comunicare - pot să devină dăunătoare. Şi mijloacele de comunicare au ispitele lor. Pot să fie ispitite de calomnie, deci să fie folosite pentru a calomnia, pentru a-i murdări pe oameni, asta mai ales în lumea politicii. Pot să fie folosite ca mijloace de defăimare: fiecare persoană are drept la bună faimă, însă eventual în viaţa sa dinainte, în viaţa trecută, sau în urmă cu zece ani, a avut o problemă cu justiţia, sau o problemă în viaţa sa familială, şi a aduce acest lucru la lumină astăzi este grav, dăunează, se anulează o persoană! În calomnie se spune o minciună despre persoană; în defăimare se arată o pancartă - cum spunem în Argentina: "Se hace un carpetazo" - şi se descoperă ceva care este adevărat, dar care deja a trecut, şi pentru care probabil s-a plătit deja cu închisoarea, cu o amendă sau cu cine ştie ce. Nu există drept la asta. Acesta este păcat şi face rău. Şi un lucru care poate face multă daună în mijloacele de informare este dezinformarea: adică, în faţa oricărei situaţii a spune numai o parte din adevăr şi nu cealaltă. Asta înseamnă a dezinforma. Pentru că tu ascultătorului sau telespectatorului îi dai numai jumătate din adevăr, deci nu se poate face o judecată serioasă. Dezinformarea este probabil dauna cea mai mare pe care o poate face un mijloc, pentru că orientează opinia într-o direcţie, neglijând cealaltă parte a adevărului. Şi apoi, cred că mass-media trebuie să fie foarte limpezi, foarte transparente şi să nu cadă - fără ofensă, vă rog - în boala coprofagiei, se poate face multă daună. Deci aş spune aceste patru ispite. Dar sunt constructoare de opinie şi pot să construiască şi să facă un bine imens, imens.

• Pentru a încheia, un cuvânt pentru preoţi. Nu un discurs, pentru că ne spun că trebuie să încheiem... Ce este mai important pentru un preot?

Este un răspuns un pic salezian, dar îmi vine din inimă. Aminteşte-ţi că ai o Mamă care te iubeşte şi nu înceta s-o iubeşte pe mama ta, Fecioara Maria. Al doilea: lasă-te privit de Isus. Al treilea: a căuta carnea suferindă a lui Isus în fraţi: acolo te vei întâlni cu Isus. Asta ca bază. De aici vine totul. Dacă eşti un preot orfan, care a uitat că are o mamă; dacă eşti un preot care s-a îndepărtat de cel care te-a chemat, care este Isus, nu vei putea niciodată să duci evanghelia. Care este drumul? Duioşia. Să aibă duioşie. Preoţilor să nu le fie ruşine să aibă duioşie. Să mângâie sângele suferind al lui Isus. Astăzi este nevoie de o revoluţie a duioşiei în această lume care suferă de cardioscleroză.

• Cardio...?

Cardioscleroză.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.