Adventul ca timp liturgic

Care este originea şi teologia săptămânilor care preced Naşterea Domnului?

De Edward McNamara

În rubrica sa de liturgie, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgie şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde la întrebarea unui cititor din Zimbabwe.

Aţi putea să mă ajutaţi cât priveşte perioada de Advent, din moment ce se apropie? Care este originea şi teologia sa? - D.K., Harare, Zimbabwe.

Este o întrebare foarte amplă şi nu este simplu de a răspunde pe scurt. Totuşi voi încerca să furnizeze măcar câteva concepte de bază.

Actualul nostru sistem de organizarea a ciclului sau anului liturgic începe cu Adventul. Acest lucru este perfect logic deoarece totul în Biserică începe cu venirea lui Cristos.

Totuşi, anul n-a fost mereu organizat în acest mod şi în afară de asta nu în toate familiile liturgice este organizat astfel. Cele mai vechi urme ale unui ciclu liturgic urmau obiceiurile ebraice şi începeau anul cu Paştele, a cărui dată determină încă diferite alte festivităţi.

În afară de asta, acest lucru era în acord cu deschiderea anului civil care în acel timp începea nu în ianuarie ci în martie. Conform unor tradiţii creştine, echinocţiul de primăvară, care cădea la 25 martie, era prima zi a creaţiei, în afară de ziua Întrupării şi în sfârşit cea a Răstignirii. Dă mărturie despre această tradiţie cel mai vechi lecţionar care a ajuns până la noi, cel din pergamentul de la Wolfenbüttel (compus înainte de 452), care prezintă un ciclu de lecturi care începe la Paşti şi se termină cu Sâmbăta Sfântă din anul următor.

Treptat ce celebrarea festivităţii Naşterii Domnului devenea mai răspândită, împreună cu faptul că unele biserici au transferat celebrarea Bunei Vestiri înainte de Crăciun scoţând-o din Postul Mare, ideea de a face să înceapă anul liturgic mai mult sau mai puţin în această perioadă s-a impus. Acest lucru se reflecta în cărţile liturgice din secolul al VI-lea şi al VII-lea care începeau cu Crăciunul. Unul sau două secole mai târziu, când Adventul a fost considerat timpul de pregătire pentru Crăciun, vedem cărţile începând cu prima duminică din Advent, şi acest obicei devine comun începând din secolul al IX-lea.

S-ar părea că celebrarea liturgică a Adventului a avut origine în Spania şi în sudul Franţei, în acea vreme caracterizată de un caracter penitenţial puternic. La Roma găsim primele urme ale acestei celebrări liturgice în secolul al VI-lea, uneori timp de cinci sau şase duminici. Timpul Adventului compus din patru duminici s-ar putea să fi fost stabilit de Papa Grigore cel Mare în anul 546, cu toate că Adventul lung mai putea fi întâlnit în unele localităţi până în secolul al XI-lea şi există încă în ritul ambrozian la Milano.

Sub influenţa practicilor liturgice franceze şi spaniole, Adventul roman a asumat lent şi un caracter penitenţial, cu postul, folosirea de veşminte violet, omiterea lui Te Deum şi a lui Gloria, tăcerea orgii şi înlăturarea florilor. Totuşi, caraterul penitenţial nu s-a infiltrat în textele liturgice ale Liturghiei şi ale Oficiului Divin, care în general exprimau dorinţa de a-l primi pe Domnul care vine.

Dintr-un punct de vedere istoric, rugăciunile utilizate în timpul Adventului provin din cunoscut manuscrise vechi precum Sulul de la Ravenna (secolele V-VI) şi Sacramentarul Gelazian (secolul al VII-lea). Tema care apare des în ele este venirea lui Cristos, fie la întrupare (prima venire) fie la sfârşitul timpurilor (a doua venire). Fac menţiune despre purificarea necesară pentru a-l primi cu vrednicie, dar fără nicio urmă de frică sau descurajare.

Actualele reforme ale calendarului şi liturghierului, în timp ce mai păstrează unele din aceste elemente deoarece sunt cerute pentru pregătirea spirituală la Naşterea Domnului, au înmuiat şi aspectul penitenţial, permiţând o folosire moderată a florilor şi folosirea un pic mai amplă a orgii.

Prin urmare Rânduiala Generală a Liturghierului Roman (RGLR) la nr. 305 spune: "În timpul Adventului, altarul să se împodobească cu acea sobrietate care se potriveşte cu caracterul acestui timp, fără a se anticipa bucuria deplină a Naşterii Domnului".

Şi iarăşi la nr. 313: "În timpul Adventului, orga şi celelalte instrumente muzicale să se folosească cu acea reţinere care se potriveşte cu caracterul acestui timp, fără să se anticipeze bucuria deplină a Naşterii Domnului".

De aceea, cu toate că Adventul nu mai este considerat o perioadă de pocăinţă, rămăşiţe ale unora dintre elementele mai vechi, precum veşmintele violet şi omiterea lui Gloria, ajută la emfatizarea contrastului dintre perioada de pregătire şi bucuria sărbătorească a Naşterii Domnului.

Cu privire la spiritualitatea Adventului, Normele Generale pentru Orânduirea Anului Liturgic stabilesc:

"39. Adventul are un caracter bivalent: este timp de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului, în care se aminteşte prima venire a lui Cristos între oameni, şi în acelaşi timp în care, prin această amintire, inima şi spiritul sunt conduse la aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos la sfârşitul timpurilor. De aceea Adventul este o perioadă de aşteptare evlavioasă şi bucuroasă.

40. Timpul Adventului începe de la primele vespere ale duminicii care cade în 30 noiembrie sau este cea mai apropiată de această dată, şi se termina înainte de primele vespere ale Naşterii Domnului.

41. Duminicile din acest timp se numesc: duminica I, a II-a, a III-a, a IV-a din Advent.

42. Zilele din timpul săptămânii de la 17 la 24 decembrie inclusiv sunt rânduite spre o pregătire mai directă la Naşterea Domnului".

Comentariul care însoţea introducerea la aceste norme generale nota: "Textele liturgice din Advent prezintă o unitate, demonstrată de lectura aproape zilnică din profetul Isaia. Totuşi se pot distinge clar două părţi în Advent, fiecare cu semnificaţia sa, aşa cum ilustrează clar noile prefeţe. De la prima duminică până la 16 decembrie liturgia exprimă caracterul escatologic al Adventului şi ne solicită să îndreptăm privirea noastră spre a doua venire a lui Cristos. În schimb, de la 17 la 24 decembrie, celebrările zilnice ale Liturghiei şi ale Liturgiei Orelor ne pregătesc mai direct la celebrarea Naşterii Domnului".

După Conciliul al II-lea din Vatican, noul lecţionar pentru Timpul Adventului a mărit în mod considerabil numărul lecturilor. Cei care au compilat noul lecţionar au făcut un studiu exhaustiv al tuturor lecţionarelor din Biserica occidentală, acoperind o perioadă de circa 1500 de ani, şi au selecţionat tot ceea ce era mai meritoriu şi tradiţional. Rezultatul sunt circa 75 de lecturi în total. Primele două duminici vestesc venirea Domnului pentru a judeca, a treia exprimă bucuria unei veniri deja foarte apropiate, a patra şi ultima "se prezintă ca o duminică a părinţilor din Vechiul Testament şi a Sfintei Fecioare Maria, ca anticipare la naşterea lui Cristos". Lecturile din timpul săptămânii urmează teologia exprimată în duminica precedentă.

Acolo unde liturghierul din forma extraordinară avea numai rugăciuni adaptate pentru duminică şi pentru zilele celor Patru Anotimpuri din decembrie, actualul Liturghier Roman are o rugăciune a zilei (colecta) proprie pentru fiecare zi din Advent, o selecţie mai amplă a celorlalte rugăciuni de la Liturghie şi două prefeţe sezoniere proprii, pe când înainte nu era decât una.

În sfârşit, un alt element caracteristic al acestei perioade sunt minunatele Antifone O, atribuite de unii critici lui Grigore cel Mare, chiar dacă au fost introduse în liturgie într-o perioadă succesivă. Sunt utilizate în Liturghia Orelor şi în lecţionarul din zilele de la 17 la 24 decembrie şi proclamă venirea lui Cristos naţiunilor.

(După Zenit, 6 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.