Vatican: Celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului. Omilia Sfântului Părinte Francisc

Bazilica Vaticană

Joi, 31 decembrie 2016

"Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea" (Gal 4,4-5).

Răsună cu putere aceste cuvinte ale sfântului Paul. În mod scurt şi concis ne introduc în planul pe care Dumnezeu îl are pentru noi: ca să trăim ca fii. Toată istoria mântuirii găseşte ecou aici: cel care nu era supus legii a decis, din iubire, să piardă orice tip de privilegiu (privus legis) şi să intre prin locul cel mai puţin aşteptat pentru a ne elibera pe noi care, e adevărat, eram sub lege. Şi noutatea este că a decis să facă asta în micimea şi în fragilitatea unui nou-născut; a decis să se apropie personal şi în trupul său să îmbrăţişeze trupul nostru, în slăbiciunea sa să îmbrăţişeze slăbiciunea noastră, în micimea sa să o acopere pe a noastră. În Cristos, Dumnezeu nu s-a mascat ca om, s-a făcut om şi a împărtăşit în toate condiţia noastră. Departe de a fi închis într-o stare de idee sau de esenţă abstractă, a voit să fie aproape de toţi cei care se simt pierduţi, mortificaţi, răniţi, descurajaţi, nemângâiaţi şi intimidaţi. Aproape de toţi cei care în trupul lor poartă povara depărtării şi a singurătăţii, pentru ca păcatul, ruşinea, rănile, descurajarea, excluderea să nu aibă ultimul cuvânt în viaţa fiilor săi.

Ieslea ne invită să ne însuşim această logică divină. O logică necentrată pe privilegiu, pe concesii, pe favoritisme; este vorba despre logica întâlnirii, a apropierii şi a proximităţii. Ieslea ne invită să abandonăm logica excepţiilor pentru unii şi a excluderilor pentru alţii. Dumnezeu vine El însuşi să rupă lanţul privilegiului care generează mereu excludere, pentru a inaugura mângâierea compasiunii care generează includere, care face să strălucească în fiecare persoană demnitatea pentru care a fost creată. Un prunc înfăşat ne arată puterea lui Dumnezeu care interpelează ca dar, ca ofrandă, ca ferment şi oportunitate pentru a crea o cultură a întâlnirii.

Nu putem să ne permitem să fim naivi. Ştim că din diferite părţi suntem ispitiţi să trăim în această logică a privilegiului care ne desparte-despărţind, care ne exclude-excluzând, care ne închide-închizând visele şi viaţa atâtor fraţi ai noştri.

Astăzi, în faţa pruncului Isus, vrem să admitem că avem nevoie ca Domnul să ne lumineze, pentru că nu sunt puţine dăţile în care părem miopi sau rămânem prizonieri ai unei atitudini în mod marcat integraţioniste a celui care vrea forţat să-i introducă pe alţii în propriile sale scheme. Avem nevoie de această lumină, care să ne facă să învăţăm din înseşi greşelile şi tentativele noastre cu scopul de a deveni mai buni şi de a ne depăşi; de această lumină care se naşte din conştiinţa umilă şi curajoasă a celui care găseşte forţa, de fiecare dată, de a se ridica şi de a începe din nou.

În timp ce un alt an se apropie de sfârşit, stăm în faţa ieslei, pentru a mulţumi pentru toate semnele generozităţii divine în viaţa noastră şi în istoria noastră, care s-a manifestat în mii de moduri în mărturia atâtor feţe care în mod anonim au ştiut să lumineze. Mulţumire care nu vrea să fie nostalgie sterilă sau amintire zadarnică a trecutului idealizat şi irealist, ci amintire vie care să ajute la trezirea creativităţii personale şi comunitare pentru că ştim că Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu este cu noi.

Stăm în faţa ieslei pentru a contempla cum Dumnezeu s-a făcut prezent în timpul întregului an şi astfel să ne amintim că orice timp, orice moment este aducător de har şi de binecuvântare. Ieslea ne provoacă să nu considerăm nimic şi pe nimeni pierdut. A privi ieslea înseamnă a găsi forţa de a lua locul nostru în istorie fără a ne plânge şi a ne amărî, fără a ne închide sau a evada, fără a căuta scurtături care să ne privilegieze. A privi ieslea implică a şti că timpul care ne aşteaptă cere iniţiative pline de curaj şi de speranţă, precum şi de a renunţa la protagonisme zadarnice sau la lupte interminabile pentru a apărea.

A privi ieslea înseamnă a descoperi cum Dumnezeu se implică implicându-ne, făcându-ne parte din lucrarea sa, invitându-ne să primim cu curaj şi hotărâre viitorul care se află în faţa noastră.

Şi privind ieslea întâlnim feţele lui Iosif şi a Mariei. Feţe tinere încărcate de speranţe şi de aspiraţii, încărcate de întrebări. Feţe tinere care privesc înainte cu îndatorirea care nu e uşoară de a-l ajuta pe Dumnezeu-Prunc să crească. Nu se poate vorbi despre viitor fără a contempla aceste feţe tinere şi a asuma responsabilitatea pe care o avem faţă de tinerii noştri; mai mult decât responsabilitate, cuvântul corect este datorie, da, datoria pe care o avem faţă de ei. A vorbi despre un an care se termină înseamnă a ne simţi invitaţi să ne gândim la modul în care ne interesăm de locul pe care tinerii îl au în societatea noastră.

Am creat o cultură care, pe de o parte, idolatrizează tinereţea încercând s-o facă veşnică, dar, în mod paradoxal, i-am condamnat pe tinerii noştri să nu aibă un spaţiu de inserare reală, pentru că lent i-am marginalizat din viaţa publică obligându-i să emigreze sau să cerşească ocupaţii care nu există sau care nu le permit să se proiecteze într-o zi de mâine. Am privilegiat speculaţia în loc de locuri de muncă demne şi genuine care să le permită să fie protagonişti activi în viaţa societăţii noastre. Ne aşteptăm de la ei şi cerem ca să fie ferment de viitor, dar îi discriminăm şi îi "condamnăm" să bată la porţi care cel mai des rămân închise.

Suntem invitaţi să nu fim ca hangiul din Betleem care în faţa tinerei perechi spunea: aici nu este loc. Nu era loc pentru viaţă, nu era loc pentru viitor. Ni se cere să luăm fiecare propria angajare, oricât de puţin ar putea să pară, de a-i ajuta pe tinerii noştri să regăsească, aici în ţara lor, în patria lor, orizonturi concrete ale unui viitor de construit. Să nu ne privăm de forţa mâinilor lor, a minţilor lor, a capacităţilor lor de a profeţi visele bătrânilor lor (cf. Il 3,1). Dacă vrem să ne îndreptăm spre un viitor care să fie demn de ei, vom putea să ajungem la el numai bazându-ne pe o adevărată includere: aceea care dă loc de muncă demn, liber, creativ, participativ şi solidar (cf. Discurs cu ocazia conferirii Premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016).

A privi ieslea ne provoacă să-i ajutăm pe tinerii noştri pentru ca să nu se lase dezamăgiţi în faţa imaturităţilor noastre şi să-i stimulăm pentru ca să fie capabili să viseze şi să lupte pentru visele lor. Capabili să crească şi să devină taţi şi mame ai poporului nostru.

În faţa anului care se termină, cât de bine ne face să-l contemplăm pe Dumnezeu-Prunc! Este o invitaţie de a ne întoarce la izvoarele şi la rădăcinile credinţei noastre. În Isus credinţa se face speranţă, devine ferment şi binecuvântare: "El ne permite să ne ridicăm capul şi să începem din nou, cu o duioşie care niciodată nu dezamăgeşte şi care poate mereu să ne redea bucuria" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 3).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.