Omilia papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2016)

"Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii" (Tit 2,11). Cuvintele apostolului Paul revelează misterul acestei nopţi sfinte: s-a arătat harul lui Dumnezeu, cadoul său gratuit; în Pruncul care ne este dăruit se face concretă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Este o noapte de glorie, acea glorie proclamată de îngeri la Betleem precum şi de noi în toată lumea. Este o noapte de bucurie, pentru că de astăzi şi pentru totdeauna Dumnezeu, Cel Veşnic, Cel Infinit, este Dumnezeu cu noi: nu este departe, nu trebuie să-l căutăm în orbitele cereşti sau în vrei idee mistică; este aproape, s-a făcut om şi nu se va dezlipi niciodată de umanitatea noastră, pe care şi-a însuşit-o. Este o noapte de lumină: acea lumină, profeţită de Isaia (cf. 9,1), care va lumina pe cel care merge pe pământul întunecos, a apărut şi i-a învăluit pe păstorii de Betleem (cf. Lc 2,9).

Păstorii descoperă pur şi simplu că "un prunc s-a născut pentru noi" (Is 9,5) şi înţeleg că toată această glorie, toată această bucurie, toată această lumină se concentrează într-un singur punct, în acel semn pe care îngerul l-a indicat lor: "Veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat în iesle" (Lc 2,12). Acesta este semnul din totdeauna pentru a-l găsi pe Isus. Nu numai atunci, ci şi astăzi. Dacă vrem să sărbătorim adevăratul Crăciun, să contemplăm acest semn: simplitatea fragilă a unui mic nou-născut, blândeţea aşezării sale, afectul tandru al scutecelor care-l învăluie. Acolo se află Dumnezeu.

Şi cu acest semn Evanghelia ne dezvăluie un paradox: vorbeşte despre împărat, despre guvernator, de cei mari din acel timp, dar Dumnezeu nu se face prezent acolo; nu apare în sala nobilă a unui palat regal, ci în sărăcia unui grajd; nu în fastul exterior, ci în simplitatea vieţii; nu în putere, ci într-o micime care surprinde. Şi pentru a-l întâlni trebuie mers acolo, unde se află El: trebuie să ne aplecăm, să ne înjosim, să ne facem mici. Pruncul care se naşte ne interpelează: ne cheamă să lăsăm iluziile efemerului pentru a merge la esenţial, să renunţăm la pretenţiile noastre nesătule, să abandonăm insatisfacţia perenă şi tristeţea pentru ceva ce ne va lipsi mereu. Ne va face bine să lăsăm aceste lucruri pentru a regăsi în simplitatea lui Dumnezeu-prunc pacea, bucuria, sensul luminos al vieţii.

Să ne lăsăm interpelaţi de Pruncul din iesle, dar să ne lăsăm interpelaţi şi de pruncii care, astăzi, nu sunt culcaţi într-un leagă şi mângâiaţi de afectul unei mame şi al unui tată, ci zac în deprimantele "iesle de demnitate": în adăpostul subteran pentru a scăpa de bombardamente, pe trotuarul dintr-un mare oraş, pe fundul unei bărci supraîncărcate de migranţi. Să ne lăsăm interpelaţi de pruncii care nu sunt lăsaţi să se nască, de cei care plâng pentru că nimeni nu satură foamea lor, de cei care nu ţin în mână jucării, ci arme.

Misterul Crăciunului, care este lumină şi bucurie, interpelează şi scutură, pentru că este în acelaşi timp un mister de speranţă şi de tristeţe. Aduce cu sine un gust de tristeţe, deoarece iubirea nu este primită, viaţa este rebutată. Aşa i s-a întâmplat lui Iosif şi Maria, care au găsit porţile închise şi l-au pus pe Isus într-o iesle, "pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (v. 7). Isus se naşte refuzat de unii şi în indiferenţa celor mai mulţi. Şi astăzi poate să existe aceeaşi indiferenţă, când Crăciunul devine o sărbătoare în care protagoniştii suntem noi, şi nu El; când luminile comerţului aruncă în umbră lumina lui Dumnezeu; când ne zbatem pentru cadouri şi rămânem insensibili faţă de cel care este marginalizat. Această mondenitate ne-a luat Crăciunul ca ostatic: trebuie să-l eliberăm!

Însă Crăciunul are mai ales un gust de speranţă pentru că, în pofida întunericului nostru, lumina lui Dumnezeu străluceşte. Lumina sa gentilă nu provoacă frică; Dumnezeu, îndrăgostit de noi, ne atrage cu duioşia sa, născându-se sărac şi fragil în mijlocul nostru, ca unul dintre noi. Se naşte la Betleem, care înseamnă "casa pâinii". Astfel pare că vrea să ne spună că se naşte ca pâine pentru noi; vine la viaţă pentru a ne dărui viaţa sa; vine în lumea noastră pentru a ne aduce iubirea sa. Nu vine ca să devoreze şi să comande, ci să hrănească şi să slujească. Astfel există un fir direct care leagă ieslea şi crucea, unde Isus va fi pâine frântă: este firul direct al iubirii care se dăruieşte şi ne mântuieşte, care dă lumină vieţii noastre, pace inimilor noastre.

Au înţeles asta, în noaptea aceea, păstorii, care erau printre marginalizaţii de atunci. Dar nimeni nu este marginalizat în ochii lui Dumnezeu şi chiar ei au fost invitaţii de Crăciun. Cine era sigur de sine, autosuficient, stătea acasă printre lucrurile sale; în schimb păstorii "au mers în grabă" (cf. Lc 2,16). Şi noi să ne lăsăm interpelaţi şi convocaţi în această noapte de Isus, să mergem la El cu încredere, pornind de acolo de unde ne simţim marginalizaţi, pornind de la limitele noastre, pornind de la păcatele noastre. Să ne lăsăm atinşi de duioşia care mântuieşte. Să ne apropiem de Dumnezeu care se apropie, să ne oprim ca să privim ieslea, să ne imaginăm naşterea lui Isus: lumina şi pacea, sărăcia extremă şi refuzul. Să intrăm în adevăratul Crăciun cu păstorii, să ducem la Isus ceea ce suntem, marginalizările noastre, rănile noastre nevindecate, păcatele noastre. Astfel, în Isus, vom gusta spiritul adevărat al Crăciunului: frumuseţea de a fi iubiţi de Dumnezeu. Cu Maria şi Iosif să stăm în faţa ieslei, în faţa lui Isus care se naşte ca pâine pentru viaţa mea. Contemplând iubirea sa umilă şi infinită, să-i spunem pur şi simplu mulţumesc: mulţumesc, pentru că ai făcut toate acestea pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.