Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria

A patra predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (23 decembrie 2016)

1. Crăciunul, mister "pentru noi"

Suntem în ante-ajunul de Crăciun şi vrem să încheiem meditaţiile noastre din Advent reflectând asupra articolului din crez care vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt în întrupare. În crez spunem: "Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria şi s-a făcut om".

Sfântul Augustin distingea două moduri de a celebra un eveniment al istoriei mântuirii: în mod de mister ("in sacramento"), sau în mod de simplă aniversare. În celebrarea în mod de aniversare nu se cere altceva – spunea el – decât să se "indice cu o solemnitate religioasă ziua din an în care este amintirea evenimentului însuşi"; în celebrarea în mod de mister, "nu numai că se comemorează un eveniment, ci se face şi în mod ca să se înţeleagă semnificaţia sa pentru noi şi să fie primit cu sfinţenie"^[1].

Crăciunul nu este o celebrare în mod de aniversar (alegerea datei de 25 decembrie nu este datorată, ştim asta, motivaţiilor istorice, ci simbolice şi de conţinut); este o celebrare în mod de mister care cere să fie înţeleasă în semnificaţia sa pentru noi. Sfântul Leon cel Mare scotea în evidenţă semnificaţia mistică a "sacramentului naşterii lui Cristos", spunând că "fiii Bisericii au fost născuţi cu Cristos în naşterea sa, aşa cum au fost răstigniţi cu El în pătimire şi înviaţi cu El în înviere"^[2].

La originea a toate este realitatea biblică, împlinită, o dată pentru totdeauna, în Maria: Fecioara devine Mama lui Isus prin lucrarea Duhului Sfânt. Acest mister istoric, ca toate faptele mântuirii, se prelungeşte la nivel sacramental în Biserică şi la nivel moral în fiecare suflet credincios. Maria, în calitatea sa de Fecioară Mamă care îl naşte pe Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt, apare "tipul", sau exemplarul perfect, al Bisericii şi al sufletului credincios. Să ascultăm cum un autor din Evul Mediu, sfânta Isac de la Stella, rezumă gândirea Părinţilor în această privinţă: "Maria şi Biserica sunt o mamă şi mai multe mame; o fecioară şi mai multe fecioare. Şi una şi cealaltă mamă, şi una şi cealaltă fecioară… Pentru aceasta, în Scripturile inspirate divin, ceea ce se spune în mod universal despre Fecioara Mamă Biserica, se înţelege în mod singular despre Fecioara Mamă Maria… În sfârşit, fiecare suflet credincios, mireasă a Cuvântului lui Dumnezeu, mamă fiică şi soră a lui Cristos, este considerat şi el, în modul său, fecioară şi rodnică"^[3].

Această viziune patristică a fost readusă la lumină în Conciliul al II-lea din Vatican, în capitolele pe care constituţia Lumen gentium le dedică Mariei. De fapt, aici, în trei paragrafe distincte, se vorbeşte despre Fecioara Mamă Maria, ca exemplar şi model al Bisericii (nr. 63), chemată şi ea să fie, în credinţă, fecioară şi mamă (nr. 64) şi al sufletului credincios care, imitând virtuţile Mariei, face să se nască şi să crească Isus în inima sa şi în inima fraţilor (nr. 65).

2. "De la Duhul Sfânt"

Să medităm în continuare asupra rolului fiecăruia dintre cei doi protagonişti, Duhul Sfânt şi Maria, pentru a încerca apoi să scoatem vreo idee în vederea Crăciunului nostru. Scrie sfântul Ambroziu: "Este lucrare a Duhului Sfânt naşterea Fecioarei… Deci nu ne putem îndoi că este creator acel Duh care ştim că este Făcătorul întrupării Domnului… Aşadar dacă Fecioara a zămislit graţie lucrării şi puterii Duhului, cine ar putea nega că Duhul este creator?"^[4].

Ambroziu interpretează perfect, în acest text, rolul pe care Evanghelia îl atribuie Duhului Sfânt în întrupare, numindu-l, după aceea, Duh Sfânt şi Putere a Celui Preaînalt (cf. Lc 1,35). El este "Spiritus creator" care acţionează pentru a duce fiinţele la existenţă (ca în Gen 1,2), pentru a crea o nouă şi mai înaltă situaţie de viaţă; este Duhul "Domn şi de viaţă dătător", cum proclamăm în acelaşi simbol de credinţă.

Şi aici, ca la începuturi, el creează "din nimic", adică din golul posibilităţilor umane, fără a avea nevoie de vreun concurs şi de vreun sprijin. Şi acest "nimic", acest gol, această lipsă de explicaţii şi de cauze naturale, se numeşte, în cazul nostru, fecioria Mariei: "Cum este posibil? Nu cunosc bărbat… Duhul Sfânt va coborî peste tine" (Lc 1,34-35). Fecioria este aici un semn grandios care nu se poate elimina sau zădărnici, fără a destrăma tot ţesutul relatării evanghelice şi semnificaţia sa.

Duhul care coboară asupra Mariei este, aşadar, Duhul creator care în mod miraculos formează din Fecioară trupul lui Cristos; dar este şi mai mult; în afară de a fi "creator Spiritus", el este, pentru Maria, şi "fons vivus, ignis, caritas, et spiritalis unctio" adică: apă vie, foc, iubire şi ungere spirituală. Se sărăceşte enorm misterul dacă se reduce numai la dimensiunea sa obiectivă, adică la implicaţiile sale dogmatice (dualitatea naturilor, unitatea persoanei), neglijând aspectele sale subiective şi existenţiale.

Sfântul Paul vorbeşte despre o "scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" (2Cor 3,3). Duhul Sfânt a scris această scrisoare minunată care este Cristos înainte de toate în inima Mariei, aşa încât – aşa cum spune sfântul Augustin – "în timp ce trupul lui Cristos se forma în sânul Mariei, adevărul lui Cristos se tipărea în inima Mariei"^[5]. Vorba vestită a aceluiaşi Augustin conform căreia Maria "l-a zămislit pe Cristos mai întâi în inimă şi apoi în trup" ("prius concepit mente quam corpore") înseamnă că Duhul Sfânt a acţionat în inima Mariei luminând-o şi înflăcărând-o de Cristos, mai înainte decât în sânul Mariei umplându-l de Cristos.

Numai sfinţii şi misticii, care au trăit o experienţă personală a intrării năvalnice a lui Dumnezeu în viaţa lor, pot să ne ajute să intuim ce a simţit Maria în momentul întrupării Cuvântului în sânul său. Unul dintre ei, sfântul Bonaventura, scrie: "A venit în ea Duhul Sfânt ca foc divin care a înflăcărat mintea sa şi a sfinţit trupul său, conferindu-i o puritate perfectă. Dar şi puterea Celui Preaînalt a adumbrit-o pentru ca să poată rezista la o asemenea ardoare… Oh, dacă tu ai fi capabilă să simţi, în vreo măsură, cum şi cât de mare a fost acel incendiu coborât din cer, ce răcoare a adus, ce alinare a revărsat, ce ridicare a Fecioarei Mame, ce înnobilare a neamului omenesc, câtă condescendenţă din partea Maiestăţii divine!... Cred că atunci şi tu ai începe să cânţi, cu voce suavă, împreună cu preafericita Fecioară, cântul său sacru: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul»"^[6].

Întruparea a fost trăită de Maria ca un eveniment carismatic la cel mai mare grad care a făcut-o modelul sufletului "înflăcărat de Duh" (Rom 12,11). Au fost Rusaliile sale. Multe gesturi şi cuvinte ale Mariei, mai ales în relatarea vizitei sale la sfânta Elisabeta, nu se înţeleg, dacă nu se priveşte în această lumină a unei experienţe mistice fără egal. Tot ceea ce vedem realizându-se vizibil într-o persoană vizitată de har (iubire, bucurie, pace, lumină) trebuie să recunoaştem, în măsură unică, în Maria la bunavestire. Maria a experimentat cea dintâi "ebrietatea sobră a Duhului" despre care am vorbit data trecută şi Magnificat-ul este cea mai bună mărturie.

Însă este vorba despre o ebrietate "sobră", adică umilă. Umilinţa Mariei după întrupare ne apare ca una dintre cele mai mari minuni ale harului divin. Cum a putut Maria să reziste la povara acestui gând: "Tu eşti Mama lui Dumnezeu! Tu eşti cea mai înaltă dintre creaturi!". Lucifer n-a fi rezistat la această tensiune şi, cuprins de ameţeala propriei înălţimi, s-a prăbuşit. Maria nu: ea rămâne umilă, modestă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în viaţa sa pentru care trebuia să prezinte pretenţii. Într-o ocazie, Evanghelia ne-o arată în momentul în care cerşeşte de la alţii chiar şi posibilitatea de a-l vedea pe Fiul său: "Mama ta şi fraţii tăi, îi spun lui Isus, sunt afară şi doresc să te vadă" (Lc 8,20).

3. "Din Maria Fecioară"

Acum să analizăm mai îndeaproape partea Mariei în întrupare, răspunsul său la acţiunea Duhului Sfânt. Partea Mariei a constat, obiectiv, în faptul de a fi dat carne şi sânge Cuvântului lui Dumnezeu, în maternitatea sa divină. Să refacem rapid drumul istoric, prin care Biserica a ajuns să contemple, în lumina sa deplină, acest adevăr nemaiauzit: mamă a lui Dumnezeu! O creatură, mamă a Creatorului! "Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău, umilă şi înaltă mai mult decât creatură": aşa o salută sfântul Bernard în Divina Comedie a lui Dante Alighieri^[7]!

La început şi pe toată perioada dominată de lupta împotriva ereziei gnostice şi docetiste, maternitatea Mariei este văzută aproape numai ca maternitate fizică. Aceşti eretici negau că Cristos avea un adevărat trup uman sau, dacă-l avea, că acest trup uman era născut de o femeie, sau, dacă era născut de o femeie, că era luat cu adevărat din carnea şi din sângele ei. Împotriva lor trebuia afirmat aşadar cu putere că Isus era fiu al Mariei şi "rod al sânului său" (Lc 1,42) şi că Maria era Mama adevărată şi naturală a lui Isus.

În această fază antică, în care se afirmă maternitatea reală sau naturală a Mariei împotriva gnosticilor şi docetiştilor, îşi face apariţia, cu Origene în secolul al III-lea, titlul de Theotókos. De acum înainte, tocmai folosirea acestui titlu va conduce Biserica la descoperirea unei maternităţi divine mai profunde, pe care am putea-o numi maternitate metafizică, deoarece ţine de persoana Cuvântului.

S-a întâmplat în timpul epocii marilor controverse cristologice din secolul al V-lea, când problema centrală, în jurul lui Isus Cristos, nu mai este cea a adevăratei sale umanităţi, ci aceea a unităţii persoanei sale. Maternitatea Mariei nu mai este văzută numai cu referinţă la natura umană a lui Cristos, ci, aşa cum este mai corect, cu referinţă la unica persoană a Cuvântului făcut om. Şi de vreme ce această unică persoană pe care Maria o naşte după trup nu este altcineva decât persoana divină a Fiului, prin urmare, ea apare adevărată "Mamă a lui Dumnezeu".

Între Maria şi Cristos nu mai există numai o relaţie de ordin fizic, ci şi de ordin metafizic, şi asta o situează la o înălţime ameţitoare, creând un raport singular şi între ea şi Tatăl. Sfântul Ignaţiu din Antiohia îl numeşte pe Isus "Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei"^[8], ca şi cum spunem despre o persoană care este fiul lui cutare şi a lui cutare. Cu Conciliul din Efes, acest adevăr devine pentru totdeauna o cucerire a Bisericii: "Dacă cineva – se citeşte într-un text aprobat de el – nu mărturiseşte că Dumnezeu este cu adevărat Emanuel şi că de aceea Sfânta Fecioară, născându-l după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, este Theotókos, să fie anatema"^[9].

Dar şi această ţintă nu era definitivă. Exista un alt nivel de descoperit în maternitatea divină a Mariei, după cel fizic şi cel metafizic. În controversele cristologice, titlul de Theotókos era valorizat mai mult în vederea persoanei lui Cristos decât cea a Mariei, deşi era un titlu marian. Din acest titlu încă nu se scoteau consecinţele logice referitoare la persoana Mariei şi, îndeosebi, sfinţenia sa unică.

Titlul de Theotókos risca să devină o armă de bătălie dintre curente teologice opuse, şi nu expresia credinţei şi a evlaviei Bisericii faţă de Maria. Demonstrează asta un amănunt regretabil care nu trebuie trecut sub tăcere. Chiar Ciril Alexandrinul, care s-a bătut ca un leu pentru titlul de Theotókos, este omul care reprezintă, printre Părinţii Bisericii, o distonare singulară cu privire la sfinţenia Mariei. El a fost printre puţinii care a admis deschis slăbiciuni şi defecte în viaţa Mariei, mai ales sub cruce. Aici, conform lui, Mama lui Dumnezeu a şovăit în credinţă: "Domnul – scrie el – a trebuit, în acel moment, să aibă grijă de Mama care căzuse în scandal şi nu înţelesese pătimirea, şi a făcut asta încredinţând-o lui Ioan, ca unui optim învăţător care s-o corecteze"^[10].

Nu putea admite că o femeie, fie ea şi Mama lui Isus, putea să fi avut o credinţă mai mare decât cea a apostolilor care, deşi erau bărbaţi, au şovăit în momentul pătimirii! Sunt cuvinte care derivă din dispreţul general faţă de femeie din lumea antică şi care arată cât de puţin folosea să se recunoască Mariei o maternitate fizică şi metafizică faţă de Isus, dacă nu se recunoştea în ea şi o maternitate spirituală, adică a inimii, în afară de cea a trupului.

Aici se situează marele aport al autorilor latini, şi îndeosebi al sfântului Augustin, la dezvoltarea mariologiei. Maternitatea Mariei este văzută de ei ca o maternitate în credinţă. Cu privire la cuvântul lui Isus: "Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc" (Lc 8,21), Augustin scrie: "Oare nu a făcut voinţa Tatălui Fecioara Maria, care prin credinţă a crezut, prin credinţă a zămislit, care a fost aleasă pentru ca din ea să se nască pentru oameni mântuirea, care a fost creată de Cristos, înainte ca în ea să fie creat Cristos? Desigur că a făcut voinţa Tatălui sfânta Maria şi de aceea este lucru mai mare pentru Maria că a fost discipolă a lui Cristos, decât că a fost Mama lui Cristos"^[11].

Această ultimă afirmaţie puternică se bazează pe răspunsul pe care Isus l-a dat femeii care o proclama "fericită" pe mama pentru că l-a purtat în sân şi l-a alăptat: "Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează" (Lc 11,27-28).

Maternitatea fizică a Mariei şi cea metafizică sunt acum încoronate de recunoaşterea unei maternităţi spirituale, sau de credinţă, care face din Maria prima şi cea mai docilă discipolă a lui Cristos. Rodul cel mai frumos al acestei noi priviri asupra Fecioarei este importanţa pe care o asumă de acum tema "sfinţeniei" Mariei. Despre ea – scrie tot sfântul Augustin – "datorită onoarei datorate Domnului, nici nu trebuie să se menţioneze când se vorbeşte despre păcat"^[12]. Biserica latină va exprima această prerogativă cu titlul de "Neprihănită", iar Biserica greacă cu acela de "Toată Sfântă" (Panhagia).

4. A treia naştere a lui Isus

Acum să încercăm să vedem ce înseamnă "misterul" naşterii lui Isus prin lucrarea Duhului Sfânt din Maria Fecioară "pentru noi". Există un gând curajos despre Crăciun care a trecut din epocă în epocă pe buzele marilor învăţători şi maeştri ai spiritului din Biserică: Origene, sfântul Augustin, sfântul Bernard şi alţii. El, în substanţă, spune aşa: "Ce-mi foloseşte mie că Cristos s-a născut o dată la Betleem din Maria, dacă el nu se naşte prin credinţă şi în inima mea?"^[13]. Unde se naşte Cristos, în sensul cel mai profund, dacă nu în inima ta şi în sufletul tău?", scrie sfântul Ambroziu^[14].

Sfântul Toma de Aquino adună tradiţia constantă a Bisericii când explică cele trei Liturghii care se celebrează la Crăciun cu referinţă la tripla naştere a Cuvântului: cea veşnică din Tatăl, cea temporală din Fecioară şi cea spirituală din sufletul credincios^[15]. Făcând ecou la această tradiţie, sfântul Ioan al XXIII-lea, în mesajul de Crăciun din 1962, înălţa această rugăciune arzătoare: "O, Cuvânt veşnic al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei, reînnoieşte şi astăzi, în secretul sufletelor, minunăţia admirabilă a naşterii tale".

De unde vine această idee curajoasă că Isus, nu numai că s-a născut "pentru" noi, ci se naşte şi "în" noi? Sfântul Paul vorbeşte despre Cristos care trebuie "să se formeze" în noi (Gal 4,19); spune şi că, la botez, creştinul "se îmbracă în Cristos" (Rom 13,14) şi că Cristos trebuie să vină "să locuiască prin credinţă în inimile noastre" (Ef 3,17). Tema naşterii lui Cristos în suflet se sprijină mai ales pe învăţătura despre trupul mistic. Conform ei, Cristos repetă în mod mistic "în noi" ceea ce a realizat, o dată "pentru noi", în istorie. Acest lucru este valabil pentru misterul pascal, dar este valabil şi pentru misterul întrupării: "Cuvântul lui Dumnezeu, scrie sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să repete în toţi oamenii misterul întrupării sale"^[16].

Duhul Sfânt ne invită, aşadar, să "ne întoarcem la inimă", pentru a celebra în ea un Crăciun mai intim şi mai adevărat, care să facă "adevărat" şi Crăciunul pe care-l celebrăm în exterior, în rituri şi în tradiţii. Tatăl vrea să-l nască în noi pe Cuvântul său pentru a putea pronunţa, mereu din nou, adresat lui Isus şi nouă împreună, acel cuvânt preadulce: "Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut" (Evr 1,5). Isus însuşi doreşte să se nască în inima noastră. Aşa trebuie să gândim în credinţă: ca şi cum, în aceste ultime zile din Advent, el ar trece prin mijlocul nostru şi ar bate din poartă în poartă, ca în noaptea aceea la Betleem, în căutarea unei inimi în care să se nască spiritual.

Sfântul Bonaventura a scris o mică lucrare intitulată "Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc". În ea explică ce înseamnă, în concret, a-l face pe Isus să se nască în propria inimă. Sufletul evlavios, scrie el, poate în mod spiritual să-l zămislească pe Cuvântul lui Dumnezeu ca Maria la Bunavestire, să-l nască precum Maria la Crăciun, să-i dea numele ca la tăierea împrejur, să-l caute şi să-l adore cu magii ca la Epifanie, şi în sfârşit să-l ofere Tatălui ca la Prezentarea la templu^[17].

Sufletul, explică el, îl zămisleşte pe Isus când, nemulţumit de viaţa pe care o trăieşte, stimulat de sfinte inspiraţii şi aprinzându-se de ardoare sfântă, în sfârşit dezlipindu-se cu hotărâre de vechile sale obişnuinţe şi defecte, este parcă fecundat spiritual de harul Duhului Sfânt şi zămisleşte propunerea unei vieţi noi. A avut loc zămislirea lui Cristos!

Această propunere de viaţă nouă trebuie să se traducă însă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil şi externă şi vizibilă, în viaţa noastră şi în obişnuinţele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este "adus la lumină". Nu se celebrează "a doua sărbătoare" a lui Isus Prunc care este Crăciunul (Naşterea)! Este un avort spiritual, una dintre numeroasele amânări cu care este presărată viaţa şi una dintre motivaţiile principale pentru care aşa de puţini se fac sfinţi.

Dacă decizi să schimbi stilul de viaţă, spune sfântul Bonaventura, va trebui să înfrunţi două tipuri de ispită. Ţi se vor prezenta mai întâi oamenii carnali din mediul tău ca să-ţi spună: "Este prea greu ceea ce întreprinzi; nu vei reuşi niciodată, îţi vor lipsi forţele, va avea de suferit sănătatea ta; aceste lucruri nu se potrivesc stării tale, compromiţi bunul tău nume şi demnitatea funcţiei tale…".

După ce ai depăşit acest obstacol, se vor prezenta alţii care au faima de a fi şi, probabil, chiar sunt de fapt persoane pioase religioase, dar care nu cred cu adevărat în puterea lui Dumnezeu şi a Duhului său. Acestea îţi vor spune că, dacă începi să trăieşti în acest mod – dând atâta spaţiu rugăciunii, evitând bârfele inutile, făcând fapte de caritate – vei fi considerat în curând un sfânt, un om spiritual, şi pentru că tu ştii foarte bine că nu eşti aşa, vei ajunge să-i înşeli pe oameni şi să fii un ipocrit, atrăgând asupra ta mânia lui Dumnezeu care scrutează inimile. Las-o baltă, fă cum fac toţi!

La toate aceste ispite trebuie să răspundem7s cu credinţă: "N-a devenit prea scurtă mâna Domnului încât să nu poată salva!" (Is 59,1) şi, aproape supărându-ne pe noi înşine, să exclamăm, ca Augustin în ajunul convertirii sale: "Dacă aceştia şi acestea, de ce nu şi eu?"^[18].

Să terminăm recitând împreună rugăciunea găsită într-un papirus grec pe care unii îl datează la secolul al III-lea d.C., în care Fecioara este invocată cu titlul de Theotokos, Dei genitrix, Născătoare de Dumnezeu:

Sub tuum praesidium confugimus,

Sancta Dei Genitrix.

Nostras deprecationes ne despicias in necessitatibus,

sed a periculis cunctis libera nos semper,

Virgo gloriosa et benedicta.

Sub ocrotirea ta alergă,

Sfântă Născătoare de Dumnezeu.

Nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoi,

ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile,

Fecioară slăvită şi binecuvântată.

[1] Sfântul Augustin, Epistola 55, 1, 2 (CSEL 34, 1, pag. 170).

[2] Sfântul Leon cel Mare, Discurs VI de Crăciun, 2 (PL 54, 213).

[3] Isac de la Stella, Sermo 51: PL 194, 1863.1865.

[4] Sfântul Ambroziu, De Spiritu Sancto, 11,40-43.

[5] Sfântul Augustin, Sermo Denis, 25,7: PL 46, 938.

[6] Sfântul Bonaventura, Lignum vitae, 1, 3.

[7] Dante, Par. XXXIII, 1.

[8] Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Către efeseni, 7, 2.

[9] Sfântul Ciril Alexandrinul, Anatematism I împotriva lui Nestoriu (DS, nr. 252).

[10] Sfântul Ciril Alexandrinul, In Johannem, XII, 19-25-27 (PG 74, 661-665).

[11] Sfântul Augustin, Discursuri 72 A (Miscellanea Agostiniana, I, pag. 162).

[12] Sfântul Augustin, Natură şi har, 36, 42 (CSEL 60, pag. 263 şu).

[13] Cf. de exemplu Origene, Comentariu la evanghelia lui Luca 22, 3 (SChr 87, pag. 302).

[14] Sfântul Ambroziu, In Lucam, 11, 38.

[15] Sfântul Toma de Aquino, S. Th. III, q. 83, 2.

[16] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (PG 91, 1084).

[17] Sfântul Bonaventura, Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc, prolog (ed. Quaracchi, 1949, pag. 207 şu).

[18] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 8 ("Si isti et istae, cur non ego?").

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.