Reflecţie la solemnitatea Crăciunului, sfânta Liturghie de dimineaţă - 2016

Păstorii, s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul, care era culcat în iesle (Lc 2,16).

Aşa cum am spus la sfânta Liturghie din noaptea sfântă de Crăciun, Biserica a rânduit trei sfinte Liturghii în care să prezinte şi să explice fiilor ei spirituali misterul tainic al Crăciunului. La Liturghia de noapte ne prezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii căzuţi, prin întruparea lui Isus, Fiul său, născut din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt. La sfânta Liturghie din zori ne prezintă umilinţa şi suferinţa lui Isus pentru mântuirea lumii. Iar la Liturghia din timpul zilei ne prezintă gloria divină a lui Isus, glorie în care el îi va purta pe toţi cei care l-au primit pe el şi mântuirea lui.

Deci, la sfânta Liturghie din dimineaţa de Crăciun, conform planului liturgic al Bisericii, vom medita, atât cât ne stă în putinţă, la umilinţa şi suferinţa lui Isus pentru mântuirea oamenilor păcătoşi, căci pe pământul acesta în urma căderii în păcat nu a mai rămas niciun om drept (cf. Rom 3,10-12). Dar Dumnezeu, mântuitorul nostru, şi-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni când el ne-a mântuit nu pentru faptele prin care noi am fi meritat acest lucru, ci din îndurarea lui (cf. Tit 3,4-5). De aceea, de acum înainte toţi cei mântuiţi "prin Copilul culcat în iesle" (cf. Lc 2,16) se vor numi: "Popor sfânt", "Răscumpăraţi ai Domnului", şi li se va zice: "Cea mult dorită", "Cetate care nu mai e părăsită" (Is 62,2).

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), teolog si scriitor mistic răsăritean, în cartea sa Răspunsuri către Talazie (60), ne spune că omul ieşit din mâna lui Dumnezeu în paradisul pământesc era frumos şi perfect din punct de vedere pământesc, dar nu era desăvârşit pentru intrarea în împărăţia cerurilor; aşa că Isus tot trebuia să se coboare din paradisul ceresc şi să se întrupeze pentru a-l desăvârşi pe om, chiar dacă omul nu ar fi comis păcatul. Însă acea coborâre a lui Isus avea să aibă loc mult mai repede şi fără să fi fost necesar să sufere, să moară şi să învie. Dar, iată că între timp omul, neascultând de Dumnezeu, a săvârşit păcatul, păcat care i-a dărâmat şi i-a golit întreaga fiinţă, păcat care a rupt legătura cu Dumnezeu, păcat care a întârziat venirea lui Isus şi desăvârşirea rânduită, şi păcat care a făcut necesare suferinţa, moartea şi învierea sa.

C.S Lewis (1898-1963), un mistic irlandez modern, ne oferă această ilustraţie deosebit de sugestivă a întrupării lui Isus. El spune că, în cadrul misterului întrupării, Isus a fost asemenea unui "scufundător". El era Dumnezeul din ceruri, dar privind în jos spre pământ a văzut lumea ca pe o apă mâloasă, murdară şi mâzgoasă, adică păcătoasă şi viciată. Atunci, Isus plonjează în apă şi se udă. Apoi revine la suprafaţă, cu apa murdară şiroind pe el, însă ţinând în mâni lucrul preţios pentru care s-a scufundat în apă, fiinţa omului de mântuit.

Iată că, după o atât de lungă aşteptare şi şedere în întunericul şi noroiul păcatelor, a sosit timpul potrivit, a sosit ziua mântuirii, a sosit timpul păcii şi al împăcării cu Dumnezeu. Iată că timpul care odinioară a fost dorit şi cerut cu atâtea lacrimi şi suspine de către patriarhii şi profeţii din vechime şi de către întreaga omenire s-a arătat şi a fost văzut cu mare bucurie nu numai de către păstori, magi, dreptul Simeon, Ana prorociţa şi contemporanii lui Isus, dar şi de către noi, păcătoşii de astăzi.

Da, la Liturghia din dimineaţa Crăciunului medităm, după voinţa Bisericii, la umilinţa şi la coborârea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră de păcat: "Deşi avea chipul lui Dumnezeu, Isus s-a dezbrăcat de sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om; s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Fil 2,6-8).

Sfântul Maxim Mărturisitorul, pornind de la afirmaţia sfântului Paul care spune că "Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu sine însuşi" (2Cor 5,19), spune că: "Întreagă Sfânta Treime participă la întruparea Fiului, căci în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi".

Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al omului, ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi să-i introducă în împărăţia cerurilor.

Sfântul Atanasie cel Mare (296-373), în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: "Cine nu se va minuna de coborârea Domnului? Sus liber şi jos înscris în condici! Sus Dumnezeu şi jos om! Sus împărat şi jos rob! Sus bogat şi jos sărac! Sus adorat şi jos numărat între plătitori de biruri! Sus având scaun dumnezeiesc şi jos născându-se în peştera săracă! Sus în sânul Tatălui şi jos printre dobitoace! Sus stăpân peste lucruri mari şi jos înfăşat în scutece mici. Apoi: cel ce dezleagă păcatele este legat în scutece; cel ce hrăneşte întreg universul este hrănit de o creatură; cel necuprins de univers se face prunc; cel care face să curgă izvoare de lapte şi miere se hrăneşte de la sânul Mariei; cel ce poartă toate lucrurile se lasă purtat de oameni; cel care este în orice loc şi nu lipseşte de nicăieri e înscris în Betleem, pentru a fi pâine pentru lume".

Şi tot sfântul Atanasie cel Mare (296-373) spune: "Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioara; nu fără rost s-a înfăşat în scutece; nu fără rost a supt sânul Mariei; nu fără rost s-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva şi îndreptate către ceva profetic. Cristos se naşte din Fecioara ca să-l îndrepte pe Adam cel dintâi zidit din pământul feciorelnic. Se înfăşă cu scutece că să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături. A supt sân ca să izvorască laptele darului din coasta sa străpunsă. S-a culcat în iesle printre necuvântătoare că să îndrepte necuvântarea omenirii şi să se facă hrană pentru amândouă neamurile, păgân şi iudaic. A primit înscrierea cezarului August că să îndrepte neorânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut ca arvună a bunei rânduieli care va veni".

Aşa cum Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru om, aşa şi omul trebuie să se îndumnezeiască pentru Fiul lui Dumnezeu, ca să răspundă cu iubire la iubirea lui. Omul îl va cunoaşte pe Dumnezeu atât cât îl va iubi. Va înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu atât cât se va ruga. Fiul lui Dumnezeu a venit la oameni în chip de prunc, ca noi să ajungem la Dumnezeu asemănându-ne pruncilor (cf. Mt 18,25).

Sfântul Nichita Stithatul (1005-1090) spune: "Isus, fiind iubitor, se sălăşluieşte în cei iubitori; fiind smerit, se sălăşluieşte în cei smeriţi; fiind blând, se sălăşluieşte în cei blânzi. Iar cel care îl iubeşte pe Isus şi nu are nimic mai de preţ decât iubirea pentru el şi pentru aproapele, acela a cunoscut adâncurile dumnezeieşti şi tainele împărăţiei lui".

O frumoasă legendă de Crăciun ne spune că, printre darurile cele mai apreciate pe care sfânta Fecioară le-a primit de la păstori în noaptea de Crăciun, a fost şi o pânză albă şi foarte fină, în care şi-a înfăşat pruncul. S-a interesat apoi cine a ţesut acea pânză atât de fină şi a aflat că o fetiţă. Mergând să-i mulţumească, Fecioara mamă i-a zis: "Nu-ţi pare rău că ai renunţat la un lucru atât de preţios?" "Chiar deloc. Totuşi, dacă un dar nu te costă nimic, nici cea mai mică suferinţă, ce dar poate fi?" Maria a înţeles că darul a costat-o pe fetiţă şi, emoţionată, a întrebat-o: "Nu poate fi rod fără suferinţă, însă acest dar îţi va aduce un rod special. Dar, apropo, cum te cheamă?" "Veronica". "Pe mine, Maria din Nazaret".

Mai târziu, pe când Isus îşi ducea crucea spre Golgota, Maria îndurerată o vede pe Veronica prin mulţime şi-i spune: "Ascultă, fiică! Ia această pânză! O cunoşti? A fost darul tău. Mergi şi adu-i-o mângâiere Fiului meu!" Veronica, dând din coate printre călăi şi soldaţi, când Isus a căzut sub povoara crucii, a îngenuncheat în faţa lui şi cu năframa albă i-a şters faţa plină de sudoare, sânge şi praf. În acea clipă un soldat i-a aplicat o palmă în plină figură şi unghiile degetelor lui i-au produs zgârieturi adânci pe obrajii ei. Cu faţa plină de sânge şi cu pânza pe care Isus şi-a întipărit faţa, a venit fericită la Maica Domnului şi i-a arătat darul preţios pe care l-a primit. Maria a strâns-o la pieptul său pe Veronica şi cu vălul ei albastru i-a şters faţa însângerată. Numele de Veronica semnifică "icoană adevărată". Când Isus îşi întipăreşte chipul său pe sufletul omului, acesta devine icoană adevărată a lui Dumnezeu.

Isus, care s-a născut în lume pentru a pătimi şi muri în umilinţă pentru mântuirea noastră, vrea să-şi întipărească şi în noi chipul feţei sale, traumatizat de duşmanii mântuirii noastre, pentru ca noi să nu mai uităm niciodată cât de mult a suferit şi cât de mult ne-a iubit.

Nu demult s-a făcut o anchetă jurnalistică în Italia. Un reporter a pus această întrebare la 100 de persoane: "Aţi încercat vreodată să vă apropiaţi de cineva spre a-l aduce la credinţă?" Din o sută de persoane, 72 au declarat că nu au încercat niciodată; 20 că au vorbit despre credinţă la modul general; şi doar 8 au făcut ceva ca să-i aducă pe alţii la credinţă. Restul nu s-au arătat interesaţi de întrebare. Conciliul Vatican II-lea spune aşa: "Asupra tuturor laicilor apasă datoria glorioasă de a munci pentru ca planul dumnezeiesc de mântuire să ajungă la toţi oamenii de pe pământ".

În timpul războiului din Coreea (1950), mulţi soldaţi americani şi irlandezi au căzut prizonieri. Au trebuit să sufere pentru credinţa lor. Erau constrânşi să spună în "Tatăl nostru": Republica populară să le dea pâinea cea de toate zilele. Cine refuza era închis într-o celulă specială. Prizonierii găseau modul cum să se roage în comun, cum să-şi facă rozariul din bucăţele de pâine etc. Când erau descoperiţi erau declaraţi bandă de asasini. Ei răspundeau torţionarilor: "Să ştiţi că banda aceasta este banda cea mai mare din lume". Când erau eliberaţi, cereau sfintele taine şi-i rugau pe preoţi să le ofere suferinţele lor pentru convertirea lor. Astăzi putem confirma că jertfele lor au adus roade. Acesta este apostolatul practic. Un martir al predicării cuvântului divin spunea: "Sunt sigur că faţa lui Cristos pe care am zugrăvit-o în inima oamenilor nu va fi distrusă niciodată şi aceasta îmi dă cea mai mare bucurie".

Crăciun fericit şi apostolat binecuvântat
împreună cu îngerii, cu Iosif şi Maria, cu păstorii şi cu toţi creştinii cei buni!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.