Compasiunea Dumnezeului celui viu

Patriarhul ecumenic citeşte "Amoris laetitia"

De Bartolomeu

Când vorbim despre Dumnezeu, limbajul descriptiv pe care-l adoptăm este cel al iubirii. Şi când vorbim despre iubire, dimensiunea fundamentală atribuită ei este cea divină. Pentru aceasta apostolul iubirii îl defineşte pe Dumnezeu ca iubire (cf. 1In 4,8).

Când la începutul anului iubitul nostru frate şi episcop de Roma, Sanctitatea Sa Francisc, a publicat exortaţia apostolică Amoris laetitia, era mai mult sau mai puţin perioada în care am mers împreună în insula Lesbo, în Grecia, pentru a manifesta solidaritatea noastră cu refugiaţii persecutaţi care provin din Orientul Mijlociu. Documentul papa despre "bucuria iubirii", deşi se ocupă de chestiuni care aparţin vieţii familiale şi iubirii, considerăm că nu este despărţit de acea vizită istorică la lagărele de refugiaţi. De fapt, ceea ce a apărut clar imediat pentru amândoi în timp ce priveam feţele triste ale victimelor rănite ale războiului a fost că toate acele persoane era membri ai unor familii, familii frânte şi sfâşiate de ostilitate şi de violenţă. Dar aşa cum ne-a spus Domnul nostru în mod explicit cu privire la raportul dintre putere şi slujire (cf. Mt 20,26), n-ar trebui să fie aşa între noi! Imigraţia nu este altceva decât cealaltă faţă a aceleiaşi medalii a integrării, care cu siguranţă este responsabilitate a fiecărui credincios sincer.

Desigur Amoris laetitia atinge însăşi inima iubirii şi a familiei, exact cum atinge inima fiecărei persoane vii născute în această lume. Asta se întâmplă pentru că problemele cele mai delicate ale vieţii familiale oglindesc problemele mai fundamentale ale apartenenţei şi comuniunii. Fie că se referă la provocările căsătoriei şi divorţului, fie că se referă la sexualitate şi la educaţia copiilor, toate sunt fragmente delicate şi preţioase ale acelui mister sacru pe care-l numim viaţă.

În ultimele luni au fost numeroase comentariile şi evaluările despre acest document important. Persoanele s-au întrebat în ce mod doctrina specificată a fost dezvoltată sau apărată, dacă problemele pastorale au fost modificate sau rezolvate, şi dacă normele particulare au fost întărite sau îmblânzite. Totuşi, în lumina iminentei sărbători a Întrupării Domnului - timp în care comemorăm şi celebrăm faptul că "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14) - este important de observat că Amoris laetitia aminteşte înainte de toate şi mai ales milostivirea şi compasiunea lui Dumnezeu, şi nu numai normele morale şi regulile canonice ale oamenilor.

Fără îndoială, ceea ce a sufocat şi împiedicat persoanele în trecut a fost teama că un "tată ceresc" în vreun mod dictează conduita umană şi prescrie obiceiuri umane. Este adevărat exact contrariul şi liderii religioşi sunt chemaţi să amintească lor înşişi, şi apoi celorlalţi, că Dumnezeu este viaţă şi iubire şi lumină. De fapt, acestea sunt cuvintele subliniate în mod repetat de papa Francisc în documentul său, care discerne experienţa şi provocările societăţii contemporane cu scopul de a defini o spiritualitate a căsătoriei şi a familiei pentru lumea actuală.

Părinţilor Bisericii nu le este frică să vorbească deschis şi onest despre viaţa creştină. Totuşi, punctul lor de plecare este întotdeauna harul iubitor şi mântuitor al lui Dumnezeu, care străluceşte asupra fiecărei persoane fără discriminare sau dispreţ. Acest foc al lui Dumnezeu - spunea în secolul al VII-lea abba Isaac Sirul - aduce căldură şi mângâiere celor care sunt obişnuiţi cu energia sa, în timp ce-i arde şi-i consumă pe cei care s-au îndepărtate de fervoarea sa în viaţa lor. Şi această lumină a lui Dumnezeu - adăuga în secolul al X-lea sfântul Simeon Noul Teolog - foloseşte ca mântuire pentru cei care au dorit-o şi le permite să vadă gloria divină, în timp ce aduce condamnare celui care a refuzat-o şi a preferat propria orbire.

În primele luni ale anului jubiliar al milostivirii a fost cu adevărat oportun ca papa Francisc fie să fi întâlnit familiile refugiaţilor descurajaţi din Grecia fie să fi îmbrăţişat familiile care sunt sub grija sa pastorală în toată lumea. Făcând astfel nu numai că a invocat caritatea infinită şi compasiunea necondiţionată a Dumnezeului celui viu asupra sufletelor mai vulnerabile, ci a şi trezit un răspuns personal din partea celui care a primit şi a citit cuvintele sale, precum şi din partea tuturor persoanelor de bunăvoinţă. De fapt, el i-a invitat pe oameni să-şi asume responsabilitatea personală pentru propria mântuire, căutând moduri în care să poată să urmeze poruncile divine şi să se maturizeze în iubirea spirituală.

Concluzia exortaţiei papale este aşadar şi concluzia şi reflecţia noastră: "Ceea ce ne-a fost promis este mai mare decât ceea ce putem să ne imaginăm. Să nu ne descurajăm niciodată din cauza limitelor noastre şi să nu încetăm niciodată să căutăm acea plinătate de iubire şi de comuniune pe care ne-o arată Dumnezeu".

(După L'Osservatore Romano, 3 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.