Cuvântul lui Dumnezeu complică lucrurile

În exortaţia apostolică "Amoris laetitia"

De Anne-Marie Pelletier

Luat din săptămânalul "La Vie" din 12 decembrie 2016, publicăm aproape în întregime un articol semnat de biblista franceză câştigătoare a premiului Ratzinger 2014.

În dezbaterea provocată de Amoris laetitia, bancul de lucru este încă o dată problema divorţaţilor recăsătoriţi. Desigur, papa a avut grijă să-l insereze într-un context mai amplu, care ia în considerare viaţa conjugală şi familială în toate aspectele sale. Dar n-a fost suficient. Acest text de peste două sute de pagini este redus la o obsesie pentru disciplină (a avea drept sau nu de a participa la Euharistie, obligaţie, pentru cel care s-a recăsătorit de a nu trăi more coniugali, ca s-o spunem elegant, şi aşa mai departe). Capitolul 8, care ridică problema cu titlul "A însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea", oare nu este o negare a tradiţiei, spun cenzorii. Oare nu duce la a confunda graniţa dintre bine şi rău, la a lăsa în haos, la a crea confuzie în judecata morală? Să ieşim din aproximările conţinute în această idee de discernământ, adaugă ei. Fie că papa răspunde da sau nu la lista întrebărilor noastre, pentru ca păstorii să-şi poată aminti legea Bisericii, fără a se pierde în labirinturile şi încurcăturile vieţii cuplurilor.

Da, numai că, dacă privim bine, acest cuvânt din Evanghelie despre "da"-ul şi "nu"-ul este spus cu privire la jurăminte, pentru a-l denunţa pe omul întortocheat care se foloseşte de Dumnezeu pentru a camufla răutatea sa. Propunerea sa nu are nimic de-a face cu "rigoare", în dubla semnificaţie a termenului, care ar trebui să fie rigoarea Bisericii care judecă vieţi conjugale dificile, agitate de păcatul care chinuieşte raporturile noastre reciproce. Între altele, dacă cititorul va continua să citească Evanghelia lui Matei, va da de scurta parabolă a celor doi fii, în care Isus învaţă că fiul care spune nu, însă care apoi merge să lucreze, valorează mai mult decât cel care spune da, dar apoi nu merge să lucreze.

În mod hotărât, Cuvântul lui Dumnezeu complică lucrurile. Mai mult, aceasta este una dintre funcţiile sale, şi este o funcţie vitală. În timp ce ne-am aştepta complet contrariul. Pentru că suntem impregnaţi de spiritul timpului nostru, căruia îi plac raţionamentele paralele, care ne pune de partea celor "pro" sau de partea celor "contra". Dar şi pentru că, într-un moment în care lumea şovăie aşa de mult, există o nestăpânită nevoie de adevăruri nenegociabile, cum se obişnuieşte să se spună. O bună morală creştină n-ar trebui de fapt să fie dedicată în întregime să celebreze vieţile rectilinii şi să condamne pe cele întortocheate, şi asta în virtutea câtorva principii simple, care nu admit discuţie?

Drama, s-o spunem, este că nu este aşa văd viaţa şi pe oameni Scripturile, care ne transmit cuvântul lui Dumnezeu. E suficient a deschide evangheliile, pentru a nu vorbi despre Vechiul Testament, care oferă o pedagogie preţioasă în materie. Cine-l frecventează pe Isus? Cine este vecinul său, prietenul său? Pe cine primeşte cu predilecţie? Se ştie că răspunsurile la aceste întrebări rezervă surprize. De fapt, Isus este adesea într-o companie rea. Este văzut cu vameşii, dintre care îl alege pe Matei. Conversează cu o samariteană, pe care în schimb ar trebui s-o ignore, şi cu atât mai mult când se ştie că este la al şaselea bărbat. Acceptă fără să se dea înapoi gesturile de omagiu ale unei prostituate, şi aşa mai departe. Este clar, nu vede lumea noastră aşa cum o văd cei "drepţi" care sunt în jurul lui. Acolo unde fariseul care-l primeşte vede o păcătoasă, el vede o femeie a cărei inimă palpită de iubire adevărată. În faţa unei femei adultere umilite, înconjurată de priviri acuzatoare, apleacă ochii şi scrie pe pământ. Apoi, când este singur cu ea, îi spune simplu: "Mergi!", care este un îndemn de a trăi, liberă de sentimentul de dinainte şi de păcat. De asemenea, un tâlhar, răstignit alături de el, e cel care beneficiază de mântuirea pe care crucea a dat-o omenirii. Şi când Isus îi şochează pe israeliţii evlavioşi vindecând în zi de shabbat, arată de fapt ce înseamnă cu adevărat a cinsti ziua dedicată lui Dumnezeu.

Ei bine, tocmai aceste gesturi şi cuvinte călăuzesc tot ceea ce papa Francisc a scris în Amoris laetitia. Sunt izvorul inspiraţiei sale şi al îndrăznelii sale, când cere să nu rămână la abstracţiile unei legi pentru a evalua fidelitatea sau infidelitatea cuplurilor. Când invită la răbdarea şi la generozitatea unei întâlniri care respectă în celălalt complexitatea vieţii cu riscurile sale, încercările sale, povara sa de păcat. Papa priveşte la lumea noastră cu Evanghelia în mână, începând cu includerea în această lume. De fapt, ar fi nesăbuit să se creadă că dovada slăbiciunii se referă numai la alţii. Ca martor al puterii Evangheliei papa ia în considerare vieţile sfâşiate, iubirile distruse, ridicarea, uneori foarte şchiopătoare, a bărbaţilor şi femeilor care n-au ştiut sau n-au putut să menţină fidelitatea promisă. Este greşit a afirma că, invitând în acest mod la discernământ şi la integrare, papa vinde ieftin adevărul, îndulceşte credinţa, îmblânzeşte apelul la sfinţenie, decupează o pastoraţie complăcută. Adevărul este că vorbeşte făcând el însuşi ceea ce-i invită pe cititori să facă: a lua cuvântul lui Dumnezeu ca "însoţitor de călătorie". Aşadar, marele suflu de viaţă al Evangheliei răstoarnă tarabele celor care sunt ocupaţi să stabilească greutăţi şi măsuri, să le opună păcătoşilor care se prezintă un regulament, ca la un loc de vamă. Astfel claritatea, pe care cenzorii lui Amoris laetitia o cer, nu poate să fie linia de graniţă care delimitează ceea ce este conform şi ceea ce este greşit. Dar se poate înţelege numai ca lumina învierii, care are puterea de a strălucii chiar şi în situaţii de moarte, după o logică ce descumpăneşte în mod inevitabil percepţia noastră imediată a adevărului şi a dreptăţii.

Desigur, este misiune a Bisericii să indice căile bune ale vieţii, dar trebuie să dea această mărturie, aşa cum o dă Cristos, fără a stinge flacăra mică ce şovăie. Mărturisind că nicio situaţie nu poate exclude de la milostivire. Că numai aroganţa celui care se justifică într-o situaţie problematică constituie o piedică în calea milostivirii, în timp ce sărăcia recunoscută reintegrează în comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Recunoaştem, toate acestea complică munca păstorilor. Dar nu este vreo indecenţă în a ne plânge despre asta? Ca şi cum a-i primi în numele lui Cristos pe ceilalţi cu rănile lor şi suferinţele lor ar putea să fie făcut ca act aproape administrativ, ca o judecată definitivă despre vieţi adesea complicate, făcând pur şi simplu referinţă la un articol de lege. În realitate, primirea se poate naşte numai dintr-o "misiune artizanală", pentru a relua o expresie din Amoris laetitia. Nu e vorba de altceva decât de a discerne situaţiile îndreptând spre ele însăşi privirea lui Cristos. Adică, prima convertire necesară este cea a păstorilor cărora le revine această misiune. Aşadar cuvântul papei Francisc invită toată Biserica să intre într-un mare cer de convertire şi de har.

(După L'Osservatore Romano, 22 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.