Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la a 3-a Întâlnire Mondială a Mişcărilor Populare (5 noiembrie 2016)

Fraţi şi surori, bună ziua!

În această a treia întâlnire a noastră exprimăm aceeaşi sete, setea de dreptate, acelaşi strigăt: pământ, casă şi loc de muncă pentru toţi.

Mulţumesc delegaţilor care au venit din periferiile urbane, rurale şi industriale din cele cinci continente, peste 60 de ţări, care au venit pentru a discuta încă o dată despre modul de apărare a acestor drepturi care adună. Mulţumesc episcopilor care au venit să vă însoţească. Mulţumesc miilor de italieni şi europeni care s-au unit astăzi la sfârşitul acestei întâlniri. Mulţumesc observatorilor şi tinerilor angajaţi în viaţa publică ce au venit cu umilinţă să asculte şi să înveţe. Câtă speranţă am în tineri! Vă mulţumesc şi dumneavoastră, cardinal Turkson, pentru munca pe care aţi făcut-o în dicaster; şi aş vrea să amintesc şi contribuţia fostului preşedinte José Mujica, prezent aici.

La ultima noastră întâlnire, în Bolivia, cu majoritate latinoamericani, am vorbit despre necesitatea unei schimbări pentru ca viaţa să fie demnă, o schimbare a structurilor; în afară de asta, despre modul în care voi, mişcările populare, sunteţi semănători de schimbare, promotori ai unui proces în care converg milioane de mici şi mari acţiuni înlănţuite în mod creativ, ca într-o poezie; pentru aceasta am voit să vă numesc "poeţi sociali"; şi avem prezentate aici şi îndatoririle de care nu se poate face abstracţie pentru a merge spre o alternativă umană în faţa globalizării indiferenţei: 1. A pune economia în slujba popoarelor; 2. A construi pacea şi dreptatea; 3. A apăra Mama Pământ.

În acea zi, cu glasul unei "cartonera" şi al unui ţăran, au fost citite, în încheiere, cele zece puncte de la Santa Cruz de la Sierra, unde cuvântul schimbare era încărcat de mare conţinut, era legat de lucrurile fundamentale pe care voi le revendicaţi: muncă demnă pentru cei care sunt excluşi de la piaţa muncii; pământ pentru ţărani şi pentru populaţiile indigene; locuinţe pentru familiile fără acoperiş; integrare umană pentru cartierele populare; eliminare a discriminării, a violenţei împotriva femeilor şi a noilor forme de sclavie; sfârşitul tuturor războaielor, al crimei organizate şi al represiunii; libertate de exprimare şi de comunicare democratică; ştiinţă şi tehnologie în slujba popoarelor. Am ascultat şi cum v-aţi angajat să îmbrăţişaţi un proiect de viaţă care să respingă consumismul şi să recupereze solidaritatea, iubirea dintre noi şi respectul faţă de natură ca valori esenţiale. Este fericirea de "a trăi bine" ceea ce voi reclamaţi, "viaţa bună", şi nu acel ideal egoist care în mod înşelător inversează cuvintele şi propune "viaţa frumoasă".

Noi care suntem astăzi aici, de origini, credinţe şi idei diferite, am putea să nu fim în acord despre toate, cu siguranţă gândim diferit despre multe lucruri, dar cu siguranţă suntem în acord cu privire la aceste puncte.

Am aflat şi despre întâlniri şi laboratoare ţinute în diferite ţări, unde s-au înmulţit dezbaterile în lumina realităţii fiecărei comunităţi. Acest lucru este foarte important pentru că soluţiile reale la problematicile actuale nu vor rezulta din una, trei sau o mie de conferinţe: trebuie să fie rod al unui discernământ colectiv care să se facă în teritorii împreună cu fraţii, un discernământ care devine acţiune transformatoare "în funcţie de locuri, timpuri şi persoane", cum spunea sfântul Ignaţiu. Altminteri, riscăm abstracţii, "anumite nominalisme declaraţioniste (slogans) care sunt fraze frumoase dar care nu reuşesc să susţină viaţa comunităţilor noastre" (Scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei Pontificale pentru America Latină, 19 martie 2016). Sunt sloganuri! Colonialismul ideologic globalizant încearcă să impună reţete supraculturale care nu respectă identitatea popoarelor. Voi mergeţi pe un alt drum care este, în acelaşi timp, local şi universal. Un drum care îmi aminteşte de modul în care Isus a cerut să fie organizată mulţimea în grupuri de cincizeci pentru a împărţi pâinea (cf. Omilia în Solemnitatea Corpus Domini, Buenos Aires, 12 iunie 2004).

Puţin înainte am putut să vedem materialul video pe care l-aţi prezenta drept concluzie a acestei a trei întâlniri. Am văzut feţele voastre în discuţii despre modul de a înfrunta "inegalitatea care generează violenţă". Atâtea propuneri, atâta creativitate, atâta speranţă în glasul vostru care probabil ar avea multe motive pentru a nu se plânge, a rămâne blocat în conflicte, a cădea în ispita negativului. Şi totuşi priviţi înainte, gândiţi, discutaţi, propuneţi şi acţionaţi. Vă felicit, vă însoţesc şi vă rog să continuaţi să deschideţi drumuri şi să luptaţi. Asta îmi dă forţă, asta ne dă forţă. Cred că acest dialog al nostru, care se adaugă la eforturile atâtor milioane de persoane care lucrează zilnic pentru dreptate în toată lumea, îşi înfige rădăcini.

Teroarea şi zidurile

Totuşi, această germinaţie, care este lentă - aceea la care mă refeream -, care are timpii săi ca toate gestaţiile, este ameninţată de viteza unui mecanism distructiv care acţionează în sens contrar. Există forţe puternice care pot să neutralizeze acest proces de maturizare a unei schimbări care să fie în măsură să mute primatul banului şi să pună din nou în centru fiinţa umană, bărbatul şi femeia. Acel "fir invizibil" despre care am vorbit în Bolivia, acea structură nedreaptă care leagă toate excluderile pe care voi le înduraţi, se poate consolida şi se poate transforma într-un bici, un bici existenţial care, ca în Egiptul din Vechiul Testament, transformă în sclavi, fură libertatea, loveşte fără milă pe unii şi îi ameninţă constant pe alţii, pentru a-i dărâma pe toţi ca pe animale până acolo unde vrea banul divinizat.

Aşadar cine guvernează? Banul. Cum guvernează? Cu biciul fricii, al inegalităţii, al violenţei economice, sociale, culturale şi militare care pare să nu se termine niciodată. Câtă durere şi câtă frică! Există - am spus asta recent - există un terorism de bază care derivă din controlul global al banului pe pământ şi ameninţă întreaga omenire. Din acest terorism de bază se alimentează terorismele derivate precum terorismul drogurilor, terorismul de stat şi cel pe care unii în mod eronat îl numesc terorism etnic sau religios. Dar niciun popor, nicio religie nu este teroristă! Este adevărat, există mici grupuri fundamentaliste în orice parte. Dar terorismul începe atunci când "ai alungat uimirea creaţiei, bărbatul şi femeia, şi ai pus acolo banul" (Conferinţă de presă în zborul de întoarcere din Călătoria Apostolică în Polonia, 31 iulie 2016). Acest sistem este terorist.

În urmă cu aproape o sută de ani, Pius al XI-lea prevedea afirmarea unei dictaturi economice globale pe care a numit-o "imperialism internaţional al banului" (Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno, 15 mai 1931, 109). Vorbesc despre anul 1931! Aula în care ne aflăm acum se numeşte "Paul al VI-lea" şi Paul al VI-lea a fost cel care a denunţat în urmă cu aproape cincizeci de ani "noua formă abuzivă de dominaţie economică pe planul social, cultural şi chiar politic" (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 44). Anul 1971. Sunt cuvinte dure dar corecte ale predecesorilor mei care au scrutat viitorul. Biserica şi profeţii spun, de milenii, ceea ce atât de mult scandalizează că o repetă Papa în acest timp în care toate acestea ajung la exprimări inedite. Toată doctrina socială a Bisericii şi magisteriul predecesorilor mei se răzvrăteşte împotriva idolului ban care domneşte în loc să slujească, tiranizează şi terorizează omenirea.

Nicio tiranie nu se susţine fără a exploata fricile noastre. Aceasta este o cheie! De aici faptul că orice tiranie este teroristă. Şi când această teroare, care a fost semănată în periferii cu masacre, jafuri, asuprire şi nedreptate, explodează în centre cu diferite forme de violenţă, chiar cu atentate odioase şi laşe, cetăţenii care încă păstrează unele drepturi sunt tentaţi de siguranţa falsă a zidurilor fizice sau sociale. Ziduri care îi închid pe unii şi în exilează pe alţii. Cetăţeni zidiţi, terorizaţi, de o parte; excluşi, exilaţi, şi mai terorizaţi, de cealaltă parte. Aceasta este viaţa pe care Dumnezeu Tatăl nostru o vrea pentru copiii săi?

Frica este alimentată, manipulată... Pentru că frica, în afară de a fi o bună afacere pentru vânzătorii de arme şi de moarte, ne slăbeşte, ne destabilizează, distruge apărările noastre psihologice şi spirituale, ne anesteziază în faţa suferinţei celorlalţi şi la sfârşit ne face cruzi. Când auzim că se sărbătoreşte moartea unui tânăr care probabil a greşit drumul, când vedem că se preferă războiul în locul păcii, când vedem că se răspândeşte xenofobia, când constatăm că propunerile intolerante câştigă teren; în spatele acestei cruzimi care pare să se niveleze există suflul rece al fricii. Vă cer să vă rugaţi pentru toţi cei cărora le este frică, să ne rugăm ca Dumnezeu să le dea curaj şi ca în acest an al milostivirii să poată înmuia inimile noastre. Milostivirea nu este uşoară, nu este uşoară... cere curaj. Pentru aceasta Isus ne spune: "Nu vă temeţi" (Mt 14,27), pentru că milostivirea este cel mai bun antidot împotriva fricii. Este mult mai bun decât antidepresivele şi decât anxioliticele. Mult mai eficace decât zidurile, decât gratiile, decât alarmele şi decât armele. Şi este gratis: este un dar al lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, toate zidurile se dărâmă. Toate. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Cum aţi spus voi: "Să continuăm să lucrăm pentru a construi punţi între popoare, punţi care să ne permită să dărâmăm zidurile excluderii şi exploatării" (Document conclusiv al celei de-a II-a Întâlniri mondiale a mişcărilor populare, 11 iulie 2015, Santa Cruz de la Sierra, Bolivia). Să înfruntăm teroarea cu iubirea.

Al doilea punct pe care vreau să-l ating este: Iubirea şi punţile.

Într-o zi ca aceasta, într-o sâmbătă, Isus a făcut două lucruri care, ne spune Evanghelia, au grăbit complotul pentru a-l ucide. Trecea cu discipolii săi printr-un lan de grâu. Discipolilor le era foame şi au mâncat spice. Nu se spune nimic despre "stăpânul" acelui ogor... la bază este destinaţia universală a bunurilor. Ceea ce este sigur e că, în faţa foamei, Isus a dat prioritate demnităţii fiilor lui Dumnezeu faţă de o interpretare formalistă, conciliantă şi interesată a normei. Când învăţătorii legii s-au plâns cu indignare ipocrită, Isus le-a amintit că Dumnezeu vrea iubire şi nu jertfe, şi a explicat că sâmbăta este făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă (cf. Mc 2,27). A înfruntat gândirea ipocrită şi îngâmfată cu inteligenţa umilă a inimii (cf. Omilia, I Congreso de Evangelización de la Cultura, Buenos Aires, 3 noiembrie 2006), care dă mereu prioritate omului şi nu acceptă ca logici determinate să împiedice libertatea sa de a trăi, a iubi şi a sluji pe aproapele.

Şi după aceea, în aceeaşi zi, Isus a făcut ceva "mai rău", ceva ce a supărat şi mai mult pe cei ipocriţi şi pe cei mândri care îl urmăreau deoarece căutau o scuză pentru a-l captura. A vindecat mâna atrofiată a unui om. Mâna, acest semn atât de puternic al acţiunii, al muncii. Isus a redat acelui om capacitatea de a munci şi cu asta i-a restituit demnitatea. Câte mâini atrofiate, câte persoane private de demnitatea muncii! Pentru că ipocriţii, pentru a apăra sisteme nedrepte, se opun ca să fie vindecate. Uneori cred că atunci când voi, săracii organizaţi, vă inventaţi munca voastră, creând o cooperativă, recuperând o fabrică falimentară, reciclând rebuturile societăţii consumurilor, înfruntând lipsa de clemenţă a timpului pentru a vinde într-o piaţă, revendicând o bucăţică de pământ de cultivat pentru a hrăni pe cel înfometat, când faceţi asta îl imitaţi pe Isus, pentru că încercaţi să vindecaţi, chiar dacă numai puţintel, chiar dacă în mod precar, această atrofiere a sistemului socio-economic dominant care este şomajul. Nu mă uimeşte că şi voi uneori sunteţi supravegheaţi sau persecutaţi, nici nu mă uimeşte că pe cei mândri nu-i interesează ceea ce spuneţi voi.

Isus care în sâmbăta aceea şi-a riscat viaţa, pentru că, după ce a vindecat acea mână, fariseii şi irodianii (cf. Mc 3,6), două partide opuse între ele, care se temeau de popor dar şi de imperiu, şi-au făcut calculele şi au complotat pentru a-l ucide. Ştiu că mulţi dintre voi îşi riscă viaţa. Ştiu - şi vreau să amintesc acest lucru azi, şi vreau să amintesc asta - că unii nu sunt aici astăzi pentru că şi-au pus viaţa în joc... Pentru aceasta nu există iubire mai mare decât a da viaţa. Asta ne învaţă Isus.

Cele 3-T, strigătul vostru pe care mi-l însuşesc, are ceva din acea inteligenţă umilă dar în acelaşi timp puternică şi vindecătoare. Un proiect-punte al popoarelor în faţa proiectului-zid al banului. Un proiect care tinde la dezvoltarea umană integrală. Unii ştiu că prietenul nostru cardinalul Turkson prezidează acum dicasterul care poartă acest nume: Dezvoltare Umană Integrală. Contrariul dezvoltării, s-ar putea spune, este atrofierea, paralizia. Trebuie să ajutăm ca lumea să se vindece de atrofierea sa morală. Acest sistem atrofiat este în măsură să furnizeze câteva "proteze" cosmetice care nu sunt dezvoltare adevărată: creştere economică, progrese tehnologice, "eficienţă" mai mare pentru a produce lucruri care se cumpără, se folosesc şi se aruncă înglobându-ne pe toţi într-o ameţitoare dinamică a rebutului... Însă această lume nu permite dezvoltarea fiinţei umane în integralitatea sa, dezvoltarea care nu se reduce la consum, care nu se reduce la bunăstarea câtorva, care include toate popoarele şi persoanele în plinătatea demnităţii lor, bucurându-se frăţeşte de minunăţia creaţiei. Aceasta este dezvoltarea de care avem nevoie: umană, integrală, respectuoasă faţă de creaţie, faţă de această casă comună.

Un alt punct este: Falimentul şi salvarea de la faliment

Iubiţi fraţi, vreau să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii despre alte două teme care, împreună cu cele "3-T" şi cu ecologia integrală, au fost în centrul dezbaterilor voastre din ultimele zile şi sunt centrale în această perioadă istorică.

Ştiu că aţi dedicat o zi dramei migranţilor, refugiaţilor şi evacuaţilor. Ce e de făcut în faţa acestei tragedii? În Dicasterul al cărui responsabil este cardinalul Turkson există o secţiune care se ocupă de aceste situaţii. Am decis ca, măcar pentru un anumit timp, acea secţiune să depindă direct de Pontif, pentru că aceasta este o situaţie infamă, pe care pot doar s-o descriu care mi-a venit în mod spontan la Lampedusa: ruşine.

Acolo, ca şi la Lesbo, am putut să ascult de aproape suferinţa atâtor familii expulzate din ţara lor pentru motive economice sau violenţe de orice gen, mulţimi exilate - am spus asta în faţa autorităţilor din toată lumea - din cauza unui sistem socio-economic nedrept şi al războaielor care n-au căutat, care n-au creat pe cei care astăzi îndură dezrădăcinarea dureroasă din patria lor, ci mai degrabă pe mulţi dintre cei care refuză să-i primească.

Îmi însuşesc cuvintele fratelui meu arhiepiscop Hieronymos din Grecia: "Cine vede ochii copiilor pe care-i întâlnim în lagărele de refugiaţi este în măsură să recunoască imediat, în întregimea sa, «falimentul» umanităţii" (Discurs în lagărul de refugiaţi din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016). Ce i se întâmplă lumii de astăzi care, atunci când are loc falimentul unei bănci, imediat apar sume scandaloase pentru a o salva, dar atunci când are loc acest faliment al umanităţii nu există aproape a mia parte pentru a-i salva pe acei fraţi care suferă atât de mult? Şi astfel Mediterana a devenit un cimitir, şi nu numai Mediterana... multe cimitire aproape de ziduri, ziduri pătate de sânge nevinovat. În zilele acestei întâlniri - spuneţi asta în materialul video - câţi sunt morţii în Mediterana?

Frica împietreşte inima şi se transformă în cruzime oarbă care refuză să vadă sângele, durerea, chipul celuilalt. A spus asta fratele meu patriarhul Bartolomeu: "Cel care se teme de voi nu v-a privit în ochi. Cel care se teme de voi nu a văzut feţele voastre. Cel care se teme de voi nu-i vede pe copiii voştri. Uită că demnitatea şi libertatea transcend frica şi transcend diviziunea. Uită că migraţia nu este o problemă a Orientului Mijlociu şi a Africii de nord, a Europei şi a Greciei. Este o problemă a lumii" (Discurs în lagărul de refugiaţi din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016).

Este, cu adevărat, o problemă a lumii. Nimeni n-ar trebui să se vadă constrâns să fugă din propria patrie. Însă răul este dublu atunci când, în faţa acelor circumstanţe teribile, migrantul se vede aruncat în ghearele traficanţilor de persoane pentru a trece graniţele, şi este triplu dacă ajungând în ţara în care credea că va găsi un viitor mai bun, se vede dispreţuit, exploatat, ba chiar transformat în sclav. Asta se poate vedea în orice colţ din sute de oraşe. Sau pur şi simplu nu sunt lăsaţi să intre.

Vă cer vouă să faceţi tot posibilul; să nu uitaţi niciodată că şi Isus, Maria şi Iosif au experimentat condiţia dramatică a refugiaţilor. Vă cer să exercitaţi acea solidaritate aşa de specială care există între aceia care au suferit. Voi ştiţi să recuperaţi fabrici de la falimente, să reciclaţi ceea ce alţii aruncă, să creaţi locuri de muncă, să cultivaţi pământul, să construiţi locuinţe, să integraţi cartiere segregate şi să reclamaţi fără încetare ca văduva din Evanghelie care cere dreptate cu insistenţă (cf. Lc 18,1-8). Probabil cu exemplu vostru şi insistenţa voastră, unele state şi organizaţii internaţionale vor deschide ochii şi vor adopta măsurile adecvate pentru a primi şi a integra pe deplin pe toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, caută refugiu departe de casă. Precum şi pentru a înfrunta cauzele profunde pentru care mii de bărbaţi, femei şi copii sunt expulzaţi în fiecare zi din ţara lor natală.

A da exemplu şi a reclama este un mod de a face politică şi asta mă duce la a doua temă pe care aţi dezbătut-o în întâlnirea voastră: raportul dintre popor şi democraţie. Un raport care ar trebui să fie natural şi fluid, dar care este în pericol să se întunece până când devine de nerecunoscut. Prăpastia dintre popoare şi actualele noastre forme de democraţie se lărgeşte tot mai mult drept consecinţă a puterii enorme a grupurilor economice şi mediatice care par să le domine. Mişcările populare, ştiu asta, nu sunt partide politice şi lăsaţi-mă să vă spun că, în mare parte, aici se află bogăţia voastră, pentru că exprimaţi o formă diferită, dinamică şi vitală de participare socială la viaţa publică. Dar nu vă fie teamă să intraţi în marile discuţii, în Politică cu majusculă, şi îl citez din nou pe Paul al VI-lea: "Politica este o manieră exigentă - dar nu este singura - de a trăi angajarea creştină în slujba celorlalţi" (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 46). Sau această frază pe care o repet de atâtea ori, şi mereu mă încurc, nu ştiu dacă este a lui Paul al VI-lea sau a lui Pius al XII-lea: "Politica este una dintre formele cele mai înalte ale carităţii, ale iubirii".

Aş vrea să subliniez două riscuri care se învârt în jurul raportului dintre mişcările populare şi politică: riscul de a se lăsa închişi şi riscul de a se lăsa corupţi.

Primul, a nu se lăsa încâlcit, pentru că unii spun: cooperativa, masa, grădina agro-ecologică, întreprinderile mici, proiectul planurilor asistenţiale... până aici totul e bine. Atât timp cât vă menţineţi în căsuţa "politicilor sociale", atât timp cât nu puneţi în discuţie politica economică sau politica cu majusculă, sunteţi toleraţi. Acea idee a politicilor sociale concepute ca o politică faţă de cei săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată a săracilor şi cu atât mai puţin inserată într-un proiect care să reunească popoarele, mi se pare uneori un soi de car mascat pentru a conţine rebuturile sistemului. Atunci când voi, din alipirea voastră de teritoriu, din realitatea voastră zilnică, din cartierul, din localul, din organizarea muncii comunitare, din raporturile de la persoană la persoană, îndrăzniţi să puneţi în discuţie "macrorelaţiile", când zbieraţi, când strigaţi, când pretindeţi să indicaţi puterii o direcţie mai integrală, atunci nu sunteţi toleraţi, nu mai sunteţi toleraţi mult pentru că ieşiţi din căsuţă, vă puneţi pe terenul marilor decizii pe care unii pretind să le monopolizeze în caste mici. Astfel democraţia se atrofiază, devine un nominalism, o formalitate, pierde reprezentativitatea, se destramă pentru că lasă afară poporul în lupta sa zilnică pentru demnitate, în construirea destinului său.

Voi, organizaţii ale celor excluşi şi atâtea organizaţii din alte sectoare ale societăţii, sunteţi chemaţi să revitalizaţi, să refondaţi democraţiile care trec printr-o adevărată criză. Nu cădeţi în ispita căsuţei care vă reduce să fiţi actori secundari sau, mai rău, simpli administratori ai mizeriei existente. În aceste timpuri de paralizie, dezorientare şi propuneri distructive, participarea ca protagonişti a popoarelor care caută binele comun poate să-i învingă, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe falşii profeţi care exploatează frica şi disperarea, care vând formule magice de ură şi cruzime sau de o bunăstare egoistă şi o siguranţă iluzorie.

Ştim că "atât timp cât nu se vor rezolva în mod radical problemele săracilor, renunţând la autonomia absolută a pieţelor şi a speculaţiei financiare şi atacând cauzele structurale ale inegalităţii, nu se vor rezolva problemele lumii şi în definitiv nicio problemă. Inegalitatea este rădăcina relelor sociale" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 202). Pentru aceasta, am spus-o şi o repet, "viitorul omenirii nu este numai în mâinile marilor lideri, ale marilor puteri şi ale elitelor. Este mai ales în mâinile popoarelor; în capacitatea lor de a se organiza şi în mâinile lor care irigă, cu umilinţă şi convingere, acest proces de schimbare" (Discurs la a II-a Întâlnire mondială a mişcărilor populare, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015). Şi Biserica poate şi trebuie, fără să pretindă că are monopolul adevărului, să se pronunţe şi să acţioneze în special în faţa "situaţiilor în care se ating rănile şi suferinţele dramatice, şi în care sunt implicate valorile, etica, ştiinţele sociale şi credinţa" (Intervenţie la întâlnirea judecătorilor şi magistraţilor împotriva traficului de persoane şi a crimei organizate, Vatican, 3 iunie 2016). Acesta este primul risc: riscul de a se lăsa închişi şi invitaţia de a se pune în marea politică.

Al doilea risc, vă spuneam, este a se lăsa corupţi. Aşa cum politica nu este o chestiune a "politicienilor", corupţia nu este un viciu exclusiv al politicii. Există corupţie în politică, există corupţie în firme, există corupţie în mijloacele de comunicare, există corupţie în Biserici şi există corupţie şi în organizaţiile sociale şi în mişcările populare. Este corect a spune că există o corupţie înrădăcinată în unele domenii ale vieţii economice, îndeosebi în activitatea financiară, şi care are mai puţin răsunet decât corupţia direct legată de domeniul politic şi social. Este corect a spune că de atâtea ori se utilizează cazurile de corupţie cu intenţii rele. Dar este corect a clarifica şi că cei care au ales o viaţă de slujire au o obligaţie ulterioară care se adaugă la onestitatea cu care orice persoană trebuie să acţioneze în viaţă. Măsura este foarte înaltă: trebuie trăită vocaţia de a sluji cu un puternic simţ de austeritate şi de umilinţă. Acest lucru este valabil pentru politicieni dar este valabil şi pentru conducătorii sociali şi pentru noi păstorii. Am spus "austeritate" şi aş vrea să clarific la ce mă refer cu acest cuvânt "austeritate", pentru că poate să fie un cuvânt echivoc. Înţeleg austeritate morală, austeritate în modul de a trăi, austeritate în modul în care duc înainte viaţa mea, familia mea. Austeritate morală şi umană. Pentru că în domeniul mai ştiinţific, ştiinţifico-economic, dacă vreţi, sau al ştiinţelor pieţei, austeritate este sinonim cu ajustare... Nu mă refer la asta, nu vorbesc despre asta.

Oricărei persoane care este prea alipită de lucrurile materiale sau de oglindă, celui care iubeşte banul, ospeţele exuberante, casele somptuoase, hainele rafinate, maşinile de lux, i-aş sfătui să înţeleagă ce anume se întâmplă în inima sa şi să-l roage pe Dumnezeu să-l elibereze de aceste legături. Dar, parafrazându-l pe fostul preşedinte latinoamerican care se află aici, cel care s-a afecţionat de toate aceste lucruri, vă rog, să nu intre în politică, să nu intre într-o organizaţie socială sau într-o mişcare populară, pentru că şi-ar dăuna mult sieşi, aproapelui şi ar murdări cauza nobilă pe care a întreprins-o. Şi să nu intre nici în seminar!

În faţa tentaţiei corupţiei nu există remediu mai bun decât austeritatea, această austeritate morală, personală; şi a practica austeritatea înseamnă, în plus, a predica prin exemplu. Vă cer să nu subevaluaţi valoarea exemplului pentru că are mai mare forţă decât mii de cuvinte, decât mii de manifeste, decât mii de "îmi place", decât mii de retweets, decât mii de video pe youtube. Exemplul unei vieţi austere în slujba aproapelui este cel mai bun mod pentru a promova binele comun şi proiectul-punte al celor "3-T". Vă cer vouă conducătorilor să nu încetaţi să practicaţi această austeritate morală, personală, şi cer tuturor să pretindă de la conducători această austeritate, care - de altfel - îi va face să fie foarte fericiţi.

Dragi surori şi dragi fraţi,

Corupţia, mândria şi exhibiţionismul conducătorilor măreşte discreditarea colectivă, senzaţia de abandonare şi alimentează mecanismul fricii pe care o susţine acest sistem nedrept.

Pentru a încheia, aş vrea să vă cer să continuaţi să contrastaţi frica printr-o viaţă de slujire, solidaritate şi umilinţă în favoarea popoarelor şi în special a celor care suferă. Veţi putea greşi de atâtea ori, toţi greşim, dar dacă perseverăm pe acest drum, mai devreme sau mai târziu, vom vedea roadele. Şi insist: împotriva terorii, remediul cel mai bun este iubirea. Iubirea vindecă tot. Unii ştiu că după Sinodul despre familie am scris un document care are ca titlu "Amoris laetitia" - "bucuria iubirii" - un documente despre iubire în fiecare familie, dar şi în cealaltă familie care este cartierul, comunitatea, poporul, omenirea. Unul dintre voi mi-a cerut să distribui un fascicul care conţine un fragment din capitolul al patrulea al acestui document. Cred dă vi-l vor da la ieşire. Şi apoi cu binecuvântarea mea. Acolo sunt câteva "sfaturi utile" pentru a practica dintre poruncile lui Isus pe cea mai importantă.

În Amoris laetitia citez un regretat lider afroamerican, Martin Luther King, care ştia mereu să aleagă iubirea fraternă chiar şi în mijlocul celor mai rele persecuţii şi umiliri. Vreau să-l amintesc astăzi împreună cu voi; spunea el: "Când te ridici la nivelul iubirii, al marii sale frumuseţi şi puteri, singurul lucru pe care încerci să-l înfrângi sunt sistemele rele. Persoanele care sunt închise de acel sistem le iubeşti, însă încerci să înfrângi acel sistem [...] Ura pentru ură intensifică numai existenţa urii şi a răului în univers. Dacă eu te lovesc şi tu mă loveşti şi îţi dau înapoi lovitura şi tu îmi dai înapoi lovitura, şi tot aşa mai departe, este clar că se continuă la infinit. Pur şi simplu nu se termină niciodată. Undeva, cineva trebuie să aibă un pic de bun simţ, şi aceea este persoana puternică. Persoana puternică este persoana care este capabilă să rupă lanţul urii, lanţul răului" (nr. 118; Predică în biserica Battista din Dexter Avenue, Montgomery, Alabama, 17 noiembrie 1957). Asta a spus în 1957.

Vă mulţumesc din nou pentru munca voastră, pentru prezenţa voastră. Doresc să-i cer lui Dumnezeu Tatăl nostru ca să vă însoţească şi să vă binecuvânteze, ca să vă umple cu iubirea sa şi să vă apere pe drum dându-vă din belşug forţa care ne menţine în picioare şi ne dă curajul pentru a rupe lanţul urii: acea forţă este speranţa. Vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine, şi cei care nu pot să se roage, ştiţi asta, gândiţi bine despre mine şi trimiteţi-mi o undă bună. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.