Pentru ca să nu fie privaţi de rugăciune

În instrucţiunea "Ad resurgendum cum Christo"

De Antonio Miralles

Ordo exsequiarum, publicat la 15 august 1969 şi încă în vigoare, în scurtele indicaţii referitoare la incinerare face referinţă la instrucţiunea Piam et constantem, 5 iulie 1963, a Sfântului Oficiu de atunci. Este vorba despre un singur paragraf din premise (praenotanda) (nr. 15), în care se stabileşte că înmormântarea să fie celebrată conform tipului folosit în regiune, dar se dă posibilitatea de a săvârşi în edificiul crematoriului riturile prevăzute în capela cimitirului sau la mormânt; mai mult, dacă nu există alt loc potrivit, riturile se pot desfăşura chiar în sala de incinerare, încercând să se evite cu prudenţa cuvenită orice pericol de scandal sau de indiferentism religios.

Noua instrucţiune Ad resurgendum cum Christo a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei conţine o afirmaţie importantă: "Lipsind motivaţii contrare învăţăturii creştine, Biserica, după celebrarea înmormântării, însoţeşte alegerea incinerării cu indicaţii liturgice şi pastorale corespunzătoare, având grijă deosebită să evite orice formă de scandal sau de indiferentism religios" (nr. 4). Astfel se evită izolarea dintre înmormântare, care desigur interesează Biserica, şi incinerarea, care o interesează şi ea.

Unele conferinţe episcopale, în ediţia ritualului înmormântării în limba poporului, s-au îngrijit să dedice o secţiune pentru rituri speciale la locul incinerării, când a fost celebrată deja înmormântarea. Ordo exsequiarum din 1969 nu conţine o asemenea secţiune, ci se limitează la indicaţiile amintite mai sus de la nr. 15 din premise. Totuşi, de vreme ce permit să se facă în edificiul crematoriului riturile prevăzute în capela cimitirului sau la mormânt, este posibil să se aleagă cele care nu fac referinţă explicită la înhumarea în mormânt. În acest mod, după ce cenuşa a fost depozitată în urnă, se poate urma formularul de la nr. 56 pentru rugăciunea credincioşilor, care se încheie cu Pater noster, sau cu rugăciunea Fac quaesumus, şi în sfârşit Requiem aeternam.

Noua instrucţiune a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei reafirmă semnificaţia pozitivă a morţii creştine, derivată din învierea lui Isus, la care deja de la botez participăm încă de la început, şi această semnificaţie se află în formularul amintit mai sus de la nr. 56 din Ordo exsequiarum. Se vede asta deja la începutul rugăciunii credincioşilor, în invitaţia la rugăciune din partea preotului sau a diaconului. De fapt, se aminteşte acolo promisiunea Domnului: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi; şi tot cel care trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci" (In 11,25-26). Apoi primele trei intenţii de la rugăciunea credincioşilor amintesc de plânsul lui Isus la moartea lui Lazăr, de minunile sale de înviere a celor morţi şi de promisiunea paradisului făcută tâlharului căit, care stau la baza cererilor de mângâiere pentru rudele răposatului şi a darului vieţii veşnice pentru el. A patra şi a cincea intenţie amintesc de sacramentele botezului, mirului şi euharistiei, primite de cel răposat, şi stau la baza cererii mântuirii veşnice în împărăţia cerurilor. A şasea şi ultima intenţie este în favoarea celor care plâng pentru moartea celui stins, pentru ca să primească întărirea credinţei şi a speranţei. În rugăciunea Fac quaesumus se cere lui Dumnezeu Tatăl prin Cristos Domnul nostru indulgenţă în pedepsele meritate de cel regretat şi ca, în acelaşi mod în care credinţa l-a menţinut unit cu comunitatea credincioşilor, tot aşa milostivirea divină să-l unească cu corul îngerilor. În sfârşit se fac rugăciuni pentru odihna sa veşnică.

Unele conferinţe episcopale au lărgit ritul la locul incinerării. Astfel, de exemplu, cea italiană în noul Ritual al înmormântării, din 2011, oferă la alegere două scheme specifice de rugăciune la locul incinerării. Faţă de cea din Ordo din 1969, în prima se adaugă o proclamare a Cuvântului lui Dumnezeu, textul din In11,17-27), şi în a doua şi o mărturisire de credinţă baptismală.

Însoţirea Bisericii dată fratelui sau surorii răposaţi nu trebuie să se termine cu ultimul rit la locul incinerării. De aceea instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo aminteşte: "Încă de la început creştinii au dorit ca răposaţii lor să fie obiect al rugăciunii şi al amintirii comunităţii creştine" (nr. 5). Prin urmare: "Păstrarea cenuşii într-un loc sacru poate să contribuie la reducerea riscului de a-i sustrage pe răposaţi de la rugăciunea şi de la amintirea rudelor şi a comunităţii creştine". Aceste motive explică norma dată de instrucţiune: "Cenuşa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau, dacă este cazul, într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop de autoritatea ecleziastică competentă". De fapt, vizitarea unui cimitir sau a unui mormânt este întotdeauna o invitaţie la rugăciune pentru odihna veşnică a răposaţilor şi la gândul credincios în comuniunea cu sufletele din purgator, învierea trupului şi viaţa veşnică, aşa cum pe bună dreptate exprimă rugăciunea de binecuvântare a cimitirului: "Aici inima noastră să se deschidă la speranţa fericită; de aici să se înalţe rugăciune de mijlocire plăcute ţie, pentru ca aceia care se odihnesc în Cristos să laude fără sfârşit milostivirea ta" (Ritualul binecuvântărilor 1992, pag. 631).

(După L'Osservatore Romano, 29 noiembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.