Viaţa veşnică în viziunea creştină

Spre marea fără margini

De Kurt Koch

Publicăm un fragment din conferinţa cardinalului preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor rostită la 25 noiembrie 2016 în timpul simpozionului internaţional despre escatologie promovat de Fundaţia Ratzinger. Întâlnirea se încheie la 26 noiembrie 2016 cu acordarea premiului Ratzinger.

Ce speranţă ar fi o speranţă valabilă numai pentru această viaţă pământească şi a cărei unică forţă ar consta în ultimă analiză în apropierea de sfârşitul sigur al vieţii noastre în mormânt? Atunci cu adevărat, cum spune pe bună dreptate Paul, am fi "cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Însă speranţa creştină demnă de acest nume are o respiraţie mai amplă. Ea dă dovadă despre sine exact dincolo de moarte. De fapt, adevărata iubire vrea veşnicia, cum a subliniat în manieră pertinentă poetul francez Gabriel Marcel: a iubi cu adevărat pe cineva înseamnă a-i spune că nu va muri. Adevărata speranţă dă dovadă despre sine în faptul că acordăm celor morţi viaţa veşnică.

Mai mult, iubirea infinită a lui Dumnezeu vrea veşnicia pentru fiecare om. În asta constă marea speranţă a credinţei creştine, cum a exprimat Papa Benedict al XVI-lea cu cuvinte foarte frumoase în Spe salvi, referindu-se la cele spuse de către Giuseppina Bakhita: "Eu sunt în mod definitiv iubită şi orice lucru s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această Iubire" (nr. 3).

Escatologia creştină promite omului viitorul, dacă omul trăieşte în acea mare speranţă care poate să fie numai Dumnezeu, care este singurul care ne poate dărui ceea ce nu putem obţine singuri, adică viaţa veşnică. Dinamica acestei speranţe în viaţa omului este descrisă de pilotul şi scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry: "Dacă vrei să construieşti o barcă, nu aduna oameni pentru a tăia lemne, a împărţi îndatoririle şi a da ordine. Ci trezeşte în ei dorinţa faţă de marea vastă şi infinită". Dacă transferăm această maximă la credinţa creştină şi la vestirea sa, putem s-o declinăm în sensul următor: este mai important a trezi în omul de astăzi dorinţa faţă de oceanul amplu al vieţii veşnice decât a organiza viaţa prezentă.

S-ar răstălmăci maxima lui Saint-Exupéry dacă s-ar înţelege ca o invitaţie la evadare din lume şi o promisiune iluzorie a lumii de dincolo, după cum i se reproşează creştinismului de către Ludwig Feuerbach şi de către Karl Marx. Aşadar trebuie percepută şi cealaltă latură a maximei lui Saint-Exupéry: în dorinţa de a construi o barcă, oricât ar fi mai bine mai degrabă a trezi în om dorinţa faţă de marea vastă şi infinită decât a tăia lemne, a împărţi îndatoririle şi a da ordine, imediat ce dorinţa faţă de marea vastă şi infinită s-a trezit, oamenii vor trece imediat la muncă şi vor construi barca aşa cum a fost prevăzut.

În mod analog, speranţa creştină în viaţa veşnică nu întunecă deloc privirea îndreptată spre viaţa prezentă, pământească, ci arată în mod deosebit importanţa credinţei creştine în viaţa oamenilor. Pentru că, după promisiunea credinţei creştine, viaţa prezentă va fi glorificată în viitor în Dumnezeu, speranţa în viaţa după moarte atrage atenţia creştinului la viaţa prezentă înainte de moarte. Privirea încrezătoare care se îndreaptă dincolo de graniţele morţii spre împlinirea vieţii în lumea de dincolo nu poate aşadar să-l abată vreodată pe creştin de la îndatoririle din prezent; mai degrabă ea îl induce să înfrunte aceste îndatoriri în manieră hotărâtă şi să se angajeze în favoarea vieţii celorlalţi oameni şi a întregii creaţii.

Această consecinţă logică a credinţei a avut confirmare în diferite moduri în istoria creştinismului. E suficient să amintim exemplul elocvent al acelor comunităţi monastice şi călugăreşti care, din dorinţa vieţii veşnice ca patrie, au părăsit patria lor pământească pentru a-l căuta şi a-l mărturisi pe Cristos ca străini în ţinuturi străine, intrând astfel să facă parte din marii răspânditori de civilizaţie şi de cultură în peisajul european.

În mod asemănător, noi, creştinii, ne aflăm astăzi în faţa provocării de a menţine într-un echilibru sănătos ceea ce nu poate să fie divizat, păstrând priorităţile juste, aşa cum a observat în manieră pertinentă Christoph Schönborn (Existenz im Übergang. Pilgerschaft, Reinkarnation, Vergöttlichung, Einsiedeln 1987, pag. 94): "Adevărata «responsabilitate faţă de lumea de aici» creşte numai pe baza autenticei «speranţe în lumea de dincolo». Dar este valabil şi inversul: responsabilitatea faţă de viaţa veşnică dă, încă şi mai mult, adevărată bucurie acestei vieţi: de la «responsabilitatea faţă de lumea de dincolo» creşte adevărata «speranţă în lumea de aici»".

(După L'Osservatore Romano, 26 noiembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.