Mass-media răstălmăceşte cuvintele papei Francisc

Zilele trecute în mass-media din România a apărut o ştire senzaţională: papa Francisc dă voie preoţilor să ierte avortul. Aceasta este o decizie istorică!

Se pare că ştirea aceasta a produs un pic de panică şi multă dezinformare în rândul drept mărturisitorilor creştini; acest lucru se datorează faptului că mulţi jurnalişti din România sunt total dezinformaţi cât priveşte învăţătura Bisericii Catolice şi, de cele mai multe ori, ei, pentru "a face rating", fac afirmaţii pe un ton senzaţional şi mai ales scot aceste afirmaţii din contextul lor firesc.

În cele ce urmează aş vrea să fac un pic de lumină şi să explic celor interesaţi de această noutate senzaţională, că lucrurile stau cu totul altfel.

În primul rând vreau să vă propun spre citire învăţătura Bisericii Catolice cu privire la păcatul şi delictul avortului.

Catehismul Bisericii Catolice spune:

"Viaţa umană trebuie să fie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenţei sale, fiinţei omeneşti trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei fiinţe nevinovate la viaţă. «Nu-ţi erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului» (Ps 139,15).

Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă. Avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, contravine grav legii morale: Să nu ucizi fătul prin avort şi să nu-l dai pieirii pe nou-născut.

Dumnezeu, Stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie să fie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase.

Cooperarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane. Biserica nu intenţionează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidenţă gravitatea crimei săvârşite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi" (nn. 2270-2272).

Magisteriul Bisericii: papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica Evangelium vitae, despre valoarea şi inviolabilitatea vieţii umane (nn. 58. 61-62) spune:

"Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieţii, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul Vatican II îl defineşte, alături de infanticid, o crimă odioasă" (n. 58).

Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar şi, deci, nu conţin condamnări directe şi specifice în această privinţă, manifestă o asemenea consideraţie pentru fiinţa umană aflată în sânul mamei, încât pretind, ca o consecinţă logică, extinderea şi asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: "Să nu ucizi".

Viaţa umană e sacră şi inviolabilă în orice moment al existenţei sale, chiar şi în momentul iniţial care precedă naşterea. Omul, încă din sânul mamei îi aparţine lui Dumnezeu care cercetează şi cunoaşte toate, care îl făureşte şi îl plăsmuieşte cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform şi care întrezăreşte în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate şi a cărei chemare e scrisă deja în "cartea vieţii" (cf. Ps 139/138, 1.13-16). Şi acolo, când se află încă în sânul mamei - după cum dau mărturie numeroase texte biblice - omul e ţinta cea mai personală a providenţei iubitoare şi părinteşti a lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină - după cum scoate bine în evidenţă declaraţia dată în această privinţă de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - e limpede şi unanimă, de la începuturi şi până în zilele noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa confruntare cu lumea greco-romană, în care erau amplu practicate avortul şi infanticidul, comunitatea creştină s-a opus în mod radical, prin învăţătura şi practica sa, obiceiurilor răspândite în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé.

Printre scriitorii bisericeşti din sfera grecească, Atenagoras aminteşte că creştinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflaţi încă în sânul mamei, "sunt deja obiectul grijii Providenţei divine".

Printre latini, Tertulian afirmă: "Este o omucidere anticipată să împiedici naşterea; nu contează dacă e smuls sufletul gata născut sau e dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om".

De-a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învăţată în mod constant de părinţii Bisericii, de păstorii şi învăţătorii ei. Nici discuţiile cu caracter ştiinţific şi filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n-au implicat niciodată nici o ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.

Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI-lea în enciclica Casti connubii a respins pretinsele justificări ale avortului. Pius al XII-lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viaţa omenească încă nenăscută, "fie că această distrugere e înţeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului". Ioan al XXIII-lea a reafirmat că viaţa umană e sacră, pentru că "încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acţiunea creatoare a lui Dumnezeu». Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condamnat cu mare severitate avortul: "Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase".

Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancţiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăţia avortului şi această practică, cu pedepse mai mult sau mai puţin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice.

Codul de Drept Canonic din anul 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării.

Şi legislaţia canonică reînnoită se află pe aceeaşi linie când decide că "acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae", adică automată. Excomunicarea îi loveşte pe toţi cei care săvârşesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acţiunea cărora ea n-ar fi fost realizată. Prin confirmarea acestei sancţiuni, Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave şi primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într-adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conştientizarea deplină asupra gravităţii unui păcat anume şi favorizarea, în acest mod, a unei convertiri şi pocăinţe adecvate.

În faţa unei atare unanimităţi în tradiţia doctrinară şi disciplinară a Bisericii, Paul al VI-lea a putut declara că această învăţătură nu s-a schimbat şi e neschimbătoare. De aceea, cu autoritatea pe care Cristos i-a conferit-o lui Petru şi urmaşilor lui, în comuniune cu episcopii - care în diferite rânduri au condamnat avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiţi în întreaga lume, şi-au exprimat în mod unanim acordul la această învăţătură -, declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate. Această învăţătură e întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiţia Bisericii şi proclamată de Magisteriul ordinar şi universal.

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care e în mod intrinsec ilicit, pentru că e contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recunoscută de raţiunea însăşi şi proclamată de Biserică.

Codul de Drept Canonic, can. 1398 spune: "Cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicarea latae sententiae". Pentru gravitatea acestui delict Biserica îl condamnă şi astăzi cu excomunicarea, în pofida faptului că societatea noastră are alte opinii şi susţine avortul ca pe un drept al femeilor.

Delictul conţine două elemente:

- autorul care poate fi o persoană singură sau mai multe persoane responsabile, adică complici. Sunt consideraţi coautori acele persoane, fără a cărui cooperare, avortul nu s-ar fi putut săvârşi (cf. can. 1329);

- procurarea avortului şi realizarea lui. Dacă tentativa nu reuşeşte, avem de-a face cu un delict frustrat, care nu este luat în consideraţie în acest canon. În acest caz, s-ar aplica normativa prevăzută de can. 1328 cu privire la delictul frustrat. Aici vorbim numai de avortul realizat pe deplin.

Pedeapsa prevăzută pentru acest delict este maximă, adică excomunicarea latae sententiae, datorită gravităţii delictului săvârşit. Iar efectele juridice pentru cei care fac parte din cler sau călugări sunt următoarele:

- cine săvârşeşte avortul devine iregular ca să primească hirotonirile sacre (can. 1041, 4?) şi dacă este cleric, nu poate să exercite hirotonirile primite (can. 1044 §1, 3?). Dispensa acestei iregularităţi este rezervată Scaunului Apostolic (can. 1047 §2, 2?).

- călugărul, vinovat de acest delict, trebuie să fie expulzat din institutul căruia îi aparţine (can. 695 §1).

Excomunicare latae sententiae prevăzută pentru acest delict nu este rezervată Scaunului Apostolic; ea poate fi ridicată, iar păcatul iertat de către episcopul diecezan, fie personal, fie prin acei preoţi cărora le-a acordat această facultate.

Papa Francisc şi scrisoarea apostolică Misercordia et Misera: un document final la sfârşitul Jubileului Milostivirii. În această scrisoare apostolică papa Francisc vorbeşte despre importanţa "înţelegerii misterului de iubire a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea păcătosului". Şi cum această întâlnire are loc într-un mod cu totul aparte în sacramentul Reconcilierii, papa îi invită pe preoţii Bisericii "cu mare grijă pentru slujirea Spovezii, care este o adevărată misiune sacerdotală. Vă mulţumesc sincer pentru slujirea voastră şi vă cer să fiţi primitori cu toţi; martori ai duioşiei paterne în pofida gravităţii păcatului; atenţi în a ajuta să se reflecteze asupra răului comis; clari în prezentarea principiilor morale; disponibili de a-i însoţi pe credincioşi în parcursul penitenţial, menţinând pasul lor cu răbdare; clarvăzători în discernământul fiecărui caz; generoşi în împărţirea iertării lui Dumnezeu. Aşa cum Isus în faţa femeii adultere a ales să rămână în tăcere pentru a o salva de la condamnarea la moarte, tot aşa şi preotul în confesional să fie mărinimos cu inima, ştiind că fiecare penitent îi aminteşte de însăşi condiţia sa personală: păcătos, dar slujitor al milostivirii" (n. 10). Toate aceste afirmaţii sunt rod al harului primit şi trăit de toţi credincioşii catolici de pe mapamond, care au experimentat milostivirea lui Dumnezeu în Anul Milostivirii.

"Senzaţia" a apărut atunci când ziariştii au publicat un titlu "Decizie istorică a Bisericii Catolice. Papa Francisc permite preoţilor să ierte femeile care au făcut avort" (Mediafax.ro, luni, 21 noiembrie 2016, ora 15.53). Şi precum o vorbă pe care o spui nu o mai poţi întoarce, tot aşa şi afirmaţiile jurnaliştilor...

De fapt, faptele stau aşa: în scrisoarea pastorală, papa Francisc, vorbind despre importanţa Reconcilierii, afirmă: "În virtutea acestei exigenţe, pentru ca niciun obstacol să nu se interpună între cererea de reconciliere şi iertarea lui Dumnezeu, acord de acum înainte tuturor preoţilor, în virtutea slujirii lor, facultatea de a-i dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort. Ceea ce acordasem în mod limitat la perioada jubiliară este acum extins în timp, în pofida oricărui lucru contrar. Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate. Totuşi, cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl. De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială" (n. 12).

Invitaţia papei Francisc este aceea de a nu ne opri numai asupra legii: "Nu există lege nici precept care să-l poată împiedica pe Dumnezeu să reîmbrăţişeze pe fiul care se întoarce la el recunoscând că a greşit, dar hotărât să reînceapă de la capăt. A ne opri numai la lege echivalează cu a zădărnici credinţa şi milostivirea divină. Există o valoare propedeutică în lege (cf. Gal 3,24) care are ca scop caritatea (cf. 1Tim 1,5). Totuşi, creştinul este chemat să trăiască noutatea evangheliei, "legea Duhului, care dă viaţă în Cristos Isus" (Rom 8,2). Şi în cazurile mai complexe, unde suntem tentaţi să facem să prevaleze o dreptate care derivă numai din norme, trebuie să se creadă în forţa care provine din harul divin". Apoi Papa continuă: "Noi, duhovnicii, avem experienţa atâtor convertiri care se manifestă sub ochii noştri. Deci să simţim responsabilitatea de gesturi şi cuvinte care să poată ajunge în adâncul inimii penitentului, pentru ca să descopere apropierea şi duioşia Tatălui care iartă. Să nu zădărnicim aceste momente cu comportamente care pot contrazice experienţa milostivirii care este căutată. Mai degrabă să ajutăm să se lumineze spaţiul conştiinţei personale cu iubirea infinită a lui Dumnezeu" (n. 11).

Cu privire la problema avortului, în această scrisoare apostolică, papa Francisc nu spune nimic nou, nu neagă gravitatea păcatului celui care îl săvârşeşte, a celui care o condiţionează pe femeie să-l săvârşească şi nici pe cel care săvârşeşte avortul. Ţinând cont de caracterul pastoral, adică operativ, sau evanghelizator al pontificatului său, papa Francisc confirmă ceea ce deja făcuse la începutul Jubileului în mod temporar, acordând celor 1.142 de preoţi Misionari ai Milostivirii, pe care i-a trimis în toată lumea, pentru a face vizibil faptul că Dumnezeu nu pune limite celor care îl caută cu inimă curată, pentru că Dumnezeu, ca un Tată, merge în întâmpinarea tuturor. Pentru acest motiv papa, luminat de Duhul Sfânt, acordă tuturor preoţilor facultatea de a dezlega păcatul avortului şi de a ridica cenzura excomunicării latae sententiae.

Şi asta e o noutate? Sincer, eu n-aş vedea-o chiar aşa, dacă ţinem cont că în decursul istoriei Bisericii facultatea de a dezlega şi ridica cenzura în cauză a fost mereu delegată. Printr-un privilegiu special se bucurau şi încă se mai bucură de facultatea de a dezlega acest delict toţi confesorii care aparţin unor ordine mendicante şi unor congregaţii (ex.: Ordinul Franciscanilor, Dominicanilor, Augustinienilor, Carmelitanilor, Mercedarilor, Slujitorii Mariei, Minimii, Iezuiţii, Lazariştii).

Ştiu că am scris cam mult, dar nu vreau să termin mai înainte de a face o remarcă în speranţa că acest articol va fi citit de credincioşi.

Extinderea facultăţii de a dezlega păcatul avortului nu "micşorează" gravitatea reală a păcatului de avort şi nici nu face să dispară normativa canonică. În continuare cine săvârşeşte avortul, direct sau indirect, cade în cenzura excomunicării latae sententiae. Cu toată caritatea papei Francisc faţă de cei păcătoşi, păcatul rămâne păcat, iar delictul rămâne delict. Să nu creadă nimeni că papa Francisc a scos avortul din rândul păcatelor şi că, de acum, Biserica a dat frâu liber la avort. Şi, ca pentru orice păcat, mai întâi se cere părere de rău reală care să treacă prin scaunul de spovadă, o propunere autentică de a nu mai săvârşi un astfel de păcat, şi în limita posibilului - o voinţă de a repara greşeala săvârşită, apoi va urma dezlegarea din partea confesorului şi iertarea din partea lui Dumnezeu. La fel ca pentru orice păcat. Aşa cum a fost mereu, de când Biserica e Biserică. Sigur, dezlegarea sacramentală este condiţionată şi legată în mod indisolubil de părerea de rău sinceră şi de propunerea fermă de a nu mai păcătui. E adevărat că orice iniţiativă porneşte de la Dumnezeu cel milostiv, care este mereu fidel planului său de iubire, chiar şi atunci când omul se opune. Dumnezeu îl cheamă în mod constant pe om la prietenia sa. Acţiunea harului este aceea care îl transformă pe creştinul păcătos în interiorul său, făcând posibilă convertirea. Însă, trebuie să fim foarte atenţi ca acest adevăr cu privire la iniţiativa şi acţiunea lui Dumnezeu de a ierta mereu pe cel care se căieşte să nu întunece conştiinţa creştinilor. Acest adevăr poate fi întunecat fie din punctul de vedere al Milostivirii divine, fie din punctul de vedere al necesităţii unei convertiri - păreri de rău, din perspectiva omului. O milostivire care iartă fără nici o cooperare din partea omului este nedemnă de misterul lui Dumnezeu. Afirmarea unui atribut divin, Dumnezeu este milostivire, nu poate duce la uitarea celorlalte atribute ale lui Dumnezeu, adică Dumnezeu este drept, el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Prin urmare să considerăm mereu că primul şi cel mai fundamental act al penitentului este părerea de rău pentru păcatul săvârşit. După aceea harul le lucrează pe toate.

În concluzie îi îndemn pe toţi creştinii să rămână "înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos, întăriţi în credinţă, aşa cum aţi fost învăţaţi" (Col 2,7), pentru că "intenţia papei Francisc este aceeaşi ca şi cea a pontificatului lui Ioan Paul al II-lea şi cel al papei Benedict al XVI-lea: să ducă Biserica prin gesturile, cuvintele şi proiectele sale în inima Evangheliei. Iar inima Evangheliei este milostivirea" ("Avvenire", 22 noiembrie 2016).

Pr. Cristian Blăjuţ,
doctor în drept canonic

lecturi: 30.