Interviul papei Francisc acordat TV2000 şi InBlu Radio

De Andrea Tornielli

Primul interviu la o televiziune italiană papa l-a acordat la TV2000 şi InBlu radio, emiţătoare ale Conferinţei Episcopilor din Italia. Răspunzând timp de 40 de minute la întrebărilor directorilor de reţea şi de informaţie, Paolo Ruffini şi Lucio Brunelli, Bergoglio reflectează despre roadele Anului Sfânt extraordinar, "o binecuvântare a Domnului", despre modul cum va trebui să se schimbe Biserica, despre idolatria banului şi despre atenţia faţă de cei mai săraci. Interviul integral a fost transmis de Tv2000 şi de InBlu Radio duminică, 20 noiembrie 2016, la ora 21.

"Binecuvântarea" Jubileului

"Eu pot doar să spun ştirile care vin din toată lumea. Faptul că Jubileul n-a fost făcut numai la Roma, în fiecare dieceză din lume, în dieceze, în catedrală şi în bisericile pe care episcopul le-a indicat, acel fapt a universalizat un pic Jubileul. Şi a făcut atâta bine. Pentru că toată Biserica trăia acest Jubileu, era ca o atmosferă de Jubileu. Şi ştirile care vin din dieceze vorbesc de apropierea oamenilor de Biserică, de întâlnire cu Isus: a fost o binecuvântare a Domnului (...). Este într-o linie eclezială unde milostivirea este nu spun descoperită, pentru că exista mereu, ci este proclamată puternic: este ca o necesitate. O necesitate care face bine acestei lumi, care are boala rebutului, boala de a închide inima, a egoismului. Pentru că a deschis inima şi atâţia oameni s-au întâlnit cu Isus".

"Vinerile milostivirii", tinerele exploatate

"Am vizitat tinerele care au fost scoase din exploatarea prostituţiei. Îmi amintesc de una, din Africa: foarte frumoasă, foarte tânără, exploatată - era însărcinată - exploatată şi cu bătăi dure şi torturi: «Tu trebuie să mergi ca să lucrezi»... Şi ea, când povestea istoria sa - erau 15 tinere, acolo, care îmi povesteau istoriile, fiecare - îmi spunea: «Părinte, eu am născut iarna pe stradă. Singură. Singură. Fetiţa mea a murit». O puneau să lucreze până în ziua aceea, pentru că dacă nu ducea exploatatorilor mult, era bătută, chiar torturată. Alteia i-au tăiat urechea... Şi m-am gândit nu numai la exploatatori, şi la aceia care plăteau tinerele: dar nu ştiu ei că, pentru a-şi lua o satisfacţie sexuală, cu acei bani ei îi ajutau pe exploatatori?".

"Crima oribilă" a avortului

"În aceeaşi zi m-am dus la spitalul Sfântul Ioan, la secţia maternitate, şi era acolo o femeie care plângea, plângea, plângea în faţa celor doi gemeni ai săi... mici, dar foarte frumoşi: a murit al treilea. Erau trei, dar unul a murit. Şi plângea pentru copilul mort, în timp ce-i mângâia pe aceştia doi. Darul vieţii. Şi m-am gândit la obiceiul de a-i trimite pe copii înainte de naştere, această crimă oribilă: îi trimit pentru că e mai bine aşa, pentru că eşti mai comod, este o responsabilitate mare - este un păcat foarte grav, nu-i aşa? - este o responsabilitate mare. Avea trei copii, plângea pentru cel care a murit, nu reuşea să se consoleze cu cei doi care au rămas. Iubirea vieţii, în orice situaţie".

Duşmanul cel mai mare al lui Dumnezeu este banul

"Biserica instituţie o facem noi, fiecare dintre noi; comunitatea suntem noi. Duşmanul cel mai mare - cel mai mare! - al lui Dumnezeu este banul. Gândiţi-vă că Isus dă banului status-ul de domn, de stăpân când spune: «Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, la doi domni: Dumnezeu şi banul». Dumnezeu şi bogăţiile. Nu spune Dumnezeu şi - ce să spun - boala, sau Dumnezeu şi orice alt lucru: banul. Pentru că banul este idolul. Vedem asta acum, în această lume în care banul pare că porunceşte. Banul este un instrument făcut pentru a sluji, iar sărăcia este în inima Evangheliei şi Isus vorbeşte despre această ciocnire: doi domni, doi stăpâni. Ori eu mă înrolez cu acesta ori eu mă înrolez cu acesta. Mă înrolez cu acesta, care este Tatăl meu; mă înrolez cu acesta, care mă face sclav. Şi apoi, adevărul: diavolul intră mereu prin buzunare, mereu. Este poarta sa de intrare. Trebuie luptat pentru a face o Biserică săracă pentru săraci, conform Evangheliei (...). Sfântul Ignaţiu ne învaţă, în exerciţii, că există trei trepte: prima, bogăţia care începe să corupă sufletul; apoi, vanitatea, bulele de săpun, o viaţă vanitoasă, apariţia, figuraţia, şi apoi mândria şi orgoliul. Şi de aici, toate păcatele. Dar prima treaptă sunt banii, lipsa de sărăcie".

Ispitele unui papă

"Dar, ispita papei sunt ispitele oricărei persoane, ale oricărui om. În funcţie de slăbiciunile de personalitate, pe care diavolul le foloseşte mereu pentru a intra, care sunt nerăbdarea, egoismul, apoi un pic de lene. Şi ispitele ne vor însoţi până în ultimul moment, nu-i aşa? Sfinţii au fost ispitiţi până în ultimul moment, iar sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea chiar că trebuie să ne rugăm mult pentru muribunzi pentru că diavolul dezlănţuie o furtună de ispite în acel moment".

Închisoarea pe viaţă pedeapsă cu moartea "un pic acoperită"

"Încerc, când am un pic de timp, să sun, să telefonez deţinuţilor pe care i-am cunoscut. Am acest sentiment de ce el şi nu eu? Domnul are motive suficiente să mă trimită în puşcărie, şi el a acoperit... atâtea începuturi de lucruri urâte eu am avut în viaţa mea încât dacă Domnul ar fi luat mâna de pe mine. Şi apoi, există un gând printre noi, care este un gând răspândit: dar, acela este în puşcărie pentru că a făcut ceva urât: să plătească. Puşcăria ca pedepsire. Şi acest lucru nu e bun. Închisoarea este ca un «purgator», pentru a se pregăti la reinserare. Nu există o adevărată pedeapsă fără speranţă. Dacă o pedeapsă nu are speranţă, nu este o pedeapsă creştină, nu este umană. Pentru aceasta, pedeapsa cu moartea nu merge. Da, dumneavoastră îmi veţi putea spune, în secolul al XV-lea, în secolul al XVI-lea, îi ucideau pe criminali, pedeapsa cu moartea, cu speranţa de a merge în paradis, era acolo capelanul care te trimitea în paradis. Mă gândesc la marele părinte Cafasso, acolo, aproape de spânzurătoare. Dar era o altă antropologie, o altă cultură. Dar astăzi nu se poate gândi aşa. Închisoarea pe viaţă, aşa de rece, este o pedeapsă cu moartea un pic acoperită. Dar în cazul unei persoane care datorită caracteristicilor sale psihologice nu dă o garanţie de reinserare? Există forme de a-l reinsera cu munca, cu cultura, în cadrul unui anumit regim de închisoare, dar ca el să se simtă util societăţii, supravegheat, dar sufletul este schimbat: nu este cel care a făcut un delict, un criminal, ci este unul care şi-a schimbat viaţa şi acum face ceva în închisoare care-l reinserează şi se simte cu o altă demnitate".

Harul umorismului

"Simţul umorismului este un har pe care eu îl cer în fiecare zi şi mă rog acea rugăciune frumoasă a sfântului Thomas Morus: «Dă-mi, Doamne, simţul umorismului»; ca eu să ştiu să râd în faţa unei glume...: este foarte frumoasă, rugăciunea aceea. Pentru că simţul umorismului te ridică, te face să vezi provizoriul vieţii şi să iei lucrurile cu un spirit de suflet răscumpărat. Este o atitudine umană, dar este cel mai aproape de harul lui Dumnezeu. Eu am cunoscut un preot - un mare preot, un mare păstor - care avea un mare simţ al umorismului, dar făcea mult bine şi cu acela, pentru că relativiza lucrurile: «Absolutul este Dumnezeu, dar, asta se aranjează, se poate... fii liniştit...» (...). Este acea capacitate de a fi un copil în faţa lui Dumnezeu. A-l lăuda pe Domnul cu un zâmbet şi chiar cu o glumă bine făcută".

Am alergie de adulatori, merit defăimătorii

"Eu am alergie de adulatori. Îmi vine în mod natural, eh, nu e virtute. Pentru că a adula pe cineva înseamnă a folosi o persoană pentru un scop, ascuns sau care să se vadă, dar pentru a obţine ceva pentru sine. Şi, este nedemn. Noi, la Buenos Aires, pe adulatori îi numim «lecca calze» (linguşitori)... Când mă laudă, chiar şi unul care mă laudă pentru ceva ce a ieşit bine: dar imediat, tu îţi dai seama cine te laudă lăudându-l pe Dumnezeu, «dar, e bine, bravo, înainte, asta trebuie să se facă!», şi cine o face cu un pic de ulei... Defăimătorii vorbesc rău despre mine, şi eu merit asta, pentru că sunt un păcătos: aşa îmi vine să gândesc. Aceea nu mă preocupă".

Fratele mai mare al fiului risipitor şi rigiditatea

"Fiul mai mare era un rigid moral: «Acesta a cheltuit banii într-o viaţă de păcat, nu merită să fie primit aşa». Rigiditatea: mereu locul judecătorului. Acea rigiditate care nu este cea a lui Isus. Isus îi ceartă pe învăţătorii legii: mult, mult împotriva rigidităţii. Un adjectiv le spune lor, pe care eu n-aş vrea să-mi fie spus mie: ipocrit. De câte ori spune acest adjectiv învăţătorilor legii: ipocriţi. E suficient să citim capitolul 23 din Matei: «Ipocritule». Şi fac teoria că, dar milostivirea da... dar dreptatea este importantă! În Dumnezeu - şi în creştini, pentru că este în Dumnezeu - dreptatea este milostivă şi milostivirea este dreaptă. Nu se pot separa: este un singur lucru (...). După predica de pe munte, în versiunea lui Luca, vine predica de pe câmpie. Şi cum se termină? Fiţi milostivi precum Tatăl. Nu spune: fiţi drepţi precum Tatăl. Dar este acelaşi lucru! Dreptatea şi milostivirea în Dumnezeu sunt un singur lucru. Milostivirea este dreaptă şi dreptatea este milostivă. Şi nu se pot separa. Şi când Isus îl iartă pe Zaheu şi merge la masă cu păcătoşii, o iartă pe Magdalena, o iartă pe adulteră, o iartă pe samariteană, aşa este, o mânecă-largă? Nu. Face dreptatea lui Dumnezeu, care este milostivă".

Boala "cardiosclerozei"

"Voi spune un cuvânt pe care l-am învăţat de la un preot bătrân (...). El m-a învăţat un cuvânt despre boala acestei lumi, a acestei epoci, a acestui timp: cardioscleroza. Cred că milostivirea este medicamentul împotriva acestei boli, cardioscleroza, care este tocmai la baza acestei culturi a rebutului: «Dar, asta nu foloseşte; acest bătrân, dar, la casa de odihnă; acest copil care vine, nu, nu, nu: să-l trimitem la expeditor...», şi se rebutează. «Nu, trebuie să luăm acest oraş în război; pe celălalt?» - «Dar, să aruncăm bombe, oriunde ar cădea: pe spital, pe şcoli»".

Pentru o lume mai milostivă

"Să ne gândim la acest al treilea război mondial pe care-l trăim, al treilea război mondial pe bucăţi; armele se vând şi le vând fabricanţii şi traficanţii de arme. Şi le vând şi celor două părţi aflate în război, pentru că se câştigă cu traficul de arme... Şi acolo există o împietrire a inimii foarte mare: lipseşte duioşia. Lumea de astăzi are nevoie de o revoluţie a duioşiei. «Dar, Dumnezeu...»: să ne oprim. Dumnezeu s-a făcut duios, Dumnezeu s-a apropiat. Paul le spune filipenilor: «Isus s-a golit pe sine însuşi pentru a se apropia, s-a făcut om ca noi». Când vorbim despre Cristos, să nu uităm carnea lui Cristos. Şi această lume are nevoie de această duioşie care spune cărnii să mângâie carnea suferindă a lui Cristos, să nu mai facă suferinţe! Cred că statele care sunt în război trebuie să se gândească bine că o viaţă valorează mult şi să nu spună: «Dar o viaţă nu contează, mă interesează teritoriul, mă interesează asta...». O viaţă valorează mai mult decât un teritoriu!".

Secretul pentru a supravieţui la atâtea activităţi

"Nu ştiu cum reuşesc, dar... eu mă rog: asta mă ajută mult. Mă rog. Rugăciunea este un ajutor pentru mine, înseamnă a sta cu Domnul. Celebrez liturghia, mă rog breviarul, vorbesc cu Domnul, mă rog rozariul... Pentru mine, rugăciunea ajută mult. Apoi, dorm bine: este un har al Domnului, acesta. Dorm ca un lemn. În ziua zdruncinăturilor cutremurului, n-am simţit nimic, eh? Toţi au simţit, patul care se clătina... Nu, într-adevăr, dorm şase ore dar ca un lemn. Probabil că asta ajută sănătatea. Am lucrurile mele, nu-i aşa? Problema coloanei (vertebrale, n.t.) care merge bine, deocamdată. Fac ceea ce pot şi nu mai mult: în acel sens, mă măsor un pic".

(După Vatican Insider, 20 noiembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.