Întâlnire în abisul milostivirii
Carmelitana desculţă Elisabeta a Sfintei Treimi

De Romano Gambalunga, postulator general al carmelitanilor desculţi

Elisabeta Catez s-a născut la 18 iulie 1880 în satul Avor, lângă Bourges în Franţa şi a fost botezată patru zile mai târziu. După trei ani s-a născut sora Margareta, de care era foarte afecţionată. În 1887, la puţine zile după mutarea familiei la Dijon, tatăl a fost răpus de un atac cardiac. A fost un eveniment care a lovit-o mult pe mica Elisabeta, care, începând din acel moment, s-a angajat să fie mai bună; de fapt, era o copilă foarte sensibilă, vulcanică şi încăpăţânată până la mânie. După ani, unei prietene care a trăit acelaşi doliu, a scris: "Sunt aproape de tine cu toată inima. Am trăit aceleaşi angoase şi înţeleg durerea ta" (scrisoare 69).

Mama a ştiut s-o educe cu înţelepciune şi fermitate, bazându-se pe simţul său de responsabilitate şi pe iubirea faţă de Dumnezeu. La 19 aprilie 1891 a primit prima împărtăşanie, zi de care îşi va aminti toată viaţa ca zi decisivă pentru a lua rezoluţia de a se dărui fără rezerve lui Isus, zi "în care Isus a stabilit în mine locuinţa sa / în care Dumnezeu a luat în posesie inima mea / aşa de mult şi aşa de bine încât din acea oră / din acel colocviu misterios / din acea întâlnire divină, delicioasă / eu n-am aspirat decât să dau viaţa / să restitui un pic din marea sa iubire / Preaiubitului din Euharistie / care se odihneşte în inima mea slabă / inundând-o cu toate favorurile sale" (poezie 47).

Toată viaţa sa succesivă şi experienţa sa spirituală au aici izvorul lor. De aceea în acea zi a început o luptă dură pentru "a se învinge din iubire", învăţând să domine temperamentul său volitiv, arzător şi impetuos. Rezultatele au fost evidente - "din ziua aceea, n-a mai fost nicio pornire de mânie" îşi aminteşte mama - aşa încât cel care n-o cunoscuse înainte nu reuşea să creadă că a fost aşa de teribilă cum se spunea. Tot mai intim atrasă de Cristos, în 1894 a făcut în mod privat votul de feciorie. Simţindu-se chemată la viaţa călugărească, a cerut mamei permisiunea de a intra în Carmelul din Dijon, care se afla la câţiva metri de casă, însă mama i-a cerut să aştepte măcar până la împlinirea vârstei majore, care în acel timp era de 21 de ani. A ascultat de ea fără a se răzvrăti, făcând din necesitate virtute şi încercând în acelaşi timp s-o implice în istoria pe care Dumnezeu o scria în inima sa, amintind mamei că ea a fost cea care a învăţat-o să-l asculte cu încredere şi să-l iubească pe Domnul, de aceea trebuia să fie mulţumită că fiica sa răspundea la chemare.

Elisabeta era o tânără talentată, exuberantă, un lider natural: pianistă abilă şi premiată, bucuroasă şi activă în viaţa parohială şi socială din oraşul său, a trăit timpul care o despărţea de intrarea în Carmel învăţând să-l găsească pe iubitul Cristos în fiecare lucru, dăruindu-i numai lui inima sa, deşi era angajată în diferite activităţi, participantă la serate de dans, implicată în atâtea prietenii pe care le cultiva cu asiduitate. Scria cu câteva luni înainte de a intra în mănăstire: "Voi merge la serata mea, dar numai cu trupul, nu mai mult, pentru că nimeni n-ar putea distrage inima mea de la Cel pe care-l iubesc şi, gândeşte-te, cred că El va fi mulţumit să mă aibă acolo. Cere-i ca El să fie aşa de mult în mine încât să-l simt apropiindu-se de sărmana sa logodnică şi ca să mă gândesc la El! Noi suntem ostiile sale vii, micile sale ciborii. Ah, fie ca totul în noi să-l reflecteze, să-l putem dărui sufletelor!" (scrisoare 54).

În mănăstire, unde la 8 decembrie 1901 a îmbrăcat haina călugărească luând numele de Elisabeta a Sfintei Treimi, a crescut unirea sa cu preasfânta Treime în profunzimile sufletului; privind la Maria, învăţa să păstreze tot mai mult prezenţa lui Dumnezeu cel viu şi să facă în fiecare zi cu generozitate voinţa sa, imitându-l pe Fiul veşnic al Tatălui, Cuvântul întrupat din iubire, mirele iubit intens: Isus Cristos, care pe cruce - lemnul capabil "să aprindă focul iubirii" (scrisoare 138) - arată pasiunea sa şi dorinţa de a se dărui fiecărei persoane.

Viaţa sa se scurgea senină, în afară de perioada noviciatului, în care a trăit o profundă noapte de purificare; ritmul era format din liturgia Bisericii, din cele două ore de rugăciune mentală care caracterizează viaţa monastică carmelitană şi de muncile din casă, într-un climat de tăcere şi singurătate, pe care ea îl iubea aşa de mult.

La puţine luni după depunerea voturilor călugăreşti, celebrată la 11 ianuarie 1903, s-au manifestat primele simptome ale bolii Addison - pe atunci incurabilă - care a condus-o rapid la moarte în dureri teribile, acceptate cu sentimente de pace şi abandonare încrezătoare în milostivirea lui Dumnezeu. A murit la douăzeci şi şase de ani la 9 noiembrie 1906.

Mulţi în familia carmelitană, dar şi în seminarii, printre preoţi, consacraţi şi consacrate, nu numai în Franţa, aşteptau cu nelinişte vestea canonizării sale. Însă Elisabeta este puţin cunoscută printre laici. De aceea, vreau să indic rapid câteva elemente care fac actuală figura sa, în contextul acestui an jubiliar, şi ne ajută să percepem providenţialitatea canonizării sale.

În primul rând Elisabeta a trăit intens viaţa baptismală, descoperind că este posibil a-l găsi pe Dumnezeu în toate lucrurile şi a-l iubi în orice situaţie, dacă este adevărat că El trăieşte înnoi inundându-ne cu "iubirea sa prea mare", aşa cum îi plăcea să repete inspirându-se din sfântul Paul. Tot ceea ce nu se face pentru Dumnezeu este nimic (cf. scrisoare 340), goleşte în loc să umple, risipeşte în loc să reunească. Nu activitatea risipeşte, ci faptul de a nu crede "că o fiinţa care se numeşte iubire locuieşte în noi" (scrisoare 330), faptul de a nu fi uniţi cu fiinţa care ne iubeşte, cu Tatăl care în Cristos ne aşteaptă în casa sa şi cu Duhul său ne susţine pe drum.

Este posibil a-l recunoaşte "pe Dumnezeu sub vălul omenităţii" (Ultima reculegere, 4) şi a-i asculta cuvântul în prezent, dacă se recunoaşte că mizeria noastră este locul întâlnirii cu El. De fapt, El este milostivire şi de aceea numai "acolo sus va avea loc impactul divin; acolo sus abisul nimicului nostru, al mizeriei noastre, va întâlni abisul milostivirii, al imensităţii totului lui Dumnezeu. Acolo sus vom găsi forţa de a muri pentru noi înşine şi, pierzând aspectele noastre, vom fi transformaţi în iubire" (Cer în credinţă, 4). De aceea, nu trebuie disperat niciodată de sine sau de alţii, pentru că "sufletul cel mai slab, chiar şi cel mai vinovat este acela care are mai multe motive pentru a spera", dat fiind că "posedă în el însuşi un Mântuitor care vrea să-l purifice în orice moment" (scrisoare 249), pentru că "misiunea sa este aceea de a ierta" (scrisoare 145).

Unindu-ne cu caritatea lui Dumnezeu, care se revarsă fără încetare spre alţii, putem să experimentăm misterul Treimii şi să luăm parte la misterul răscumpărării. De fapt, Biserica este comunitatea oamenilor din toate rasele şi culturile, care se hrăneşte la izvorul inepuizabil al vieţii trinitare. Întărită de această experienţă, Elisabeta le aminteşte tuturor în manieră eficace în ce constă, la rădăcină, apostolatul şi sfinţenia: "Vom înţelege vreodată cât de iubiţi suntem? Ai se află, mi se pare, ştiinţa sfinţilor. În măsura în care vom poseda cu abundenţă viaţa divină vom putea s-o comunicăm şi s-o răspândim în marele organism al Bisericii. Există două cuvinte care pentru mine rezumă toată sfinţenia, tot apostolatul: «unire, iubire»" (scrisoare 191).

Deci care este ajutorul pe care Dumnezeu vrea să-l dea Bisericii universale în aceste timpuri furtunoase prin canonizarea Elisabetei a Sfintei Treimi? Ea însăşi e cea care ne spune, încredinţând unei surori cu puţin zile înainte de a muri testamentul său spiritual: "În cer misiunea mea va fi aceea de a atrage sufletele ajutându-le să iasă din ele însele pentru a adera la Dumnezeu cu o mişcare complet simplu şi îndrăgostită şi de a le păstra în această mare tăcere interioară care îi permite lui Dumnezeu să se imprime în ele, să le transforme în El însuşi" (scrisoare 335).

(După L'Osservatore Romano, 16 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.