Reflecţie la duminica a 29-a de peste an - Anul C - 2016

Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerul şi pământul (cf. Ps 121,2).

1. În drumul său spre Ierusalim şi Calvar, Isus învaţă ucenicii şi mulţimile care îl urmează, ucenicii şi mulţimile de atunci şi de astăzi, prin parabole, iar una dintre aceste parabole este şi cea a "Judecătorului nedrept". Acest judecător nedrept, deşi de Dumnezeu nu se teme şi de oameni nu-i este ruşine, sfârşeşte prin a-i face dreptate unei văduve sărace oprimate de un vrăjmaş, pentru insistenţa rugăminţilor ei. Învăţătura acestei parabole este aceea că dacă un judecător nedrept face dreptate unei văduve sărace numai pentru ca aceasta să nu-l mai bată la cap, cu atât mai mult Dumnezeu cel drept şi iubitor de oameni ne va face dreptate atunci când îl rugăm fără să ne lăsăm (cf. Lc 18,1-8).

Despre puterea rugăciunii insistente Isus ne-a mai vorbit şi într-o altă parabolă, în cea "a prietenului de la miezul nopţii". Unui om, venindu-i noaptea un prieten de departe aflat în călătorie, merge la prietenul vecin care era deja culcat lângă copiii săi şi îi cere trei pâini pentru oaspetele său. Deşi acesta într-un prim moment refuză, în cele din urmă îi dă cele trei pâini datorită rugăminţilor sale insistente. Cu atât mai mult Dumnezeu care nu doarme şi nu oboseşte (cf. Ps 121,4), ne va da toate cele trebuincioase oricând i le cerem cu stăruinţă (cf. Lc 11,5-10).

Undeva, în munţii Elveţiei, este o mănăstire de călugări cunoscuţi pentru ospitalitatea lor. Când cineva bate la poarta mănăstirii lor, lumina nu se aprinde de la prima bătaie şi nici poarta nu se deschide. Mulţi bat odată de două ori apoi pleacă mai departe căci au o altă alternativă. Călugării ştiu că cei care bat cu insistenţă la poarta lor nu au nici o altă alternativă decât mănăstirea lor şi acestora le deschid.

Regina Estera se ruga astfel: "Doamne ajută-mă pe mine care sunt singură şi nu am pe nimeni afară de tine" (Est 5,17t). Şi i s-a făcut dreptate faţă de prigonitorul ei Haman, un amalecit (cf. Est 3,1.10)

Tot despre amaleciţii răi şi duşmani ai poporului ales, care împiedicau drumul poporului spre libertatea ţării Canaanului, dar învinşi prin rugăciune, ne vorbeşte şi prima lectură de astăzi (cf. Ex 17,8-13).

Cine sunt amaleciţii? Ei se trag din Esau; al acelui Esau care a fost frate geamăn al patriarhului Iacob, fiul lui Isaac şi nepotul lui Abraham (cf. Gen 25,21-26); a acelui Esau care şi-a vândut dreptul de întâi născut şi binecuvântare de a transmite din neam în neam speranţa mântuirii (cf. Gen 25,27-34); a acelui Esau care, datorită ciorbei roşii pentru care şi-a vândut binecuvântarea, s-a mai chemat şi Edom, adică "roşu" (cf. Gen 25,30); a acelui Esau care, pentru că a preferat ciorba roşie de linte contra binecuvântării lui Dumnezeu, a locuit pe muntele Seir, un ţinut uscat şi roşu de soare (Gen 32,3; 36,20-21.30; Num 24,18; a acelui Esau care s-a aprins de o ură de moarte împotriva lui Iacob, numit şi Israel (cf. Gen 32,28); a acelui Esau care, fără aprobarea lui Dumnezeu şi a părinţilor, s-a căsătorit cu trei femei păgâne, duşmance de moarte ale poporului Israel, două hetite, Ada şi Oholibama şi o egipteancă Basmat din neamul lui Ismael (cf. Gen 36,1-3); a acelui Esau căruia hetita Ada i-a născut un fiu desfrânat, pe Elifaz, Elifaz care din curvie cu Timna l-a născut pe Amalec, Amalec care va duce mai departe ura şi lupta lui Esau împotriva lui Israel (cf. Gen 36,12).

Copii lui Israel, scăpaţi din sclavia Egiptului care-i amăgea cu hrană din belşug (cf. Ex 16,3), s-au întâlnit la Rafidim, în pustia Sinai, în drumul spre Canaan, cu amaleciţii, alţi duşmani de temut care le blocau drumul spre libertatea ţării Canaanului (Ex 17,8-13; Dt 25,17-18). În acel atac de la Rafidim amaleciţii nu numai că au refuzat trecerea poporului, ci au dus şi o luptă murdară, adică i-au atacat pe cei din urma coloanei de evrei care traversau pustiul spre Canaan, adică i-au atacat pe bătrâni, pe bolnavi şi pe copii. Datorită acestui atac murdar, amaleciţii au intrat sub blestemul lui Dumnezeu care le-a hotărât nimicirea (Dt 25,19; 1Sam 15,2-3).

Amaleciţii s-au mai opus încă odată prin luptă intrării lui Israel în Canaan (cf. Num 14,43-45). Amaleciţii l-au ajutat pe Eglon, regele Moabului, să atace teritoriul israelit (cf. Jud 3,13). Amaleciţii s-au alăturat madianiţilor şi fiilor Răsăritului ca să distrugă ogoarele şi turmele israelite. Dar judecătorul Ghedeon i-a alungat (cf. Jud 6,3-5, 33; 7,12; 10,12).

Amaleciţii au creat probleme poporului ales şi pe timpul regelui Saul. Atunci, profetul Samuel i-a amintit lui Saul de voinţa lui Dumnezeu ca amaleciţii să fie nimiciţi. Dar Saul, din nişte considerente confuze: necredinţă, mândrie, lăcomie, prietenie (căci avea slujitori edomiţi, între care pe Doeg care l-a pârât pe David şi care i-a ucis pe preoţii din Nod (cf.1Sam 22,9-22)), sau chiar prostie, l-a cruţat pe regele amalecit Agag şi turmele sale. Regele Saul din cauză că a călcat porunca lui Dumnezeu de a-i nimici pe amalecţi, şi-a pierdut tronul (cf. 1Sam 15,23), iar un amalecit l-a ucis pe el (cf. 2Sam 1,10).

Amaleciţii i-au ridicat probleme şi lui David, dar David s-a luptat cu amaleciţii la Ţiclag şi i-a biruit (1Sam 27,6; 30,1-20).

Amaleciţii fără ajutorul lui Dumnezeu au tot slăbit până când pe vremea lui Ezechia, fiii lui Simeon, i-au bătut şi le-au ocupat fortăreaţa lor din muntele Seir (1Cr 4,43).

Amaleciţii, simbol al firii vechi a omului şi simbol al tuturor oamenilor răi care se lasă călăuziţi de satana, părăsind pe Dumnezeu şi speranţa glorie cereşti (cf. Evr 12,16-17), simbol al tuturor celor ce duc o existenţă murdară atacând pe la spate şi când omul este slăbit, căci şi satana l-a atacat pe Isus când era slăbit după cele 40 de zile de post (cf. Mt 4,1-3), zic, pe aceşti amaleciţi, Moise şi Iosue i-au învins foarte uşor prin puterea rugăciunii, căci Biblia spune: "Mare putere are rugăciunea celui drept" (Iac 5,16).

La fel de uşor i-a învins pe amaleciţi şi: judecătorul Ghedeon, şi profetul Samuel, şi regele David şi fiii lui Simeon, şi toţi sfinţii şi drepţii din toate timpurile.

Prin această lectură, Biserica ne spune astăzi şi nouă, ca la fel de uşor îi putem birui şi noi pe toţi "amaleciţii" noştri sufleteşti şi trupeşti, prin puterea rugăciunii "insistente până la apusul soarelui" adică până la sfârşitul vieţii, căci nici zidurile Ierihonului nu au căzut din prima zi (cf. Ios 6,14-15). Numai cine nu vrea să se încreadă în Dumnezeu nu învinge, dar acesta va sfârşi răpus de "amaleciţi", ca regele Saul.

De aceea, Isus ne-a încurajat să ne rugăm: "Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide" (Mt 7,7-8; Lc 11,9-10).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), o localitate a fost bombardată intens. Atunci în faţa bisericii a apărut un afiş pe care scria: "Dacă vă tremură genunchii, îngenuncheaţi!" Iată o reformulare a chemării Domnului ca oamenii să se roage întotdeauna şi să nu se lase descurajaţi.

Cât de frumos ne încurajează şi psalmistul astăzi ca să alergăm prin rugăciune la Dumnezeu: "Îmi ridic ochii spre munţi şi mă întreb: De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să ţi se clatine piciorul şi nu va aţipi cel care te păzeşte. Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna, nici luna în timpul nopţii. Domnul te va păzi de orice rău, Domnul îţi va apăra sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac" (Ps 121,1-8).

2. Ca şi parabola negustorului necinstit (cf. Lc 16,1-8), parabola judecătorului nedrept (cf. Lc 18,1-8) este o parabolă negativă din care Isus scoate o învăţătură pozitivă. De ce a făcut Isus asta?

Aceste două parabole pot fi numite şi "parabole profetice". Isus urma să ajungă curând la Golgota, unde va muri şi va învia pentru iertarea păcatelor noastre, unde se va înălţa la cer ca să ni-l trimite pe Duhul sfânt care să rămână cu noi (cf. In 14,16) şi ca să ne pregătească locuri în casa lui Dumnezeu, de unde va reveni cu slavă ca să ne ia cu el (cf. In 14,2-3; 17,24).

Isus ştia că, din cauza absenţei sale vizibile dintre ucenici până la venirea sa de-a doua, căci el invizibil a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor alături de Duhul Sfânt (cf. Mt 28,20), mulţi lupi vor intra între ei şi îi vor îndepărta pe mulţi din toate timpurile de la credinţa dreaptă (cf. Mt 7,15; Fap 20,29) şi astfel vor lipsi şi învăţăturile şi exemplele bune. De aceea, ne-a spus parabolele administratorului necinstit şi a judecătorului nedrept, pentru ca atunci când ne vor lipsi învăţăturile şi exemplele bune, să învăţam să scoatem binele chiar şi din învăţături şi exemple negative, aşa cum albina îşi scoate mierea dulce şi din plante otrăvitoare.

De exemplu, când vom vedea cum oamenii răi ştiu să-şi asigure resurse pământeşti prin înşelăciune şi nedreptăţi ca: administratorul necinstit, ca bogatul nemilostiv şi ca judecătorul nedrept, ca apoi să meargă în iad, noi să învăţăm ca pentru împărăţia cerurilor unde nu intră nimic pătat (cf. 1Cor 6,9-10; Ap 21,27; 22,15), să fim credincioşi, cinstiţi, milostivi şi drepţi.

Sfinţii, adică creştinii buni, au ştiut să scoată mereu învăţături bune din exemple negative. Am amintit deja în alte reflecţii, cum sfântul Atanasie, arhiepiscop de Alexandria (295-373) şi sfântul Nonnus (+ 471), episcop de Edessa, întâlnind nişte femei păgâne care îşi înfrumuseţau trupul pentru a plăcea muritorilor şi pentru a obţine un câştig facil, ei au găsi în stricăciunea lor un solid imbold spre bine, spre a-şi înfrumuseţa sufletele, pentru a place lui Dumnezeu şi pentru a dobândi împărăţia cerurilor.

Se pare că şi noi am ajuns aproape de un astfel de moment când nu prea mai avem de unde lua învăţături şi exemple pozitive. Acum, Isus, prin parabola administratorului necinstit şi prin parabola judecătorului nedrept, ne cheamă pe noi, creştinii, ucenicii lui de astăzi, care şi noi suntem fiii luminii şi ai înţelepciunii sale (cf. Mt 5,14; 10,16), să scoatem învăţături bune şi putere chiar de învăţăturile şi exemplele rele care parcă ne copleşesc, ca atunci când el va reveni în slavă pentru a ne va lua în cer (cf. In 14,2-3; 17,24), să ne găsească veghind plini de credinţă (cf. Lc 18,8).

3. Tot legat de parabola judecătorului nedrept care un timp a refuzat dreptatea văduvei sărace în faţa pârâşului ei, aş vrea să mai punctez un lucru care să ne mărească încrederea în Dumnezeu.

Judecătorul nedrept refuzând văduvei sărace dreptatea, când toţi ştiau că văduva are dreptate, ajunsese nu numai să nu mai reziste auzind-o bătându-l la cap, dar ajunsese şi la situaţia de a-şi pierde reputaţia în faţa lumii de împărţitor al dreptăţii, căci lumea deja începuse să-l privească ca pe un judecător nedrept. Faptul că văduvă săracă stătea zi de zi la uşa biroului său pentru dreptate nu era o notă prea bună pentru el care poate ajunsese în această funcţie tocmai cu sloganul că se va îngriji de cei săraci. Când judecătorul nedrept a văzut că era pe punctul de a-şi strica firma şi de a-şi pierde reputaţia de împărţitor al dreptăţii, i-a făcut dreptate văduvei sărace.

Dacă acest judecător nedrept nu a voit să-şi strice firma şi reputaţia de împărţitor al dreptăţii, deşi de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu avea ruşine, şi i-a făcut dreptate văduvei sărace contra pârâşului ei, cu atât mai mult Dumnezeu, care ni s-a recomandat în Biblie ca fiind Dumnezeu milostiv, îndurător şi bogat în bunătate (cf. Ps 103,8), ca fiind un Dumnezeu care ajută, care nu lasă, care păzeşte, care veghează, care nu oboseşte (cf. Ps 121,1-8), ca fiind un Dumnezeu puternic (cf. Iob 36,5), nu-şi va strica firma şi reputaţia în faţa cerului şi a pământului şi ne va ajuta atunci când îl vom rugăm stăruitor şi fără să ne lăsăm.

4. Pe Dumnezeul nostru care nu-şi strică firma şi reputaţia de milostiv, de îndurător, de puternic în a ne va ajuta, suntem chemaţi de lectura a doua de astăzi, astăzi când ne mai despart numai câteva zile, de Ziua Mondială a Misiunilor (23 octombrie 2016), ca să-l vestim pretutindeni, pentru ca lumea să creadă în el, pentru ca lumea să alerge la el, pentru ca lumea să experimenteze milostivirea şi puterea lui. Căci iată cum ne îndeamnă sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: "Te conjur înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură" (cf. 2Tim 4,1-2), căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere (cf. Evr 4,12).

Îmi place să amintesc în încheiere de un copil dintr-o ţară de misiuni, care după ce a început bine, a slăbit în viaţa de credinţă că a ajuns până acolo că se purta ca înainte de Botez. Preotul catehet, întâlnindu-l, i-a spus: "Chiar că nu înţeleg de ce te-ai îndepărtat de Isus!" La care copilul i-a răspuns: "Ce este greu de înţeles, părinte? Când mă rugam, când umblam la biserică, când mă împărtăşeam des, când făceam apostolat printre copii, eram bun. Dar de când am lăsat rugăciunea, biserica, împărtăşania şi misiunea printre semenii mei, m-am răcit şi am devenit rău. Dar promit că de astăzi înainte, când m-am întâlnit cu Dumnezeu prin dumneavoastră, am să reiau toate acestea!"

Astăzi, când ne-am întâlnit cu Dumnezeu prin lecturile biblice, să reluăm şi noi rugăciunea, dragostea de Biserică, împărtăşania şi misiunea printre oameni, începând din familie.

Lăudat să fie Isus Cristos!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.