Sfinţi care vor fi canonizaţi la 16 octombrie 2016

Părinte al tinerilor. Lodovico Pavoni preot brescian

De Lorenzo Agosti

Viaţa umană şi sacerdotală a lui Lodovico Pavoni se inserează bine în anul jubiliar, pentru că fondatorul Fiilor Mariei Neprihănite a fost un martor autentic al milostivirii şi al duioşiei lui Dumnezeu faţă de tinerele generaţii.

Născut la Brescia la 11 septembrie 1784 dintr-o familie nobilă, care avea palat şi terenuri şi la Alfianello, a trăit într-o perioadă caracterizată de profunde schimbări politice şi sociale: de la Revoluţia franceză la Risorgimento. Din perioada copilăriei şi adolescenţei se aminteşte spiritul său de evlavie, sensibilitatea sa faţă de cei nevoiaşi, atenţia sa faţă de copiii săraci, inteligenţa sa vie şi ascuţită.

La vârsta de 19 ani, răspunzând la chemarea Domnului, s-a orientat spre preoţie şi a fost hirotonit la 21 februarie 1807. S-a remarcat imediat prin dedicarea sa pentru tineri, mai ales pentru cei mai săraci. În 1812 pentru ei ("pei poverelli") a deschis un oratoriu, unde a adunat până la 250 cu vârsta de peste 12 ani. În acelaşi an a fost ales ca secretar al episcopului de Brescia, Gabrio Maria Nava, care i-a încredinţat şi conducerea învăţăturii creştine date săracilor în Domul nou.

Dându-şi seama că oratoriul nu era suficient pentru mulţi dintre aceşti tineri, fără familie şi exploataţi la muncă, părintele Pavoni a împărtăşit episcopului propriile preocupări. Astfel, în 1818 acesta i-a obţinut numirea de canonic al catedralei şi i-a încredinţat rectoria bazilicii "Sfântul Barnaba", astăzi Auditorium citadin.

Aici, în fostul convent augustinian aproape de biserică, între 1818 şi 1821 se naşte Institutul "Sfântul Barnaba", unde Pavoni a primit adolescenţii şi tinerii în stare de necesitate mai mare, într-un loc care a devenit pentru ei familie şi loc de educaţie la viaţă, la credinţă şi la muncă. Pentru ei a deschis unsprezece laboratoare, care se pot considera primele şcoli profesionale despre care se ştie. Printre arte, cea mai importantă a fost tipografia, pornită în 1821 şi considerată prima şcoală grafică din Italia. Alături de ea Pavoni a constituit o editură cu care a contribuit la răspândirea presei bune (aici se află rădăcinile editurii Ŕncora, a congregaţiei Pavonienilor).

Institutul sau "Colegiul de arte" Sfântul Barnaba reunea pentru prima dată aspectul educativ, cel asistenţial şi cel profesional. Conştient că faţă de tineri Domnul are o predilecţie, Pavoni a conceput cu privire la ei, cu privire la cei mai marginalizaţi, "cele mai frumoase speranţe". Din experienţa sa şi din înţelepciunea sa pedagogică au provenit câteva sfaturi care rămân de actualitate extraordinară.

În timpul holerei din 1836 Pavoni a deschis casa pentru copiii rămaşi orfani din cauza epidemiei, aşa încât a dublat numărul tinerilor găzduiţi. S-a gândit şi la ţărani şi a cumpărat fostul convent franciscan din Saiano in Franciacorta, la cincisprezece kilometri de Brescia, pentru a face din ea o şcoală agricolă. În 1841 a primit în institut şi pe surdomuţi. La 3 iunie era decorat de împăratul Austriei Ferdinand I cu medalia de cavaler al coroanei de fier.

Pentru sprijinul şi pentru continuitatea institutului, părintele Lodovico de mult timp cultiva gândul să formeze cu tinerii săi cei mai fervenţi "o congregaţie călugărească". După ce a obţinut lăudarea scopului congregaţiei, cu decretul din 31 martie 1843 din partea Papei Grigore al XVI-lea, la 9 decembrie 1846 a venit în sfârşit aprobarea imperială.

Pavoni, după ce la 29 noiembrie şi-a dat în mod formal demisia din capitlul catedralei, la 8 decembrie 1847 a depus voturile călugăreşti în noua congregaţie, în care fraţii laici erau direct inseraţi cu preoţii în aceeaşi misiune educativă.

În ziua de după izbucniri celor Zece Zile de la Brescia, părintele Lodovico i-a însoţit pe jos şi sub ploaie pe tinerii săi la dealul Saiano, pentru a-i salva de violenţele şi de pericolele cauzate de revolta împotriva austriecilor. Pe acest drum a contractat o bronhopneumonie, care l-a dus la moarte în zorii zilei de 1 aprilie 1849, în Duminica Floriilor, ultima dintre cele Zece Zile. Încă nu avea 65 de ani şi numai de câteva luni a putut să înceapă unei Congregaţii călugăreşti, care după moartea sa a întâlnit dificultăţi însemnate înainte de a se putea consolida şi extinde.

Spiritualitatea lui Pavoni este strâns legată de misiune. Subliniază paternitatea divină, văzută ca Providenţă, şi omenitatea lui Cristos, care îi îndrăgeşte pe cei mici şi pe cei săraci. Recunoaşte în Maria Neprihănită ocrotitoarea operei sale. Se întemeiază pe simplitate şi pe umilinţă, care devin slujire, duioşie şi paternitate faţă de cei din urmă. Valorizează munca, trăită ca mijloc de sfinţenie.

La 5 iunie 1947, Pius al XII-lea a dat decretul cu privire la trăirea eroică a virtuţilor, în care Lodovico este numit "un alt Filip Neri... precursor al sfântului Ioan Bosco... perfect emulator al sfântului Iosif Cottolengo". La 14 aprilie 2002, Ioan Paul al II-lea l-a proclamat fericit, fixând comemorarea liturgică la 28 mai.

Treptat ce studiile istorice înaintează, figura şi opera părintelui Lodovico se evidenţiază în manieră semnificativă. Tot mai unanim îi este recunoscut un rol de iniţiator şi precursor în domeniul pedagogic. Pavoni a început, în Italia, formarea profesională. Cu întemeierea institutului el a realizat o intervenţie inovatoare, care unea aspectul asistenţial, cel educativ şi cel profesional. A conjugat activitatea educativă cu cea de muncă; munca, şi nu numai studiul, a devenit mijloc educativ. După el, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, alte figuri de educatori şi de fondatori, între care înainte de toate don Bosco, au dezvoltat aceste aspecte şi opera lor a avut succes şi rezonanţă vastă; dar toţi, în moduri diferite, sunt debitori ai intuiţiilor şi ai realizărilor lui Pavoni.

Congregaţia călugărească întemeiată de el a continuat în timp opera sa educativă şi călugărească în favoarea tinerilor, mai ales a celor mai săraci şi nevoiaşi, şi a surzilor; şi astăzi extinde carisma părintelui Pavoni în multe oraşe din Italia, în Brazilia, în Spania, în Eritreea, în Columbia, în Mexic, în Filipine şi în Burkina Faso.

(După L'Osservatore Romano, 14 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 17.