"Papa Francisc la Lund? Un mare pas"

De Cristina Uguccioni

La 31 octombrie 2016, papa Francisc va merge la Lund, în Suedia, şi va participa la ceremonia comună luterană-catolică pentru comemorarea celei de-a 500-a aniversări a Reformei. Aşa cum se citeşte în comunicatul dat de Federaţia Luterană Mondială şi de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, "evenimentul vrea să scoată în evidenţă cei 50 de ani de dialog ecumenic continuu între catolici şi luterani şi darurile care derivă din această colaborare. Comemorarea se bazează pe temele aducerii de mulţumire, a căinţei şi a angajării în mărturia comună. Obiectivul este de a exprima darurile Reformei şi de a cere iertare pentru diviziunea perpetuată de creştinii din cele două tradiţii".

În iminenţa acestui eveniment am adresat câteva întrebări lui Paolo Ricca, 80 de ani, teolog şi pastor valdez, profesor emerit al Facultăţii Valdeze de Teologie şi profesor oaspete al Ateneului Pontifical Sfântul Anselm din Roma. Angajat cu generozitate în dialogul ecumenic de mai multe decenii, conduce o colecţie de opere alese ale lui Luter pentru editura Claudiana din Torino.

- Ce semnificaţie îmbracă participarea papei Francisc la comemorarea de la Lund?

"Consider participarea sa un fapt foarte frumos, important. Înainte de toate pentru că este prima dată când un papă comemorează Reforma. Asta după părerea mea constituie un pas înainte faţă de rezultatele semnificative care s-au obţinut cu Conciliul al II-lea din Vatican, care - incluzând în textele sale şi valorizând astfel unele principii şi teme fundamentale ale Reformei - a marcat o cotitură decisivă în raporturile dintre catolici şi protestanţi. A participa la comemorare, aşa cum vrea să facă reprezentatul cel mai mare al Bisericii catolice, înseamnă, după părerea mea, a considera Reforma un eveniment pozitiv în istoria Bisericii care a făcut bine şi catolicismului. Participarea la comemorare este un gest de mare relevanţă şi pentru că papa merge la Lund, în casa luteranilor; ca şi cum ar fi unul din familie. Impresia mea este că el, într-un mod pe care n-aş şti să-l definesc, se simte parte şi din acea porţiune de creştinătate care s-a născut din Reformă".

- Care credeţi că a fost până acum şi va putea să fie în viitor contribuţia papei Francisc la drumul spre unitatea creştinilor?

"Mie mi se pare că principala contribuţie oferită de el în vederea unităţii este efortul său de a reinventa papalitatea, adică găsirea unui mod nou şi diferit de a înţelege şi de a trăi slujirea episcopului de Roma. Această căutare - presupunând că lectura mea percepe măcar puţin în semn - ar putea duce foarte departe pentru că papalitatea - datorită modului în care a fost înţeles şi trăit în ultimii 1000 de ani - este unul dintre marile obstacole în calea unităţii creştinilor. Mi se pare că papa Francisc se mişcă spre un model de papalitate diferit de cel tradiţional, faţă de care celelalte Biserici creştine ar putea să asume poziţii noi. Dacă aşa ar fi, această temă ar putea să fie complet regândită în cadrul ecumenic".

- Care consideraţi că sunt etapele cele mai semnificative ale dialogului catolic-luteran desfăşurat în ultimii 50 de ani?

"Au exista acorduri foarte importante: înainte de toate «Declaraţia comună despre doctrina justificării» din 1999, în care apare şi crearea unei noi formule de înţelegere sau de pact între Biserici, «consensul diferenţiat», pe care-l consider deosebit de interesant. Această expresie înseamnă că s-a ajuns la un acord cu privire la fundamentalele doctrinei şi că, în acelaşi timp, rămân diferenţe care totuşi nu strică realitatea acordului obţinut cu privire la acea temă specifică.

Însă din păcate acest acord încă n-a adus roadele pe care mulţi le aşteptau, probabil pentru că, în timp ce pentru luterani doctrina justificării prin credinţă este steaua polară care plăsmuieşte şi conduce întreaga viziune despre raportul dintre Dumnezeu şi om, ea nu are un rol aşa de central în catolicism.

Au existat alte acorduri semnificative, de exemplu cel despre Euharistie, chiar dacă n-a produs schimbări substanţiale aşa încât astăzi, în mod oficial, Biserica catolică (asemenea Bisericilor ortodoxe) nu autorizează ospitalitatea euharistică faţă de protestanţi deşi în realitate este adesea practicată.

Fără îndoială are mare valoare climatul nou care s-a creat în ultimii 50 de ani: nu mai suntem «unul împotriva altuia înarmaţi», ci există un schimb frumos, punerea în comun a darurilor pe care fiecare le-a primit de la Dumnezeu şi a problemelor pe care ca Biserici trebuie să le înfruntăm în prezenţa multelor drame ale societăţii de astăzi şi a fenomenului unei secularizări care se răspândeşte".

- Dumneavoastră credeţi că dramele, trudele şi suferinţele bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru pot să constituie un stimulent, o solicitare la refacerea unităţii?

"Circumstanţele istorice pot să solicite şi să favorizeze un drum mai zvelt spre unitate: dovadă sunt unele iniţiative pe care protestanţii şi catolicii le-au promovat împreună pentru a înfrunta uniţi problemele contemporaneităţii. Totuşi cred că dacă această comuniune nu se va naşte din credinţă, din speranţă şi din iubire (adică din realităţile spirituale care constituie inima creştinismului), va ajunge să fie slabă sau să se destrame când problemele care au provocat-o vor fi rezolvate. Deci trebuie lucrat cu răbdare asupra dimensiunii spirituale, pentru că numai în acest mod se construieşte o comuniune durabilă".

- În continentul european care sunt, după părerea dumneavoastră, iniţiativele cele mai interesante demarate împreună de catolici şi protestanţi?

"Printre iniţiativele cele mai semnificative sunt Consiliile Bisericilor Creştine care în Italia au fost constituite în unele oraşe, de exemplu la Milano şi la Veneţia. Aceste Consilii, din care fac parte reprezentanţi ai diferitelor Biserici creştine, se întâlnesc periodic şi acţionează în multe moduri şi pe diferite fronturi. În unele ţări (nu în Italia) există şi Consilii Naţionale ale Bisericilor Creştine: cred că aceasta este iniţiativa cea mai relevantă împreună cu întâlnirile promovate de Conferinţa Bisericilor Europene (care reuneşte Bisericile protestante şi ortodoxe) şi de Consiliul Conferinţelor Episcopale Catolice din Europa. Aceste două organisme au organizat adunări comune de mare interes şi valoare ecumenică. Eu am participat la două întâlniri, la Basilea şi la Graz. Tot creştinismul european s-a întâlnit: am o amintire foarte frumoasă".

- După părerea dumneavoastră, credincioşii catolici şi protestanţi simt ca o rană diviziunea Bisericii?

"În general aş spune că nu; în toate Bisericile tema unităţii creştinilor este simţită numai de câteva minorităţi. Diviziunea este o rană gravă, o infidelitate obiectivă despre care puţini au o reală conştiinţă. Cea mai mare parte a creştinilor o consideră pur şi simplu o realitate de fapt lipsită de consecinţe reale asupra propriei vieţi de credinţă. Însă consecinţele există. Atunci când creştinii de diferite confesiuni trăiesc unii alături de alţii fără să aibă şi fără să caute vreun raport între ei înseamnă că ei se simt creştini autosuficienţi, care îşi suficienţi lor înşişi pentru a realiza plinătatea creştinismului. Aceasta este o iluzie! Creştinul nu este şi nici nu se poate considera vreodată autosuficient. Aici ne ajută parabola foarte frumoasă a trupului lui Cristos propusă de sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni (12,12-26).

Aşa cum ochiul are nevoie de mâna şi capul de picioare, tot aşa fiecare creştin are nevoie nu numai de celălalt semen al său, ci şi de cel diferit de el: această diversitate este manifestare a lucrării Duhului care trezeşte multiplicitate şi varietate de daruri. Creştinismul este un fapt plural şi în acest sens multiplicitatea şi diversitatea Bisericilor este lucru normal. Ceea ce este anormal este diviziunea. Diversitatea este creştină, diviziunea nu. Aşadar trebuie depăşită diviziunea fără a şterge diversitatea".

- În documentul "De la conflict la comuniune" redactat de Comisia Internaţională Catolico-Luterană în 2013 se citeşte: "În 2017 trebuie să mărturisim deschis că suntem vinovaţi în faţa lui Cristos că am stricat unitatea Bisericii. acest an jubiliar ne prezintă două provocări: purificarea şi vindecarea amintirilor şi restaurarea unităţii creştinilor după adevărul Evangheliei lui Isus Cristos". În ce forme credeţi dumneavoastră că se vor traduce aceste angajamente?

- "N-aş şti să spun cu se vor putea traduce aceste angajamente în fiecare ţară. Cu siguranţă sunt obiective care nu se vor obţine în timp de un an: este vorba de procese care vor cere decenii. «Purificarea amintirii» este o etapă cu privire la care trebuie să se înţeleagă: a purifica nu înseamnă a uita trecutul, nici a domestici istoria, ci a o citi împreună. Aceasta este o operaţiune nouă şi indispensabilă pentru că până astăzi catolicii şi protestanţii au recitit-o fiecare pe cont propriu.

Cu privire la unitatea Bisericii, cred că pasul decisiv sau mai bun, premisa necesară pentru orice pas ulterior, este recunoaşterea - din partea Bisericii catolice şi a Bisericilor ortodoxe - a comunităţilor protestante ca Biserici ale lui Isus Cristos şi nu numai drept «comunităţi ecleziale», pentru a folosi expresia Conciliului al II-lea din Vatican. Această lipsă de recunoaştere este pentru noi toţi, fii ai Reformei, o rană dureroasă".

- Cu ce sentimente vă pregătiţi să trăiţi comemorarea Reformei?

"Am 80 de ani: înainte de toate sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru că am ajuns la această întâlnire. Consider că Reforma a fost o binecuvântare pentru mulţi: pentru noi, dar şi pentru tot creştinismul şi pentru Biserica catolică. Cred că în mod dificil - fără Reformă - catolicismul ar fi fost în măsură să formuleze un proiect de reformă proprie: Conciliul din Trento n-a produs numai Contrareforma, ci şi reforma tout court.

Comemorez şi celebrez această aniversare pentru că Reforma a dat viaţă unui nou tip de creştinism, unei regândiri originale a credinţei: n-a fost o reformă a celui existent, ci crearea unei noi articulaţii a fenomenului creştin, care a păstrat inima sa veche, inima biblică. Reforma a creat un nou model de Biserică creştină şi un nou mod de a fi, ca Biserică, în societate. Am putea vorbi, fără a cădea în retorică hagiografică, şi de o nouă civilizaţie.

Dacă privesc la viitorul dialogului ecumenic sunt optimist: nu în oameni sau în Biserici, ci în Dumnezeu, pentru că a făcut fapte minunate în aceşti ultimi 50 de ani.

Nodul cel mare de desfăcut rămâne, după părerea mea, cel al puterii, pe care nimeni nu vrea s-o piardă. Va trebui regândit la puterea în Biserică, în Biserici şi între Biserici".

(După Vatican Insider, 9 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 8.