Papa Francisc: Omilia la Liturghia Jubileului marian
(Duminica a 28-a de peste an, 9 octombrie 2016)

Evanghelia din această duminică (cf. Lc 17,11-19) ne invită să recunoaştem cu uimire şi recunoştinţă darurile lui Dumnezeu. Pe drumul care îl conduce la moarte şi la înviere, Isus întâlneşte zece leproşi, care îi ies în întâmpinare, se opresc la distanţă şi strigă propriul necaz acelui om în care credinţa lor a intuit un posibil mântuitor: "Isuse, învăţătorule, îndură-te de noi!" (v. 13). Sunt bolnavi şi caută pe cineva care să-i vindece. Isus, răspunzând, le spune să meargă să se arate preoţilor, care, conform Legii, aveau sarcina de a constata o eventuală vindecare. În acest mod el nu se limitează să facă o promisiune, ci pune la încercare credinţa lor. De fapt, în acel moment cei zece încă nu sunt vindecaţi. Recapătă sănătatea în timp ce sunt pe drum, după ce au ascultat de cuvântul lui Isus. Atunci, toţi plini de bucurie se arată preoţilor şi apoi vor pleca pe drumul lor, însă uitându-l pe Donator, adică pe Tatăl care i-a vindecat prin Isus, Fiul său făcut om.

Numai unul face excepţie: un samaritean, un străin care trăieşte la marginile poporului ales, aproape un păgân! Acest om nu se mulţumeşte că a obţinut vindecarea prin propria credinţă, ci face în aşa fel încât această vindecare să ajungă la plinătatea sa întorcându-se ca să exprime propria recunoştinţă pentru darul primit, recunoscând în Isus pe adevăratul Preot care, după ce l-a ridicat şi l-a mântuit, poate să-l pună la drum şi să-l primească între discipolii săi.

A şti să mulţumim, a şti să lăudăm pentru ceea ce Domnul face pentru noi, cât este de important! Şi atunci putem să ne întrebăm: suntem capabili să spunem mulţumesc? De câte ori ne spunem mulţumesc în familie, în comunitate, în Biserică? De câte ori spunem mulţumesc celui care ne ajută, celui care ne este aproape, celui care ne însoţeşte în viaţă? Adesea considerăm totul clar! Şi asta se întâmplă şi cu Dumnezeu. Este uşor să mergem la Domnul pentru a cere ceva, dar să ne întoarcem ca să-i mulţumim... Pentru aceasta, Isus subliniază cu forţă lipsa celor nouă leproşi nerecunoscători: "Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?" (Lc 17,17-18).

În această zi jubiliară ne este propus un model, ba chiar modelul la care să privim: Maria, Mama noastră. Ea, după ce a primit vestea îngerului, a lăsat să se reverse din inima sa o cântare de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul...". Să-i cerem Sfintei Fecioare Maria să ne ajute să înţelegem că totul este dar al lui Dumnezeu şi să ştim să mulţumim: atunci, vă asigur, bucuria noastră va fi deplină. Numai cel care ştie să mulţumească experimentează plinătatea bucuriei.

Pentru a şti să mulţumim este nevoie şi de umilinţă. În prima lectură am ascultat episodul singular al lui Naaman, comandant al armatei regelui din Aram (cf. 2Re 5,14-17). Bolnav de lepră, pentru a se vindeca acceptă sugestia unei sărmane sclave şi se încredinţează îngrijirilor profetului Elizeu, care pentru el este un duşman. Naaman însă este dispus să se umilească. Şi Elizeu nu pretinde nimic de la el, îi porunceşte numai să se scufunde în apa fluviului Iordan. Această cerere îl lasă perplex pe Naaman, ba chiar contrariat: dar poate să fie cu adevărat un Dumnezeu acela care cere lucruri aşa de banale? Ar vrea să se întoarcă, dar apoi acceptă să se scufunde în Iordan şi imediat se vindecă.

Inima Mariei, mai mult decât oricare alta, este o inimă umilă şi capabilă să primească darurile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, pentru a se face om, a ales-o chiar pe ea, o simplă tânără din Nazaret, care nu trăia în palatele puterii şi bogăţiei, care nu a făcut lucruri extraordinare. Să ne întrebăm - ne va face bine - dacă suntem dispuşi să primim darurile lui Dumnezeu sau dacă preferăm mai degrabă să ne închidem în siguranţele materiale, în siguranţele intelectuale, în siguranţele proiectelor noastre.

Este semnificativ că Naaman şi samariteanul sunt doi străini. Câţi străini, şi persoane din alte religii, ne dau exemplu de valori pe care noi uneori le uităm sau le neglijăm. Cel care trăieşte lângă noi, probabil dispreţuit şi marginalizat pentru că este străin, poate să ne înveţe în schimb cum să mergem pe calea pe care vrea Domnul. Şi Mama lui Dumnezeu, împreună cu soţul său Iosif, a experimentat depărtarea de ţara sa. Timp îndelungat şi ea a fost străină în Egipt, departe de rude şi de prieteni. Totuşi, credinţa sa a ştiut să învingă dificultăţile. Să ţinem strânsă de noi această credinţă simplă a Sfintei Mame a lui Dumnezeu; să-i cerem ei să ştim să ne întoarcem mereu la Isus şi să-i spunem mulţumirea noastră pentru atâtea binefaceri ale milostivirii sale.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 11.