Papa şi primatul anglican împreună la Vespere

Celebrarea Vesperelor cu participarea Excelenţei Sale dr. Justin Welby, arhiepiscop de Canterbury şi primat al Comuniunii Anglicane, la comemorarea a 50 de ani a întâlnirii dintre Paul al VI-lea şi arhiepiscopul Michael Ramsey şi instituirea Centrului Anglican din Roma (biserica "Santi Andrea e Gregorio al Celio, 5 octombrie 2016)

Discursul Sfântului Părinte Francisc

Profetul Ezechiel, cu o imagine elocventă, îl descrie pe Dumnezeu ca Păstor care adună oile sale risipite. Ele s-au despărţit unele de altele "în ziua înnorată şi întunecată" (Ez 34,12). Astfel Domnul pare să ne adreseze în această seară, prin intermediul profetului, un mesaj dublu. În primul rând un mesaj de unitate: Dumnezeu, ca Păstor, vrea unitatea poporului său şi doreşte ca mai ales păstorii să se dedice pentru asta. În al doilea rând, ne este spus motivul diviziunilor turmei: în zilele cu nori şi cu întuneric, am pierdut din vedere pe fratele care era lângă noi, am devenit incapabili să ne recunoaştem şi să ne bucurăm de respectivele noastre daruri şi de harul primit. Asta s-a întâmplat pentru că s-a adunat, în jurul nostru, întunericul neînţelegerii şi al suspiciunii şi, deasupra noastră, norii întunecaţi ai disensiunilor şi controverselor, formaţi din motive istorice şi culturale şi nu numai din motive teologice.

Dar avem certitudinea solidă că lui Dumnezeu îi place să locuiască între noi, turma şi comoara sa preţioasă. El este un Păstor neobosit, care continuă să acţioneze (cf. In 5,17), îndemnându-ne să mergem spre o unitate mai mare, la care se poate ajunge numai cu ajutorul harului său. De aceea să rămânem încrezători, pentru că în noi, ca suntem totuşi fragile oale de lut (cf. 2Cor 4,7), lui Dumnezeu îi place să reverse harul său. El este convins că putem trece de la întuneric la lumină, de la dispersare la unitate, de la lipsă la plinătate. Acest drum de comuniune este parcursul tuturor creştinilor şi este misiunea voastră deosebită, ca păstori ai Comisiei internaţionale anglicane-catolice pentru unitate şi misiune.

Este o mare chemare, aceea de a acţiona ca instrumente de comuniune mereu şi pretutindeni. Asta înseamnă a promova în acelaşi timp unitatea familiei creştine şi unitatea familiei umane. Cele două domenii nu numai că nu se opun, ci se îmbogăţesc reciproc. Atunci când, ca discipoli ai lui Isus, oferim slujirea noastră în manieră unită, unii alături de ceilalţi, când promovăm deschiderea şi întâlnirea, învingând tentaţia închiderilor şi a izolărilor, acţionăm în acelaşi timp fie în favoarea unităţii creştinilor fie a unităţii familiei umane. Ne recunoaştem astfel ca fraţi care aparţin la tradiţii diferite, dar sunt determinaţi de aceeaşi evanghelie să întreprindă aceeaşi misiune în lume. Aşadar ar fi mereu bine, înainte de a întreprinde vreo activitate, să vă puteţi pune aceste întrebări: pentru ce nu facem asta împreună cu fraţii noştri anglicani?; putem să-l mărturisim pe Isus acţionând împreună cu fraţii noştri catolici?

Împărtăşind concret dificultăţile şi bucuriile slujirii ne apropiem unii de alţii. Dumnezeu să vă dea să fiţi promotori ai unui ecumenism îndrăzneţ şi real, mereu în drum în căutarea de a deschide noi cărări, de care vor beneficia în primul rând confraţii voştri în provincii şi în conferinţele episcopale. Este vorba mereu şi înainte de toate de a urma exemplul Domnului, metodologia sa pastorală, pe care profetul Ezechiel ni-l aminteşte: a merge în căutarea oii pierdute, a duce înapoi la staul pe cea rătăcită, a o pansa pe cea rănită, a o îngriji pe cea bolnavă (cf. v. 16). Numai aşa se adună poporul împrăştiat.

Aş vrea să mă refer la drumul nostru comun în urmarea lui Cristos Bunul Păstor, inspirându-mă din cârja pastorală a sfântului Grigore cel Mare, care ar putea simboliza bine marea semnificaţie ecumenică a acestei întâlniri a noastre. Papa Grigore din acest loc de unde izvorăşte misiunea l-a ales şi l-a trimis pe sfântul Augustin de Canterbury şi pe călugării săi la neamurile anglo-saxone, inaugurând o mare pagină de evanghelizare, care este istoria noastră comună şi ne leagă în mod indisolubil. De aceea este corect ca această cârjă pastorală să fie un simbol împărtăşit al drumului nostru de unitate şi misiune.

În centrul părţii curbate a cârjei pastorale este reprezentat Mielul Înviat. În acest mod, în timp ce ne aminteşte de voinţa Domnului de a aduna turma şi de a merge în căutarea oii pierdute, cârja pastorală pare să ne indice şi conţinutul central al anunţului: iubirea lui Dumnezeu în Isus Răstignit şi Înviat, Miel jertfit şi viu. Este iubirea care a pătruns întunericul mormântului sigilat şi a deschis larg porţile la lumina vieţii veşnice. Iubirea Mielului victorios asupra păcatului şi asupra morţii este adevăratul mesaj inovator pe care trebuie să-l ducem împreună celor rătăciţi de astăzi şi celor care încă nu au bucuria de a cunoaşte faţa compătimitoare şi îmbrăţişarea milostivă a Bunului Păstor. Slujirea noastră constă în a lumina întunericul cu această lumină plăcută, cu forţa neînarmată a iubirii care învinge păcatul şi depăşeşte moartea. Să avem bucuria de a recunoaşte şi de a celebra împreună inima credinţei. Să ne centrăm în ea, fără să ne lăsăm distraşi de ceea ce, ispitindu-ne să urmăm spiritul lumii, ar vrea să ne abată de la prospeţimea originară a evangheliei. De acolo izvorăşte responsabilitatea noastră comună, unica misiune de a-l sluji pe Domnul şi omenirea.

A fost subliniat şi de unii autori că aceste cârje pastorale, la cealaltă extremă, au adesea un vârf. Astfel se poate crede că o cârjă pastorală nu aminteşte numai chemarea de a conduce şi a aduna oile în numele Răstignitului Înviat, ci şi de a împunge pe cele care tind să stea prea apropiate şi închise, îndemnându-le să iasă. Misiunea păstorilor este aceea de a ajuta turma încredinţată lor, pentru ca să fie în ieşire, în mişcare vestind bucuria evangheliei; nu închisă în cercuri restrânse, în "microclime" ecleziale care ne-ar duce la zilele înnorate şi întunecate. Împreună să-i cerem lui Dumnezeu harul de a imita spiritul şi exemplul marilor misionari, prin care Duhul Sfânt a revitalizat Biserica, ce se reînsufleţeşte atunci când iese din ea pentru a trăi şi a vesti evanghelia pe străzile din lume. Să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat la Edinburgh, la originile mişcării ecumenice: tocmai focul misiunii a permis să se înceapă depăşirea gardurilor şi înlăturarea ţarcurilor care ne izolau şi făceau inimaginabil un drum comun. Să ne rugăm împreună pentru asta: să ne dea Domnul ca de aici să izvorască un reînnoit elan de comuniune şi de misiune.

Francisc

_________________

DECLARAŢIE COMUNĂ

a Sanctităţii Sale papa Francisc

şi a Excelenţei Sale Justin Welby, arhiepiscop de Canterbury

În urmă cu cincizeci de ani predecesorii noştri, papa Paul al VI-lea şi arhiepiscopul Michael Ramsey, s-au întâlnit în acest oraş, făcut sacru de slujirea şi de sângele apostolilor Petru şi Paul. După aceea, papa Ioan Paul al II-lea şi arhiepiscopii Robert Runcie şi George Carey, papa Benedict al XVI-lea şi arhiepiscopul Rowan Williams s-au rugat împreună în această biserică "San Gregorio al Celio", de unde papa Grigore l-a trimis pe Augustin să evanghelizeze neamurile anglo-saxone. În pelerinaj la mormintele acestor apostoli şi ale sfinţilor părinţi, catolicii şi anglicanii se recunosc moştenitori ai tezaurului evangheliei lui Isus Cristos şi ai chemării de a o împărtăşi cu lumea întreagă. Am primit Vestea Bună a lui Isus Cristos prin vieţile sfinte ale bărbaţilor şi femeilor, care au predicat evanghelia în cuvinte şi în fapte, şi am fost însărcinaţi, şi însufleţiţi de Duhul Sfânt, pentru a fi martori ai lui Cristos "până la marginile pământului" (Fap 1,8). Suntem uniţi în convingerea că "marginile pământului" astăzi nu reprezintă numai un termen geografic, ci o chemare de a duce mesajul mântuitor al evangheliei în mod deosebit celor care sunt la marginile şi la periferiile societăţilor noastre.

În întâlnirea lor istorică din 1966, papa Paul al VI-lea şi arhiepiscopul Ramsey au stabilit Comisia Internaţională anglicană-catolică pentru a urmări un dialog teologic serios care, "întemeiat pe evanghelii şi pe vechile tradiţii comune, să conducă la acea unitate în Adevăr pentru care Cristos s-a rugat". După cincizeci de ani aducem mulţumiri pentru rezultatele Comisiei Internaţionale anglicane-catolice, care a examinat doctrine, care au creat diviziuni de-a lungul istoriei, dintr-o nouă perspectivă de respect reciproc şi caritate. Astăzi suntem recunoscători îndeosebi pentru documentele ARCIC II, pe care le vom examina, şi aşteptăm concluziile de la ARCIC III, care încearcă să înainteze în noile situaţii şi în noile provocări ale unităţii noastre.

În urmă cu cincizeci de ani predecesorii noştri au recunoscut "obstacolele seriase" care împiedicau calea restabilirii unei împărtăşiri complete a credinţei şi a vieţii sacramentale dintre noi. Cu toate acestea, în fidelitatea faţă de rugăciunea Domnului ca discipolii săi să fie una, nu s-au descurajat în a începe drumul, chiar fără să ştie ce paşi se vor putea întreprinde de-a lungul căii. Mare progres a fost făcut în multe domenii care ne ţinuseră la distanţă. Totuşi, noi circumstanţe au adus noi dezacorduri între noi, îndeosebi cu privire la hirotonirea femeilor şi a chestiunilor mai recente referitoare la sexualitatea umană. În spatele acestor divergenţe rămâne o chestiune perenă cu privire la modul de exercitare a autorităţii în comunitatea creştină. Acestea sunt astăzi câteva aspecte problematice care constituie obstacole serioase în calea unităţii noastre depline. În timp ce, asemenea predecesorilor noştri, nici noi nu vedem încă soluţii la obstacolele din faţa noastră, nu suntem descurajaţi. Cu încredere şi bucurie în Duhul Sfânt avem încredere că dialogul şi angajarea reciprocă vor face mai profundă înţelegerea noastră şi ne vor ajuta să discernem voinţa lui Cristos pentru Biserica sa. Suntem încrezători în harul lui Dumnezeu şi în Providenţă, ştiind că Duhul Sfânt va deschide noi porţi şi ne va conduce la tot adevărul (cf. In 16,13).

Divergenţele menţionate nu ne pot împiedica să ne recunoaştem reciproc fraţi şi surori în Cristos în virtutea Botezului nostru comun. Nici n-ar trebui să ne reţină vreodată de la a descoperi şi de la a ne bucura în credinţa creştină profundă şi în sfinţenia pe care le găsim în tradiţiile celuilalt. Aceste divergenţe nu trebuie să ne facă să diminuăm eforturile noastre ecumenice. Rugăciunea lui Cristos în timpul ultimei Cine ca toţi să fie una (cf. In 17,20-23) este un imperativ pentru discipolii săi astăzi, aşa cum a fost odinioară, în momentul iminent pătimirii, morţii şi învierii sale şi ulterioara naştere a Bisericii sale. Nici divergenţele noastre n-ar trebui să încurce rugăciunea noastră comună: nu numai că putem să ne rugăm împreună, dar trebuie să ne rugăm împreună, dând glas credinţei şi bucuriei pe care le împărtăşim în evanghelia lui Cristos, în mărturisirile de credinţă antice şi în puterea iubirii lui Dumnezeu, făcută prezentă de Duhul Sfânt, pentru a depăşi orice păcat şi diviziune. Astfel, cu predecesorii noştri, îndemnăm clerul nostru şi pe credincioşi să nu neglijeze sau să subevalueze această comuniune sigură, deşi imperfectă, pe care deja o împărtăşim.

Mai ample şi profunde decât divergenţele noastre sunt credinţa pe care o împărtăşim şi bucuria noastră comună în evanghelie. Cristos s-a rugat pentru ca discipolii săi să poată fi cu toţii una, "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Dorinţa vie de unitate pe care noi o exprimăm în această Declaraţie Comună este strâns legată de dorinţa împărtăşită ca bărbaţii şi femeile să ajungă să creadă că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, Isus, în lume, pentru a o mântui de răul care oprimă şi slăbeşte întreaga creaţie. Isus şi-a dat viaţa din iubire şi înviind din morţi a învins chiar şi moartea. Creştinii, care au îmbrăţişat această credinţă, l-au întâlnit pe Isus şi victoria iubirii sale în înseşi vieţile lor şi sunt stimulaţi să împărtăşească bucuria aceste Veşti Bune cu alţii. Capacitatea noastră de a ne reuni în lauda şi în rugăciunea către Dumnezeu şi de a mărturisi lumii se sprijină pe încrederea că împărtăşim o credinţă comună şi în măsură substanţială un acord în credinţă.

Lumea trebuie să ne vadă mărturisind, în lucrarea noastră împreună, această credinţă comună în Isus. Putem şi trebuie să lucrăm împreună pentru a proteja şi a îngriji casa noastră comună: trăind, instruind şi acţionând în aşa fel încât să favorizăm un sfârşit rapid al distrugerii mediului, care îl ofensează pe Creator şi degradează creaturile sale, şi generând modele de comportament individuale şi sociale care să promoveze o dezvoltare sustenabilă şi integrală pentru binele tuturor. Putem, şi trebuie, să fim uniţi în cauza comună de a susţine şi a apăra demnitatea tuturor oamenilor. Persoana umană este declasată de păcatul personal şi social. Într-o cultură a indiferenţei, ziduri de înstrăinare ne izolează de alţii, de luptele lor şi de suferinţele lor, pe care şi mulţi fraţi şi surori ai noştri în Cristos le îndură astăzi. Într-o cultură a risipei, vieţile celor mai vulnerabili în societate sunt adesea marginalizate şi rebutate. Într-o cultură a urii, asistăm la acte de nespus de violenţă, adesea justificate de o înţelegere deformată a crezului religios. Credinţa noastră creştină ne face să recunoaştem valoarea inestimabilă a oricărei vieţi umane şi s-o cinstim prin fapte de milostenie, oferind instruire, îngrijiri sanitare, hrană, apă curată sau refugiu, căutând mereu să rezolvăm conflictele şi să construim pacea. Ca discipoli ai lui Cristos considerăm persoana umană sacră şi ca apostoli ai lui Cristos trebuie să fim avocaţii săi.

În urmă cu cincizeci de ani papa Paul al VI-lea şi arhiepiscopul Ramsey s-au inspirat din cuvintele apostolului: "Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Urmăresc scopul, răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Fil 3,13-14). Astăzi, "ceea ce se află în urmă" - secole dureroase de separare - a fost parţial reparat de cincizeci de ani de prietenie. Aducem mulţumire pentru cei cincizeci de ani ai Centrului Anglican de la Roma, destinat să fie un loc de întâlnire şi de prietenie. Am devenit prieteni şi colegi de călătorie în peregrinare, înfruntând aceleaşi dificultăţi şi întărindu-ne reciproc, învăţând să apreciem darurile pe care Dumnezeu le-a dat celuilalt şi să le primim ca proprii, cu umilinţă şi recunoştinţă.

Suntem nerăbdători să înaintăm pentru a putea fi pe deplin uniţi în a proclama tuturor, în cuvinte şi în fapte, evanghelia mântuitoare şi vindecătoare a lui Cristos. De aceea primim mare încurajare de la întâlnirea din aceste zile dintre aşa de mulţi păstori catolici şi anglicani din Comisia Internaţională Anglicană-Catolică pentru Unitate şi Misiune (IARCCUM), care, pe baza a ceea ce există în comun şi ceea ce generaţii de studioşi de la ARCIC au adus la lumină cu atenţie, sunt foarte doritori să continue în misiunea de a colabora şi în mărturia până la "marginile pământului". Astăzi ne bucurăm să le dăm misiunea şi să-i trimitem înainte doi câte doi, aşa cum Domnul i-a trimis pe cei şaptezeci şi doi de discipoli. Misiunea lor ecumenică faţă de cei care se află la marginile societăţii să fie o mărturie pentru noi toţi, şi din acest loc sacru, ca Vestea Bună în urmă cu atâtea secole, să iasă mesajul că anglicanii şi catolicii vor lucra împreună pentru a da glas credinţei comune în Domnul Isus Cristos, pentru a duce alinare în suferinţă, pace acolo unde este conflict, demnitate acolo unde este negată şi călcată în picioare.

În această biserică a sfântului Grigore cel Mare, invocăm cu ardoare binecuvântarea Preasfintei Treimi asupra continuării operei lui ARCIC şi a IARCCUM, şi asupra tuturor celor care se roagă şi contribuie la restabilirea unităţii dintre noi.

Roma, 5 octombrie 2016

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.