Francisc de Assisi, un model pentru creştinii din toate timpurile

Când papa Francisc a fost la Assisi - oraşul păcii - în predica pe care a ţinut-o în piaţa care se află înaintea Bazilicii Inferioare a Sfântului Francisc, la un moment dat a făcut această afirmaţie: "Într-un fel sau altul, toţi creştinii sunt oarecum franciscani, au ceva în comun cu franciscanii" (4 octombrie 2013). Poate că unora li se par aceste cuvinte puţin forţate, însă eu vreau să vă spună că sfântul Francisc şi-a dorit întotdeauna să fie în sânul Bisericii şi să rămână un fiu spus şi ascultător faţă de papa de la Roma. Tocmai din acest motiv, atunci când a scris o regulă de viaţă pentru fraţii săi, chiar de la început a definit, în mod solemn şi irevocabil, că "regula şi viaţa fraţilor minori aceasta este: a păstra sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos". Această frază solemnă ar putea fi de ajuns ca să găsim răspuns la afirmaţia papei Francisc pe care am amintit-o la început.

Şi totuşi, aş dori, cu prilejul sărbătorii fondatorului nostru şi a marelui binefăcător al omenirii (aşa cum scrie pe soclul statuii sfântului Francisc din Assisi care se află în curtea Bisericii Romano-Catolice din Galaţi), să aprofundez cu voi legătura tainică şi trainică prin care suntem legaţi unii de alţii, formând împreună marea familie a fiilor lui Dumnezeu.

Obişnuiesc să citesc des din Izvoarele Franciscane (operă care conţine viaţa şi activitatea sfântului Francisc din Assisi) cu scopul de a pătrunde în intimitatea propriei mele spiritualităţi, după forma de viaţă a carismei pe care am îmbrăţişat-o cu mulţi ani în urmă. Zilele acestea, recitind rugăciunea sfântului părinte Francisc din Assisi în faţa crucifixului din bisericuţa de la San Damiano, am început să mă gândesc asupra legăturii profunde dintre programul de viaţă al sfântului şi ceea ce fiecare creştin ar trebuie să facă trăind evanghelia.

Rugăciunea aceasta sună astfel: "Preaînalte şi gloriosule Dumnezeu, luminează întunericul inimii mele, dăruieşte-mi credinţă dreaptă, speranţă certă, iubire perfectă, înţelepciune şi cunoaştere, ca să împlinesc sfânta ta poruncă. Amin".

Oare această rugăciune nu poate fi considerată o cale care indică modalitatea cea mai practică de a trăi evanghelia, o cale care ne conduce direct la sfinţenie?

Sigur că multe sunt căile prin care putem ajunge la Dumnezeu, şi fiecare om îşi cunoaşte calea pentru a trăi propria vocaţie creştină pe care a primit-o de la Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte şi ne-a chemat pe nume, acest adevăr exprimă necesitatea ca fiecare să dea un răspuns personal la invitaţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în fiecare dintre noi, Dumnezeu a pus acele virtuţi teologale şi umane despre care se vorbeşte în această rugăciune franciscană, şi care sunt elementele de bază pentru trăirea evanghelie şi pentru împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

O privire mai atentă asupra celor cerute de sfântul Francisc în această rugăciune, ne ajută să recunoaştem că avea dreptate papa Francisc când spunea: "Creştinii într-un fel său altul au ceva în comun cu franciscanii".

Francisc, conştient de limitele condiţiei sale umane, cere de la Domnul său, înainte de toate, lumină; o lumină care să-i lumineze întunericul inimii sale. E lumina credinţei, nu cea a raţiunii, pentru că numai "credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd" (Evr 11,1). Credinţa este aceea care ne face capabili să vedem esenţialul care este invizibil ochilor noştri trupeşti, dar transparent în ochii credinţei. Fiecare creştin trebuie să ceară de la Dumnezeu adevărata lumină, pentru a putea vedea şi înţelege acest esenţial. De aceea, spune sfântul Ioan evanghelistul: "Cuvântul era lumina adevărată, care venind în lume, luminează pe orice om" (In 1,9).

Şi după ce am primit această lumină de sus, ce ne-am dori să vedem? Sfântul Francisc voia să vadă cele trei virtuţi teologale dăruite de Dumnezeu, credinţa, speranţa şi iubirea şi pentru fiecare dintre aceste virtuţi a indicat o modalitate concretă: credinţă dreaptă, speranţă certă, iubire perfectă.

Credinţă dreaptă. Pentru a crede în mod corect, trebuie să ne purificăm credinţa noastră, care de multe ori este confundată cu practica religioasă sau cu aşa zisă tradiţie. Cu credinţa noastră trebuie să-l mărturisim pe Dumnezeu în mod genuin, conştienţi că Dumnezeu este mai mare decât inima omului. Creştinii trebuie să redescopere sensul adevărat al credinţei. În vizita pe care papa Francisc a întreprins-o în Azerbaidjan, în cadrul omiliei de la sfânta Liturghie din Biserica Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria, a reamintit credincioşilor prezenţi şi tuturor acelora la care mesajul său avea să ajungă prin mass-media: "Credinţa este un dar al lui Dumnezeu care trebuie să fie mereu cerut şi cultivat, nu o forţă magică ce coboară din cer, nu o moştenire care se primeşte odată pentru totdeauna şi nici o super putere care rezolvă toate problemele. O credinţă care să satisfacă nevoile noastre ar fi o credinţă egoistă, o credinţă bazată pe nevoile noastre. Adevărata credinţă este bucuria de a sta cu Domnul, este un dar care aduce roade şi care dă sens vieţii".

Speranţă certă. Speranţa certă este răspunsul omului faţă de fidelitatea lui Dumnezeu. Fundamentul speranţei nu este aşteptarea împlinirii celor făgăduite, dar este însuşi Dumnezeu care îşi onorează promisiunile. E suficient să citim istoria lui Israel şi ne vom da seama că Dumnezeu şi-a împlinit întotdeauna făgăduinţele făcute poporului său. Astăzi, când omenirea pare să fi pierdut speranţa, pe care o vedem tot mai mult ca o virtute socială, e nevoie ca toţi creştinii să reafirme că speranţa este o virtute teologală, "marea speranţă" aşa cum afirma papa emerit Benedict al XVI-lea.

Să nu uităm că speranţa noastră trece dincolo de realităţile acestei lumi, căci spune apostolul Paul: "Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19).

Iubire perfectă. Câtă dreptatea avea sfântul Francisc când spunea că omul are nevoie de o iubire perfectă. Dar poate omul să-şi purifice iubirea sa încânt ea să devină perfectă? Această întrebare e aproape pe buzele tuturor. Ca iubirea să fie perfectă trebuie să fie asemenea iubirii lui Dumnezeu, căci "El ne-a iubit cel dintâi" (1In 4, 19). Ba mai mult, Isus ne spune: "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu" (In 15,12). Omul trebuie să-şi revizuiască atitudinea sa faţă de conceptul de iubire, pentru că iubirea este una: Dumnezeu este iubire!

Când va putea omul să spună că iubeşte cu o iubire perfectă? Atunci când în viaţa sa se va verifica ceea ce spune apostolul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: "Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă tot ce am aş da ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. [...]. Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea" (13, 1-8.13).

După părerea mea, rugăciunea lui Francisc în faţa crucifixului de la San Damiano poate fi o descriere a conştiinţei vii despre sine a lui Francisc şi nevoia omului de a se raporta la Creatorul său. Omul fără Dumnezeu este doar un pumn de ţărână, incapabil să răspundă vocaţie sale. Dacă astăzi am căuta să ne apropiem de Francisc din Assisi pentru a-i elogia virtuţile, atunci am pierde vremea. Francisc despre sine avea o singură părere: nu există pe faţa pământului un păcătos mai mizerabil ca el (cf. Izvoarele Franciscane 1838).

Şi chiar dacă vrem să învăţăm ceva de la sântul Francisc care să facă ca toţi creştinii întru-un fel sau altul să aibă ceva în comun cu urmaşii lui Francisc, atunci vă propun să învăţaţi de la el să-l ascultaţi pe Cristos în interiorul Bisericii sale sfinte, să ascultaţi de îndemnul şi învăţătura papei şi să trăiţi, în sânul Bisericii, sfânta evanghelie, supuşi în totalitatea lui Dumnezeu Tatăl, iubit mai presus de orice, urmându-l de aproape pe Isus Cristos, docili la acţiunea Duhului Sfânt în viaţa creştinească.

Să-i cerem Domnului harul de a primi cu bucurie evanghelia ca regulă de viaţă şi să facem ca viaţa noastră să devină tot mai conformă cu evanghelia, pentru a fi şi noi o icoană vie a lui Isus Cristos, aşa cum Francisc a devenit la sfârşitul vieţii sale un alter Christus.

Pr. Cristian Blăjuţ, OFMCOnv.

lecturi: 79.