Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională pentru vicari episcopali şi delegaţi pentru viaţa consacrată (28 octombrie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut cordial şi vă mulţumesc pentru că aţi venit la această primă Întâlnire internaţională a vicarilor şi delegaţilor episcopali pentru viaţa consacrată. Prin intermediul vostru, doresc să-i salut pe toţi episcopii voştri şi să exprim apreciere pentru atenţia pe care o acordă vieţii consacrate în diferitele sale exprimări. Îi mulţumesc cardinalului Braz de Aviz pentru cuvintele cu care a introdus întâlnirea noastră.

Voi, iubiţi fraţi, sunteţi chemaţi să-l ajutaţi pe episcop în tot ceea ce se referă la viaţa consacrată (cf. CIC, can. 479 § 2). Astăzi aş vrea să împărtăşesc cu voi trei scurte reflecţii.

1. Viaţa consacrată în Biserica particulară

"Viaţa consacrată este un dar oferit Bisericii, se naşte în Biserică, creşte în Biserică, este în întregime orientată spre Biserică" (Scrisoarea apostolică Către toţi consacraţii cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, 5). Acesta este un principiu care nu se poate uita nici din partea păstorilor nici din partea consacraţilor. De fapt, viaţa consacrată "exprimă în mod emblematic" şi cu o forţă cu totul deosebită "contribuţia unui dar carismatic la preoţia baptismală şi la preoţia ministerială" şi, "ca atare, se situează în dimensiunea carismatică a Bisericii" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Iuvenescit Ecclesia, 15 mai 2016, 22c). Episcopilor le revine s-o primească "cu bucurie şi recunoştinţă" (cf. ibid., 8), arătând faţă de ea bunăvoinţă, paternitate şi iubire atentă.

Viaţa consacrată este "un capital spiritual care contribuie la binele întregului Trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) şi nu numai al familiilor călugăreşti" (Scrisoarea apostolică Către toţi consacraţii cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, III, 5). Pentru acest motiv, am cerut şi cer şi astăzi păstorilor şi vouă, vicari şi delegaţi pentru viaţa consacrată, ca să o primiţi "cordial şi cu bucurie" (ibid.) ca o realitate care "este în însăşi inima Bisericii" şi "ca element decisiv al misiunii sale" (ibid.). De aceea îi încurajez pe păstori, şi pe voi împreună cu ei, să se manifeste o grijă specială în a promova în Bisericile voastre diferitele carisme, atât vechi cât şi noi; să fiţi aproape de cei consacraţi, cu duioşie şi iubire, şi să învăţaţi poporul lui Dumnezeu despre valoarea vieţii consacrate.

Consacraţilor le amintesc că autonomia justă şi exempţiunea nu se pot confunda cu izolarea şi independenţa. Astăzi mai mult ca oricând este necesar să se trăiască autonomia justă şi exempţiunea, în Institutele care sunt înzestrate cu acestea, în strânsă relaţie cu inserarea, în aşa fel încât libertatea carismatică şi catolicitatea vieţii consacrate să se exprime şi în contextul Bisericii particulare. Aceasta n-ar răspunde pe deplin la ceea ce Isus a dorit pentru Biserica sa, dacă ar fi lipsită de viaţa consacrată, care face parte din structura sa esenţială, în acelaşi mod ca laicatul şi slujirea primită prin hirotonire. Pentru acest motiv, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican, astăzi vorbim despre coesenţialitatea darurilor ierarhice şi a darurilor carismatice (cf. Lumen gentium, 4), care izvorăsc din unicul Duh al lui Dumnezeu şi alimentează viaţa Bisericii şi acţiunea sa misionară. Toate aceste daruri sunt destinate să contribuie, în diferite moduri, la edificarea Bisericii, în relaţie armonioasă şi complementară între ele. Păstorii sunt chemaţi să respecte, fără a manipula, "pluridimensionalitatea care constituie Biserica şi prin care Biserica se manifestă". La rândul lor, consacraţii să-şi amintească de faptul că nu sunt "un patrimoniu închis", ci "o faţetă integrată în trupul Bisericii, atrasă spre centrul care este Cristos" (J.M. Bergoglio, Intervenţie la Sinodul despre viaţa consacrată şi misiunea sa în Biserică şi în lume, Al XVI-lea Congres general, 13 octombrie 1994).

2. Înfiinţarea de noi Institute de viaţă consacrată

Atât înainte cât şi după Conciliul al II-lea din Vatican au apărut şi continuă să apară diferite institute de viaţă consacrată. Duhul nu încetează să sufle unde vrea şi când vrea (cf. In 3,8). Fiind responsabilitatea episcopului diecezan să discearnă şi să recunoască autenticitatea darurilor carismatice şi să înfiinţeze în dieceză institute de viaţă consacrată, asta nu se poate face fără un discernământ senin şi adecvat care, în afară de criteriile semnalate în Scrisoarea apostolică Iuvenescit Ecclesia la nr. 18, să ţină cont de originalitatea carismei, a dimensiunii sale profetică, a inserării sale în viaţa Bisericii particulare, a comuniunii afective şi efective cu aceasta şi cu Biserica universală, a angajării pentru evanghelizare, şi în dimensiunea sa socială; va verifica de asemenea ca fondatorul sau fondatoarea să fi arătat maturitate eclezială dovedită, cu o viaţă care să nu contrazică acţiunea Duhului Sfânt inspirator al carismelor şi ca aceste carisme să se poată armoniza adecvat în comuniunea eclezială (cf. ibid., 17). În sfârşit, amintesc obligaţia de a consulta mereu în prealabil Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, aşa cum am dispus recent dând o clarificare despre can. 579.

În momentul de a înfiinţa un nou institut nu putem să ne gândim numai la utilitatea pentru Biserica particulară. Episcopii, vicarii şi delegaţii lor, precum şi însăşi Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, nu pot să fie simplişti atunci când exercită această gravă responsabilitate. Păstorii să ia în considerare că înfiinţând un nou institut exercită desigur un drept propriu al lor, dar că în acelaşi timp îşi asumă o responsabilitate în numele Bisericii universale, din moment ce acel institut va fi destinat să crească şi să iasă din graniţele diecezei care l-a văzut născându-se. Şi în afară de asta trebuie să se considere cu prudenţă obligaţia de a furniza candidaţilor formarea adecvată. Deoarece e vorba de o decizie delicată, este bine ca episcopii să se lase ajutaţi de cei care au experienţa vieţii consacrate şi între aceştia puteţi să fiţi şi voi, iubiţi fraţi.

3. Relaţii reciproce

Voi desfăşuraţi un rol important în relaţiile reciproce între păstori şi consacraţi. Ştiu că această temă va fi studiată în timpul acestei Întâlniri; dar în Sinodul din 1994 a fost cerut să se revizuiască Instrucţiunea Mutuae relationes: suntem un picuţ în întârziere! Actualmente ea este obiect al unui studiu specific al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică şi al Congregaţiei pentru Episcopi, cărora le-am cerut reelaborarea documentului Mutuae relationes.

În afară de actualizarea normelor care trebuie să reglementeze relaţiile reciproce dintre episcopi şi toate formele de viaţă consacrată, masculină şi feminină, e vorba de a aprofunda valoarea reciprocităţii care angajează pe păstori şi pe consacraţi. Nu există relaţii reciproce acolo unde unii poruncesc şi alţii se supun, de frică sau convenienţă. În schimb există relaţii reciproce acolo unde se cultivă dialogul, ascultarea respectuoasă, ospitalitatea reciprocă, întâlnirea şi cunoaşterea, căutarea împărtăşită a adevărului, dorinţa de colaborare fraternă pentru binele Bisericii, care este "casă de comuniune". Toate acestea sunt responsabilităţi fie a păstorilor fie a consacraţilor. Toţi suntem chemaţi, în acest sens, să fim "pontifi", constructori de punţi. Timpul nostru cere comuniune respectând diversităţile. Să nu ne fie frică de diversitatea care provine de la Duhul.

În sfârşit, aş vrea să vă cer o atenţie specială faţă de surorile contemplative. Aşa cum am afirmat în recenta constituţie apostolică Vultum Dei quaerere, această formă de sequela Christi, înrădăcinată "în tăcerea claustrării", reprezintă în Biserică şi pentru Biserică "inima rugătoare, păstrătoare a gratuităţii şi a bogatei rodnicii apostolice", care generează "roade preţioase de har şi de milostivire" şi de "sfinţenie multiformă" (nr. 5). Biserica, şi Biserica particulară, are nevoie de aceste "faruri care indică direcţia pentru a ajunge în port", de aceste "făclii care însoţesc drumul bărbaţilor şi femeilor în noaptea întunecoasă a timpului", de aceste "santinele ale dimineţii care anunţă răsăritul soarelui" (ibid., 6). Însoţiţi-le cu afect fratern, tratându-le mereu ca femei adulte, respectând competenţele lor proprii, fără interferenţe necuvenite. Însoţiţi-le prestându-le ajutor în tot ceea ce se referă la elementele esenţiale ale vieţii lor, aşa cum sunt prezentate în constituţia apostolică citată (cf. ibid., 14 § 1). A focaliza toată atenţia asupra unui singur element, oricât de important ar putea să fie, cum este cazul claustrării sau cel al autonomiei, ar putea conduce la un dezechilibru vital care ar avea consecinţe triste pentru viaţa acestor surori.

Dragi fraţi, iubiţi viaţa consacrată şi pentru acest scop faceţi în aşa fel încât s-o cunoaşteţi în profunzime. Construiţi relaţii reciproce pornind de la ecleziologia de comuniune, de la principiul de coesenţialitate, de la justa autonomie care revine consacraţilor. Salutaţi-i din partea pe episcopii voştri şi pe toţi consacraţii din diecezele voastre.

Vă asigur de rugăciunea mea, iar voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc şi Întâlnire frumoasă!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.